Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

De la autobiografie la cronica unei epoci și a unor destine

Constantin ŞCHIOPU

Alte articole de
Constantin ŞCHIOPU
Revista Limba Română
Nr. 4-5, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Stelian Necula s-a născut pe 24 aprilie 1930, în satul Câșlița-Prut, plasa Reni, județul Ismail. Nu împlinise nici zece ani când tatăl său, Hristache, om gospodar și primar al satului, peste câteva luni de la cotropirea Basarabiei și anexării ei la URSS, în 1940, a fost arestat și deportat în Siberia. Aceeași soartă a avut-o și mama, Călina, moartă în 1945, după ce fusese ținută luni în șir în beciul din spatele primăriei și bătută. La nici 15 ani împliniți, în 1945, Stelian reușește, ajutat de două călăuze, să treacă Prutul înghețat, evadând din Basarabia iarăși cotropită. A absolvit Facultatea Mecanică a Institutului Politehnic din București (actualmente Universitatea Politehnica din București). A lucrat director general la uzina „Grivița Roșie” din București, ulterior a fost viceministru în Ministerul Construcției de Mașini. În prezent locuiește la București, anul acesta împlinind onorabila vârstă de 90 de ani.

 

Trebuie să menționez chiar din capul locului că problema privind agresiunea și anexarea forțată a Basarabiei la URSS, inclusiv cea legată de deportările basarabenilor, de procesul de deznaționalizare a acestora, a fost o temă tabu până la declararea independenței Republicii Moldova. Respectiv, literatura artistică română și cea de frontieră nu prea abundă în opere despre consecințele și destinele basarabenilor determinate de această calamitate politică. Privit din acest punct de vedere, romanul Evadat din Basarabia cotropită de Stelian Necula, apărut în 2010 la București și reeditat recent la Chișinău, răspunde unei necesități stringente (de ce nu!) a cititorilor și acoperă, totodată, un gol.

Evadat din Basarabia cotropită este un roman autobiografic și în același timp un roman-cronică, o frescă a unei epoci tragice, în special din istoria Basarabiei cu implicații în cea a României, marcată de cotropirea și anexarea la URSS, în 1940, ulterior, în 1944, a teritoriului dintre Prut și Nistru. Este o amplă confesiune, realizată în tonuri extrem de variate, mergând de la constatare și notație, de la comentariul și analiza istoriei zbuciumate la pagini pline de lirism, de excepționale pasaje descriptive, portrete literare, de eseu moral, social, politic, toate acestea dând o puternică unitate de atmosferă romanului, care nu năzuiește altceva decât o transcriere adevărată a realității. E mărturia unei conștiințe care a trăit din plin „teroarea istoriei”, biograficul, marcat de evenimente, întâmplări, situații, personaje etc. dând substanță narațiunii. „Calvarul ce-l descriu e al meu, al familiei mele, ce cu drag de Dumnezeu credea în trunchiul ei în floare. Nenorocirile, potop ce au distrus vieți, de la bunei cu-nțelepciune-n veac subt frunte, până la fătul de subt inima de mamă, a fost osânda ce-au trăit-o părinții, copiii în nedreptate cruntă”, menționează autorul în Prefatio romanului.

Memoriile lui Stelian Necula au fost generate nu numai de intenția de a scoate în prim-plan destinul familiei sale și al basarabenilor, dar și de dorința de a da o replică epocii și factorilor de decizie care au marcat traiectoria vieții atâtor oameni, de a actualiza o experiență colectivă de tristă faimă – deportările populației din Basarabia în perioada 1940-1941.

Acțiunea, urmărind detaliile și drama mai multor destine umane (nu numai ale familiei scriitorului), în particular, și a destinului Basarabiei cotropite, în general, debutează simbolic cu „Izvorul – casa buneilor și a nepoțeilor”, o întoarcere a autorului, grație memoriei vizuale, cu imagini destul de adânc conturate, spre vârsta de aur a fragedei copilării, marcate de amintirea clară a spațiului de referință, a casei părintești, așezată pe ulița mare, a bunicilor prinși în viață, a părinților, surorii, unchilor, mătușilor, verișorilor și a altor ramuri ale arborelui său genealogic. Între această narațiune, plină de lumină, și cea care încheie prima parte a romanului, intitulată „Ești și rămâi pe veci: Sfânta Mamă a noastră, cea dată de Dumnezeu”, finalizată cu evadarea protagonistului-narator în România, se consumă dramele individuale ale personajelor, implicit cea a Basarabiei și a basarabenilor (remarcăm faptul că în partea a doua – „Renașterea. Inadmisibila osândă” – autorul insistă asupra destinului său după evadarea din Basarabia). Așadar, firescul existenței, cu bucuriile și frumusețile ei, din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, când „înviorat de adierea cu mângâiere de rouă a răcorii din zorii zilei, trăiai îndemnul să zburzi pe aceste plaiuri sfințite de Dumnezeu”, pe de o parte, teroarea, crima, violența, nebunia, mizeria materială și cea morală, instituite de regimul bolșevic instaurat, pe de altă parte, sunt două realități care determină destinele eroilor.

Trebuie de remarcat că personajele romanului sunt oameni reali, care îndeamnă, prin însăși transparența lăsată lor de autor, mai degrabă, spre o lectură în cheie biografică, chiar dacă destinele acestora capătă, sub incidența evenimentelor cu care se confruntă, și anumite semnificații suplimentare. Lumea ce populează romanul este foarte diversă, atât din punctul de vedere al categoriei și statutului social (țărani săraci, țărani înstăriți, învățător, preot, notar, primar, doctor, agronom, jandarmi, comercianți, invadatori, autorități sovietice), cât și din cel caracterologic. Majoritatea acestei lumi se cumpănește, în căutarea unui echilibru, între viața de până la cotropirea Basarabiei, determinată, în special, de muncile câmpului și de grijile cotidiene, și cea de după anexarea ei, care amenință, parte din locuitori căzând pradă noului regim, alții – golanii satului – excelând în săvârșirea răului. Totuși, în aceste condiții vitrege, oamenii (excluzând „cozile de topor”) au continuat să manifeste bunătate și să acorde sprijin celor năpăstuiți (în roman, sunt mai multe scene în care însuși protagonistul, familia lui sunt ajutați necondiționat de oameni chiar străini să facă față situației în care nimeriseră), fapt din care rezultă coordonata umanistă a cărții și totodată crezul autorului, că „îndelunga unitate a conviețuirii ca neam, cu același grai duios de mamă, aceleași obiceiuri de suflet legate de nașteri, nunți, petreceri de bucurie sau de neîmpliniri, au sădit în sufletele noastre credința, unitatea, dragostea, sprijinul și respectul de om și de proprietate. Mai puțin ura, invidia și asmuțirea între noi”.

Felul în care scriitorul știe să-și împletească impresiile, trăirile, amintirile este remarcabil. Or, chiar și când evocă uneori amănunte de periferie, el știe să le dea și acestora sublinieri profund semnificative. În această ordine de idei, nu poate fi contestată și arta descriptivă și portretistică (descrierea Prutului este un adevărat elogiu) a autorului, câteva dintre portrete, în special cel al mamei, rămânând memorabile.

Așadar, romanul pune o problemă de proporții uriașe. Tragedia care se conține în această carte e cea a unui neam, pentru care pământul strămoșesc, unde îi sunt îngropate rudele, e alfa și omega existenței, unica măsură de viață și de leagăn până la mormânt (de aici și refuzul mai multor locuitori ai satelor de pe malul Prutului, amenințați de represiunile bolșevice, de a se refugia în România). E, în termeni generali, începutul distrugerii unei legături genetice a basarabenilor cu neamul căruia aparținuse și înlocuirea ei, prin constrângere, frică, foamete, deportări, cu pseudoconceptele „om nou”, „popor sovietic”. Anume în lărgirea orizontului până la acești termeni generici ai problemei stă un alt mare merit al scriitorului.

Încă prin titlu, romanul lui Stelian Necula își dezvăluie semnificația acestei rupturi forțate a basarabenilor de matricea lor spirituală, înstrăinare pe care, parcurgând paginile cărții, cititorul, în special cel tânăr, și-o poate explica fără dificultăți, dar cu uimirea faptului că așa ceva a fost posibil. Anume din acest motiv, autorul nu poate (și nici nu dorește!) să elimine din pelicula amintirilor abuzurile regimului, afirmând în acest sens în Prefatio: „Făcut-am încercarea să nu accept uitarea pentru urgia silită de ne-oameni peste străbunii noștri; am fi fără-ndurare de milă, când jertfa lor e darul cu viața, pentru cei ce suntem azi. Uitarea e păcatul nepăsării potrivită celor slabi, dar e rușinea morală a celor ce trăiesc apoi, pe sacrificiul dragostei de viață, curmate cu voința strămoșilor ce-au fost”.

Prinse într-un chenar al durerii covârșitoare, confesiunile, relatările, evocările lui Stelian Necula trezesc în sufletul cititorului de astăzi regretul, compasiunea și, poate, într-o măsură mai mare, revolta și îngândurarea, pe care le simți în fața acestei istorii zbuciumate căreia i-au căzut pradă atâtea destine umane. Or, viața noastră sufletească își are rădăcinile și în ceea ce s-a întâmplat și ce ne-au lăsat acești oameni, mulți dintre ei dispăruți fără urme, ale căror amintiri se amestecă printre gândurile și frământările cotidiene ca o undă de cântec rătăcit de pe alte tărâmuri și totuși atât de familiar.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog