Liturghia nu este teatru

Am auzit odată pe cineva spunând că ritualul unei liturghii creștine ar fi teatru. Să-i fie iertată ignoranța. Nu cunoștea deosebirea fundamentală dintre ritual și teatru. Orice ritual religios are în mod necesar un aspect teatral, însă conținutul ritualului are o esență divină ce lipsește din teatru.

Ritualurile există de când e omul om în societate și a avut primele credințe cu manifestări religioase. Religia îi unește pe oameni între ei și pe toți, în colectivitate sau individual, îi leagă de divinitate. De aceea se numește religie, pentru că îi re-leagă de divinitatea de care s-au îndepărtat cândva, în negura trecutului. Asta ar fi principala definiție a religiei. Teatrul nu leagă oamenii de divinitate și uneori îi poate dezbina. La premiera dramei Hernani de Victor Hugo, spectatorii s-au bătut ca chiorii, au rupt scaunele și și-au dat cu ele în cap, de pomină în istoria literaturii universale. Eugen Ionescu spunea că la piesele sale jumătate din spectatori râdeau, iar ceilalți plângeau. Au receptat mesajul piesei fiecare cum l-a dus capul, după propria sa experiență de viață și ce asemănări cu persoane cunoscute o fi făcut. Mesajul religios poate fi înțeles sau nu. Însă nu poate fi înțeles în două feluri diametral opuse, cum se poate întâmpla la teatru.

Marile civilizații care au dispărut au cunoscut ritualuri ce s-au pierdut în negura vremurilor și abia dacă mai știm câte ceva despre misterele câtorva zei egipteni, traci sau greci. Teatrul a apărut mult mai târziu, în Grecia Antică, pe vremea când grecii au ajuns să facă filozofie, au devenit ateiști și au început să nu mai respecte zeii și ritualurile. Primele piese din teatrul grecilor au fost tragedii și erau inspirate din misterele lui Dionysos Tragos, adică Tracul. De la el și de la traci avem numele tragediei. Și totuși nu zeii îi pedepseau pe oameni pentru faptele lor rele sau neconforme cu ordinea divină, ci îi pedepsea o soartă implacabilă, destinul, în contul unei justiții cosmice care era mai presus decât toți zeii. Teatrul grecesc se adresa tuturor oamenilor, pentru a compensa lipsa de înțelegere a simbolurilor și mitologiei, în timp ce misterele continuau să se adreseze unei minorități de inițiați care dobândiseră o capacitate de gândire superioară.

Această capacitate superioară de gândire este numită în știința religiilor cunoaștere suprarațională, deoarece gândirea îmbină rațiunea și sentimentele, capul și inima. Filozofii marxiști și ignoranții cu studii universitare disprețuiesc această gândire superioară și o consideră irațională. Gândirea suprarațională este bine studiată atât de știința religiilor, cât și de către filozofii neîndoctrinați și cu orizont larg. Nu e o gândire științifică, discursivă sau argumentativă și nu poate fi combătută. Se exprimă prin imagini metaforice (verbale sau pictate, ca icoanele), prin alegorii, parabole sau povestiri, ce nu pot fi contrazise. Metaforele pot fi înțelese cum trebuie sau anapoda. Gândirea în teatru este rațională și demonstrativă, pe când în ritualuri e suprarațională. Ritualul este sacru, pe când teatrul e profan. În ritual avem mythos, iar în teatru avem logos.

Ritualul este o ceremonie spectaculoasă de sobrietate solemnă, cu un protocol de reguli stricte, ce impune participanților un conformism și o supușenie lăuntrică izvorâtă din credință și din suflet. Teatrul nu este o ceremonie solemnă. Spectatorilor li se cere doar să nu deranjeze. Teatrul are o dimensiune ludică, de divertisment și amuzament, ceea ce ritualul exclude. Teatrului îi lipsesc simbolismul și spiritualitatea orientată spre divinitate a ritualului. În ritualul religios, întreaga comunitate – de la preot și cei cu cea mai înaltă spiritualitate până la cei mai săraci cu duhul – stabileşte o legătură de taină sfântă cu divinitatea. Preotul cu fața spre altar se adresează lui Dumnezeu, ca purtător de cuvânt al oamenilor. Când se întoarce cu fața spre enoriași, le transmite mesajul de la Dumnezeu. În teatru, comunicarea se face doar între actori și spectatori, nu și cu divinitatea. Teatrul face diferența între actori și spectatori. Actorii sunt activi, spectatorii sunt pasivi. Spectatorii privesc fără să fie angrenați în acțiunea piesei. La un ritual, toți sunt angrenați, chiar și cei care stau nemișcați și doar privesc. Toți sunt activi în suflet, cu duhul.

Scopul teatrului este de a prezenta spectatorilor viața privată a altor persoane, ale căror necazuri și pățanii pot înspăimânta sau pot stârni râsul. Scopul ritualului este de a-i lumina pe participanți și de a-i apropia de divinitate. De aceea, preotul zice: „Veniți și luați lumină!” Lumina de la o lumânare la alta simbolizează transferul de lumină divină. Teatrul are în vedere viața socială și lumea fizică. Ritualul are în vedere viața spirituală și acționează asupra lumii metafizice, în lumea ce se ascunde dincolo de cele cinci simțuri. Cunoașterea a ceea ce poate fi sau nu poate să fie dincolo de cele cinci simțuri este o preocupare majoră a filozofiei.

Teatrul înfățișează conflictele umane și are un caracter laic, profan. Nu are caracter sfânt. Orice ritual religios are caracter sfânt. Liturghia creștină reflectă simbolic lumina, înțelepciunea, bunătatea, iubirea și toate atributele divinității, pe care atât cei inițiați, cât și cei profani le pot conștientiza într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin profund sau intens. Teatrul oglindește societatea și relațiile dintre oameni. Liturghia creștină oglindește cosmosul și relația oamenilor cu divinitatea. Se adresează unei singure categorii: celor creștinați prin botez, dintre care unii pot fi mai luminați decât alții, prin asidue căutări spirituale și lecturi, îndrumate sau nu, de un teolog.

Un spectacol de teatru are nevoie de un public. Dacă n-a venit niciun spectator în sală, actorii nu mai joacă piesa. Călugării din mânăstiri fac unele slujbe la care participă doar ei, cei care efectuează slujba, cum ar fi, de exemplu, slujba denumită miezonoptica. Vecernia, miezonoptica și utrenia pot avea originea în precreștinism și ajută în continuare soarele să își facă parcursul nocturn prin lumea subterană și să răzbească asupra tenebrelor, chiar și când călugării cunosc ceea ce noi toți cunoaștem despre astronomie. Participanții la aceste slujbe, clerici și persoanele laice care asistă fără să facă nimic decât că se închină când trebuie, participă la ceea ce se desfășoară în afara bisericii, în cosmos și gustă din poezia divină a universului, eventual, chiar cu și mai multă trăire sufletească decât un astronaut în vreo navă spațială.

Ritualul religios, de orice religie ar fi, nu se efectuează pentru spectatori, ci se înfăptuiește cu participarea spirituală și sufletească a tuturor membrilor comunității religioase, unii mai activi decât alții, după aptitudinile și experiența lor religioasă. Activi sau pasivi, toții sunt angrenați în ritual, toți se comportă cu autenticitate față de ei înșiși și față de toți ceilalți, au o trăire sufletească și o solidaritate frățească cu întreaga comunitate, ceea ce nu este cazul în teatru. În bisericile ortodoxe poate intra și ieși oricine când vrea, chiar și oameni din alte religii, care pot să rămână simpli spectatori, întrucât ortodoxia e înțelegătoare, îngăduitoare, omenoasă. În bisericile ortodoxe, slujbele nu se țin cu ușile încuiate, ca la alte biserici creștine ce manifestă intoleranță chiar și față de enoriașii care au întârziat după ce s-a învârtit cheia în broasca ușii.

Un ritual – creștin sau de orice altă religie – nu se efectuează pentru spectatori și nu face o segregare între cei ce sunt activi și cei care asistă pasivi, pentru că toți participă, chiar dacă nu fac nimic, ci doar se uită. Fiecare participă după atribuțiile pe care le are în acel ritual și după priceperea sau destoinicia sa. În cazul oricărui ritual creștin, participanții sunt sută la sută activi chiar și atunci când stau nemișcați și se uită la sfinții de pe pereți sau la Christos Pantocrator (atotputernicul) din cupolă, ce privește în ochii tuturor celor din biserică. Privirea sfinților de pe pereți ce se uită în ochii fiecăruia, oriunde s-ar deplasa în biserică, e una din virtuțile zugravilor de biserici ortodoxe. Este unică în istoria artei universale. Christos sau sfinții din arta catolică nu se uită în ochii nimănui. Sunt resemnați și inspiră milă, deoarece în dogma catolică, centrală este răstignirea, cu patimile fiului omului. Puținele biserici catolice în care apare Christos Pantocrator se abat de la dogma catolică. Sunt inspirate din iconografia bizantină, centrată pe înviere, pe victoria cerească a fiului lui Dumnezeu și pe ceea ce Mircea Eliade numește creștinism cosmic.

Participanții la un ritual religios sunt activi în spirit prin simpla lor prezență și prin comportamentul lor smerit, simbolic. Toți enoriașii din biserică au un angajament spiritual față de textul și de gesturile din liturghie, pe care actorii și spectatorii de la teatru nu au nevoie să îl aibă față de textul și de acțiunile din piesă. În teatru, actorii – sau spectatorii la rândul lor – nu împărtășesc aceleași valori morale, principii și idei cu personajele din piesă. Dimpotrivă, participanții la un ritual religios se conformează unei ordini teologice sau cosmice care este comună tuturor, atât preotului, cât și enoriașilor. Toți participanții la liturghie, cu studii teologice superioare sau fără nicio școală, chiar și analfabeți, împărtășesc același fundament de credințe, valori morale și țeluri comune. Toți acceptă același sistem de practici, aceleași reguli de acțiuni sau simboluri liturgice, pe care le actualizează periodic atât pentru a le retrăi ei înșiși, cât și pentru a insufla principiile, obiceiurile sau practicarea credinței în sufletul celor mai tineri membri.

Acțiunea din teatru se desfășoară într-un spațiu și timp fictiv, diferit de spațiul-timp real al spectatorilor. Spațiul și timpul de pe scenă rămân profane atât pentru actori, cât și pentru spectatori. Spectatorii la teatru se transpun în spațiul și timpul fictiv de pe scenă, dar rămân ancorați în propriul lor spațiu și timp real. În ceea ce privește spațiul-timp în ritualul dintr-o liturghie creștină, nimic nu este fictiv, ci totul este o oglindire a creației divine de la începutul începuturilor, deci reprezintă o realitate care s-a petrecut cândva, ab illo tempore, cum zicea Mircea Eliade. Participarea la o liturghie este participarea spirituală și sufletească la actul creației divine. Cine nu poate participa în acest fel – spiritual și sufletește – rămâne un spectator la un ritual sacru din care nu înțelege nimic și crede că e un teatru lipsit de orice sens.

Un actor de la teatru, imediat ce iese de pe scenă, trebuie să iasă din rol, din personajul jucat, chiar dacă nu și-a lepădat costumația și machiajul. Nu poate vorbi cu mașiniștii, cu pompierul din culise sau cu soția care îl așteaptă la fel ca Hamlet sau ca Ștefan cel Mare. Preotul vorbește ca un preot chiar și după ce iese din biserică. Preotul și orice creștin, când iese din biserică, trebuie să rămână fidel principiilor și moralei creștine, în viața privată, toată viața.

Toate ritualurile, religioase sau nereligioase (etnografice păstrate din precreștinism – cum ar fi călușarii – sau militare, republicane, regale, imperiale sau ale unor societăți discrete), au un conducător, un specialist religios sau o persoană laică cu o învestitură sau pricepere superioară, căruia îi revine responsabilitatea pentru reușita ritualului. Liderul unui ritual și-a primit sarcina și este recunoscut ca atare, deoarece a dobândit un anumit grad de cunoștințe și deprinderi, care îi permit să se identifice cu funcția sa. Actorul de teatru nu se identifică cu rolul său. Conducătorul unui ritual ocupă întotdeauna un loc central în biserică, în ritualurile etnografice și masonice sau poate să rămână nevăzut participanților, ca în cazul ritualurilor militare și de alt fel. În unele ritualuri laice, personajul central stă în tribună sau pe tron și nu el conduce ritualul, ci îl primește, ca o confirmare a funcției sale în societate, dovedită și de obiectele simbolice aferente: steag național, blazon heraldic sau de breaslă profesională, decorații pe piept sau sceptru în mână.

Dansul călușarilor este un ritual arhaic, sacru. Semnificațiile lui sfinte au pălit treptat și nu le mai înțelegem cum erau înțelese cândva. Ca spectacol folcloric, desfășurat oricând și oriunde, deci în afara timpului și spațiului sacru și cu unele personaje sau acțiuni simbolice cenzurate, nu mai este sacru. Omologat la UNESCO și cu secvențe simbolice eliminate, Călușul și-a pierdut orice sacralitate, rămâne doar ca un spectacol cu dansatori virtuoși, pe care la fel de bine l-ar putea face orice ansamblu coregrafic profesionist din orice țară. Trupa de balet a lui Igor Moiseev efectuează la perfecțiune dansurile sacre ale mai multor popoare. Oricât de desăvârșite ar fi spectacolele lor, nu au nicio sacralitate, așa cum erau sacre când erau jucate de către amatori ocazionali, chiar dacă erau mai puțin destoinici. Scopul acelor amatori nu era perfecționismul, ci făceau ceva sfânt și aveau trăirea lăuntrică, pe care dansatorii lui Moiseev nu o au, pentru că ei fac un spectacol pentru amuzament, adică ceva profan.

Participantul la un ritual creștin se exprimă și acționează conform conștiinței sale, în timp ce actorul repetă un text învățat pe de rost, care nu reprezintă gândirea și conștiința sa. În commedia dell’arte, actorii joacă personaje specifice, al căror text îl improvizează și îl modifică cum vor. Soțul înșelat de nevastă dintr-o comedie nu este un soț înșelat în realitate. Publicul râde de personajul interpretat, nu de actorul care îl interpretează. Actorul nu e autentic cu sine însuși. El joacă, fără să fie ceea ce joacă. El are alt destin decât personajul pe care îl joacă. Mimează, imită și interpretează un destin care nu-i aparține. Preotul creștin e autentic cu sine însuși. El nu interpretează, nu improvizează, ci își îndeplinește propriul său destin și propria sa chemare.

Preotul ortodox are chemarea de sacerdot, efectuează un ritual sacru, un sacrament, o acțiune sfântă, la care participă sufletește și spiritual. Preotul catolic are o chemare apostolică, moștenită de la apostolii din Biblie. E un misionar cu misiunea să îi convertească la catolicism pe toți, chiar și pe ortodocși. Preotul ortodox are învestitura necesară să pună pirostriile pe capul cuiva care e catolic, fără să îi pretindă să treacă la ortodoxie. La protestanți, preotul se numește pastor. Face excepție biserica de Stat din Țările Scandinave, protestante, unde slujește un preot, nu un pastor. Preotul protestant îndeplinește funcția de învățător și explică Biblia. Preotul ortodox poate colabora cu preotul protestant la ceremonii cu enoriași din ambele religii, dar nu și cu pastorul de la sectele derivate din protestantism. Pastorul are rolul de învățător și scopul de a converti la acea sectă. Austeritatea și intoleranța sporește de la catolicism la protestantism și la sectele derivate.

În slujba ortodoxă momentul central este liturghia. La protestanți e predica. Predica pornește de la un citat din Biblie și explică în ce fel trebuie aplicată învățătura biblică în viața de toate zilele. Poate pleca și de la un fapt divers plăsmuit de predicator, la care aplică o explicație biblică moralizatoare. Predica protestantă face un pod de legătură între Biblie și contemporaneitate. Viața personală a predicatorului protestant trebuie să fie conformă cu predicile sale.

Preotului ortodox nu i se poate pretinde să aibă o viață personală conformă cu liturghia din biserică. De ce? Pentru că liturghia repetă simbolic creația universului de către Dumnezeu, iar preotului nu i se pretinde să repete creația universului în viața de toate zilele. Ca o prelungire a sacramentului liturgic, preotul ortodox are învestitura de a blagoslovi oricând și pe oricine, chiar și când este îmbrăcat civil, ba chiar și prin e-mail. În viața personală, are libertatea de a fi un om ca toți oamenii: evlavios sau supus greșelii. În istoria României, preoții ortodocși adesea au luat sabia în mână și s-au abătut de la porunca de a nu ucide. De aceea și avem zicala: „Tu să faci ce zice popa, nu să faci ce face popa.” Cine crede că această zicală ar fi o critică la adresa vreunui preot ortodox înseamnă că nu a înțeles sensul liturghiei și nici rostul preotului în societate.

Actorul nu este el însuși, ci joacă rolul altcuiva. Preotul este el însuși și își desfășoară propriul său rol în societate, atribuit de către ierarhia ecleziastică. Preotul vorbește ceea ce este în acord cu gândirea sa, iar când face slujba, el muncește (works). Pe când actorul vorbește altceva decât gândurile proprii și nu face pe scenă ce ar face dacă ar fi în situația personajului pe care îl joacă, ci face cum îi este distribuit rolul să joace (plays). Actorul nu se identifică cu personajul pe care îl interpretează. Nu este autentic cu sine însuși. Preotul se identifică cu funcția sa. Este autentic cu el însuși prin definiție. Preotul ortodox are o învestitură sacră, a trecut printr-o verificare ierarhizată și un ceremonial religios care l-a consacrat. Actorul nu devine actor printr-o ceremonie religioasă care să îl consacre ca actor. Pentru un preot, condiția este cuvioșia, caracterul corect și cinstit, înțelepciunea, milostenia, omenia și altele. Actorului nu i se cer aceste însușiri.

Cununia efectuată într-o piesă de teatru sau într-un film turnat într-o biserică nu are nicio valoare reală. Nu localul, oricât de sfințit ar fi, sanctifică ceremonia. Preotul, cu conștiința lui profesională și momentul solemn de comunicare cu divinitatea prezentă în sufletul oamenilor, este ceea ce sanctifică ceremonia. Așadar, cununia religioasă efectuată de un preot, în biserică sau oriunde ar fi, nu poate fi teatru, oricât de spectaculoasă ar fi. Nimic din ce se oficiază în biserică sau în afara ei de către un preot uns și acreditat de către superiorii lui ierarhici nu este teatru. Ceremoniile religioase au un aspect teatral, însă esența lor este conținutul religios.

Enoriașul care surprinde esența superioară a unui ritual religios se împlinește pe sine însuși. Cel ce nu o poate capta pleacă nesatisfăcut de la biserică și strâmbă din nas ca la un teatru fără niciun sens. Fiecare pricepe ce poate. La fel este și cu alte creații spirituale  ale omului. Unii gustă poezia și pictura, alții proza și fotografia sau nimic. Unii apreciază fantezia, alții realitatea. În ceea ce privește religia, există oameni cu înclinație materialistă, pragmatică și spirite nobile.

Omul cu un spirit nobil, de orice religie ar fi, cu studii sau fără studii, tinde spre o perfecțiune a lui în devenire, în ceea ce are mai bun de oferit celorlalți, tuturor, într-o strădanie constantă de evoluție și excelență, spre binele societății și spre propria sa mulțumire sufletească de om ce își face datoria. Un suflet nobil își dă silința să se detașeze de banalitățile, slăbiciunile sau păcatele lumești și să se apropie de valorile spirituale, dumnezeiești, aceleași în toate religiile, pe toate meridianele. Asta nu se obține la teatru nici ca actor, nici ca spectator. Religiile dau oamenilor ceea ce teatrul, nimic altceva și nimeni nu le poate da. Tocmai de aceea vor unii să distrugă religiile: ca să le răpească oamenilor conștiința esenței divine din alcătuirea lor și a universului.

Liturgy is not theater

Keywords: liturgy; ritual; theater; victor ravini

The fundamental difference between ritual and theater is the difference between the sacred and the profane.