Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

FĂURITORI AI UNIRII

LECŢIILE ISTORIEI

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

STAREA DE VEGHE

DEZINFORMAREA, ARMĂ A MANIPULĂRII

EX CIVITAS

CUVINTE DEZVELITE

ITINERAR LEXICAL

RĂDĂCINI ÎN TIMP

CRITICĂ. ESEU

SINTEZE

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

LITERATURĂ ŞI DESTIN

PRO DIDACTICA

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

REGISTRU ACTUAL

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LITERATURĂ ŞI DESTIN

„Scrisul ca un joc”

Antonina SÂRBU

Alte articole de
Antonina SÂRBU
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXX, 2020

Pentru tipar

„Scrisul ca un joc”

„Pentru mine scrisul e ca un joc –
îmi dă posibilitatea să modelez
așa cum vreau, după bunul meu plac,
lumi și oameni, istorii și destine.
Îmi dă posibilitatea să mă simt un mic creator.”

Oleg Serebrian

 

Excelență Domnule Ambasador Oleg Serebrian, vă țin minte cu ani în urmă când ați inițiat un proiect interesant, ziarul „Democrația”, care apărea la Chișinău și București. Pe atunci erați lider de partid, deputat, politolog. Încă vă văd redactând, citind și semnând „Bun pentru tipar”. Eram o echipă! Biografia Dumneavoastră de acum e și mai impresionantă: la CV s-a mai adăugat și titlul de scriitor. Ați publicat două romane, care v-au așezat în breasla oamenilor de creație, a scriitorilor: romanul Cântecul mării a apărut în 2011, iar anul 2018, ați publicat cel de-al doilea roman, Woldemar. Prin romanul Woldemar ne-ați oferit nouă, cititorilor, Cartea cea mare, romanul cel mult așteptat în literatura basarabeană. Recunosc, acest roman mă ține acolo, Woldemar e prezent în gândurile mele... M-am îndrăgostit de Woldemar, de acest copil „atipic”, altfel... Pe alocuri mi-am recunoscut copilăria, pe alocuri atâtea alte frustrări... Cum ați scris acest roman? Cum ați prins starea lui Woldemar? Citisem, mă impresionase o idee exprimată de Ana Blandiana, text în care poeta folosea o imagine a meșterului care își azvârle dalta, descoperind că o simplă suflare a gurii lui poate însufleți din marmură statuia. Renunțarea este măsura încrederii în sine. Astfel îmi explic starea lui Woldemar.

Nu cred că eu am prins starea pentru acest roman – mai curând a fost invers, starea m-a prins pe mine, ea a și fost „comanditarul”. E curios că foarte mulți oameni – și încă oameni foarte diferiți – mi-au destăinuit că și-au recunoscut în anumite secvențe din acest roman propria copilărie. Cred că e vorba nu atât de istoria în sine, cât despre decorul ei, de atmosfera anilor ’70 în provincia sovietică.

Criticul literar Nina Corcinschi afirma: „Woldemar este un roman al cunoașterii umane, care reușește să aducă psihologia la demnitatea literaturii autentice, ridicând întrebări, tensionând, smulgând cititorul din inerțiile sale comode, din zona vizibilului amăgitor”. Sunt curioasă să aflu cine sunt scriitorii care v-au servit modele literare, de la cine ați învățat, cine v-a fost aproape când l-ați gândit/creat pe Woldemar? Există inserturi biografice estompate în roman?

Ideea unui roman despre copilărie, mai bine spus despre lumea văzută de un copil, o aveam de multă vreme. Mai recentă a fost intenția de a-l îndrepta în câmpul psihologic, abordând subiecte precum formarea eului social sau a identității de gen. Cât privește inserturile, da, există, deși, așa cum spuneam și cu alte ocazii, romanul nu e nici autobiografic, nici măcar inspirat din propria biografie. Unele asemănări s-au strecurat neobservate – frica pe care o aveam față de școală, pasiunea precoce pentru atlase și hărți, obsesia corectării granițelor, anumite interese ori preocupări. Aceste similitudini i-au făcut pe cei care m-au cunoscut de mic – rude, prieteni de copilărie, colegi de școală – să creadă că ar fi vorba de un anume fel de analiză autobiografică. Nu e deloc așa. În orice caz, nu asta a fost intenția conștientizată a scrierii acestei cărți. Și apoi, involuntar, am oferit o parte din mine și altor personaje, nu doar lui Woldemar. Observasem asta când făceam lectura pentru cea de-a doua redacție a Cântecului mării, amintindu-mi atunci de o afirmație a lui Flaubert, care spunea: „Doamna Bovary sunt eu”. E drept că în cazul lui Woldemar există și câteva inserturi deliberate. Bunăoară, pasajul legat de prima călătorie a eroului meu la Moscova e într-o mare măsură preluat din prima mea vizită la unul din unchii mei de acolo. Am mers atunci, ca și Woldemar (în prima vacanță de primăvară), însoțit de bunica mea. Fusesem mai apoi de multe ori la Moscova, în vacanțe, cu tatăl meu, apoi singur, dar acea primă călătorie mă marcase în mod deosebit și am vrut cumva să o „imortalizez”. Anume de asta am plasat voit, un pic forțat chiar, trimiterea la diferite adrese și locuri precise de acolo. Scena cu Demonul lui Vrubel din Galeria Tretiakov am redat-o
fidel, așa cum mi se întâmplase mie (singura deosebire e că eram însoțit de o mătușă de a mea, nu de bunica). Când eram mic, mai cu seamă până a merge la școală, eram foarte preocupat de teme de religie. Mă frământau anumite lucruri, cum ar fi relația lui Dumnezeu-Tatăl cu Dumnezeu-Fiul, necesitatea Jertfei Mântuitorului, faptul că, atotputernic fiind, Hristos a trebuit să moară pe cruce. Nu puteam pricepe nici care e locul și rolul diavolului în toată „ecuația lumii”, care e relația lui cu Creatorul. Și dacă chipurile sfinților îmi erau cunoscute din icoane, apoi imaginea diavolului o văzusem redată pentru întâia oară anume în tabloul lui Vrubel, care mă tulburase mult. Singurele lucruri pe care le reținusem din acea primă vizită la Galeria Tretiakov a fost rândul în care am stat la intrare și faptul că am aflat cum arată diavolul.

Cele două romane – Cântecul mării și Woldemar – vă recomandă drept scriitor, punând în umbră celelalte preocupări ale Dumneavoastră, cum ar fi: geopolitica, diplomația. În literatură, iată, sunteți cel mai bun! Argumentul e de față: Uniunea Scriitorilor din Moldova v-a acordat Premiul pentru cel mai bun roman. La fel, criticii literari din Basarabia și România au scris despre romanul Dumneavoastră. Excelență, de acum încolo aveți de gând să vă limitați doar la literatură? În opinia Dumneavoastră, ce vă reprezintă cel mai bine: diplomația sau literatura?

Visul meu din copilărie era să devin diplomat. Nu țin minte să fi vrut cu adevărat să fac altceva. Desigur, asta pare curios, pentru că majoritatea copiilor din provincia sovietică nici nu știau pe atunci ce este un diplomat, dar eu asta am vrut să devin.

Odată, după o discuție despre profesiile la care aspiră fiecare, învățătoarea mea din clasele primare a întrebat-o (un pic cam ironic) pe maică-mea, cine mi-a băgat în cap așa idei. După absolvirea școlii, făcusem o tentativă să intru la Institutul de Relații Internaționale din Moscova. Părinții mei nu credeau că voi reuși, dar oricum, taică-meu mi-a făcut rost de tot felul de recomandări, care, din păcate, nu mi-au fost de folos. Așa am ajuns să fac istorie, la Chișinău, deși rămâneam hotărât să ajung cândva diplomat. În general, mi-am urmărit visurile cu perseverență și răbdare.

Apoi e și geopolitica, o știință pentru care am o mare pasiune și de care nu intenționez să mă dezic. Implicit, nu mă voi putea vreodată consacra exclusiv literaturii. De altfel, nu știu dacă există un scriitor de limbă română care să trăiască doar din scris. Nici nu cred să fi existat vreunul. Toți au și au avut și alte îndeletniciri – au fost profesori universitari ca Maiorescu ori Ibrăileanu, diplomați precum Alecsandri ori Kogălniceanu, jurnaliști, medici, muzeografi. Scrisul a fost o plăcere pentru unii sau, poate, un alt fel de necesitate, nu una materială, ci spirituală, pentru alții. Pentru mine scrisul e ca un joc – îmi dă posibilitatea să modelez așa cum vreau, după bunul meu plac, lumi și oameni, istorii și destine. Îmi dă posibilitatea să mă simt un mic creator.

Această ședere îndelungată în marile metropole europene – Paris și Berlin – a fost/este o șansă, o deschidere și o experiență culturală și de viață? V-au ajutat toate acestea să evoluați/îmbogățiți arta scrisului? Unde ați scris romanul Woldemar?

Lecturile și călătoriile au avut un rol mare în formarea mea și de asta se regăsesc evocate atât de frecvent și precis în scrierile mele. Desigur, studiile la Nisa, apoi posturile la Berlin și Paris au fost niște oportunități de care am profitat din plin – am cunoscut o mulțime de oameni și locuri, am trăit diverse experiențe, am profitat de un mediu cultural extrem de generos.

Unde a fost scris Woldemar îmi vine greu să spun. Ideea lui a apărut, drept că într-o altă formă, la Chișinău. O primă încercare de a-l scrie o făcusem cu aproape trei decenii în urmă la Nisa. Am continuat apoi la Chișinău, cu pauze mari, cu abateri, cu rescrieri. În forma lui actuală am început să-l scriu la Chișinău, în august 2015, îndată după ce am încheiat misiunea la Paris. L-am finalizat peste exact trei ani, în august 2018, la Berlin.

Într-o lume în care se vorbește atât de mult și la fel, se scrie mult, care este rostul să te antrenezi/ înregimentezi în breasla scriitorilor?

Fiecare o face din considerente diferite, cred. Unii o fac dintr-o căutare – conștientă ori inconștientă – a nemuririi. Alții sunt mânați de dorința de afirmare, de vizibilitate. De regulă, acest al doilea tip de autori sunt foarte prolifici, deși, de cele mai dese ori, subiectele lor sunt neelaborate și au un conținut lipsit de subtext, aceste handicapuri fiind compensate prin alte procedee, cum ar fi limbajul sau scenele scandaloase ori tabuizate. Mai sunt și cei care cred pur și simplu că au a spune ceva lumii, scrisul fiind modalitatea care le permite să facă asta cel mai bine, să aibă o audiență largă și îndelungată. Această categorie de „oameni ai scrisului” e foarte mare, deși ei nu scriu numaidecât romane ori tratate academice. Deschideți Facebook-ul și o să descoperiți postări și comentarii care spun mai multe decât s-ar crede la prima vedere și deseori altceva decât crede că a spus autorul însuși. Unii dintre aceștia, cei mai mulți, de fapt, se limitează la postări pe web, dar alții se ambiționează să producă opere mai extinse. Apoi există și cei (cum e și cazul meu) care o fac gratuit, dintr-o „plăcere a creării”, așa precum copiilor le place să deseneze fără un scop anume, ori să modeleze lucruri din plastilină. Acesta e artistul-copil, captivat de joc, fascinat mai curând de proces decât de finalitatea lui.

Am citit romanul Woldemar pe o insulă, în Grecia, Skiathos. Am simțit starea cu care a fost scris textul, v-am și recunoscut într-un moment că ați scris o carte-stare... Atât de puternic a fost fiorul lecturii, încât... cuvintele dispar, rămâne starea Woldemar și... Eram pe malul Mării Egee împreună cu o prietenă, arhitectă din București. Ea mi-a cerut cartea să o citească, a avut prioritate, i-am dat-o. Doamna arhitect Maria, când a ajuns la ultima propoziție, a închis cartea și a rostit: „Nu te supăra, am nevoie de liniște, după această lectură vreau să tac câteva zile. Am citit mult, dar încă nu am avut bucuria să descopăr un asemenea scriitor, scriitură”. A tăcut câteva zile, lua cartea și își făcea niște notițe în bloc-notes... Mama Mariei s-a născut în Chișinău, o fată de familie bună, dar mama ei, care era fiica parohului Bisericii Măzărache, a murit când cele două fetițe aveau 5 și 7 ani... Bunica, preoteasa, le-a dat la orfelinat. În anul 1939, Varvara pleacă la București la niște rude să-și aranjeze viața și să se întoarcă să o ia și pe Iuliana, sora ei... Nu a mai putut să se întoarcă, cele două surori nu s-au mai întâlnit niciodată... Puterea sovietică o făcuse pe Iuliana una de-a lor, era șefă mare... Frica să nu-și piardă postul, situația, biletul de partid nu au lăsat-o să se întâlnească cu sora ei. A ascuns cât a putut faptul că are o soră în România. Maria mi-a recunoscut că Woldemar i-a amintit de mama ei, de trăirile, zbaterile ei chinuitoare după familia, identitatea cea basarabeană. Mama Mariei era poreclită „rusoaica”, pentru că vorbea rusește, cânta la pian, era manierată... „Dar mama îi ura pe ruși...”.

Istoria cu abandonul mi-a sugerat-o involuntar tatăl meu, căruia i-am și dedicat cartea. Taică-meu era pasionat de călătorii și mi-a altoit de timpuriu această pasiune și mie. Vizitase mai multe țări în anii ’70-’80, și nu doar în Europa. Întors din una din aceste călătorii, le povestea unor rude și prieteni de familie cum cineva din grupul turistic cu care fusese în țările din bazinul dunărean rămăsese la Viena. Subiectul a fost trecut cu vederea de toți cei care-l ascultau (eram la un picnic, în pădure), dar eu am fost foarte neliniștit de povestea asta, pentru că, așa cum spunea taică-meu, cel care alesese să „fugă” din URSS avea doi copii, pe care „nu avea să-i mai vadă niciodată”. Sentința asta – „Gata, nu-i mai vede niciodată!” – mi-a răsunat multă vreme în urechi. Mă gândeam ce putea să-l împingă pe un om să facă un astfel de pas? Desigur, cazuri similare se întâmplau destul de des în grupurile de turiști sovietici. În cazul lui Woldemar, maică-sa, Laura, are niște scuze – tinerețea, setea de afirmare, dragostea pentru Dietrich, apoi și lipsa atașamentului față de Woldemar, un prunc de patru luni, un copil pe care nu și l-a dorit.

De obicei, autorul vrea să-l cucerească pe cititor, să-l convingă de ceva. Nu-s scriitoare cu experiență, cu multe cărți, vin din jurnalism în literatură, când am scris romanul Vulpea argintie nu m-am gândit la cititor, m-am gândit la mine, voiam să povestesc istoria Soniei... Un personaj care mă fascinase și cu care am împărțit plăcerea scriiturii... Dumneavoastră vă gândiți la cititor? V-ați gândit?

În Cântecul mării mă gândeam des la cititor, la un cititor abstract, apoi la anumiți cititori – cunoștințe, prieteni, rude. În Woldemar a fost altfel – m-am gândit frecvent la reacția „cititorului avizat”, care știe să citească metatextual.

Care este opinia Dumneavoastră vis-a-vis de procesul de creație și de creativitate în acest secol mult grăbit, un secol în care noțiunea de valoare, scara valorilor practic nu mai există?

Aș zice că trăim într-o eră a unui exces de „creație”, deși numărul lucrărilor de valoare nu a crescut chiar exponențial. În ultimele trei sferturi de veac s-a produs o periculoasă deviere în aprecierea valorii. Cu ajutorul unui marketing bun, lucruri neînsemnate pot fi ușor ridicate pe piedestal, în timp ce lucruri de valoare pot rămâne în umbră. Veți zice că valoarea unei lucrări e pe cât de arbitrară, pe atât de mobilă în timp, picturile lui Van Gogh, ori celebrul roman Ghepardul al lui Lampedusa, fiind exemple clasice de glorie post-mortem a unor autori anonimi în timpul vieții lor. E adevărat. Întotdeauna și peste tot au fost „genii falși” și „genii nerecunoscuți”, dar nu cred că în istorie a existat o epocă mai plină de impostură decât în anii de acum.

Aveți un tabiet, un fel anume de a vă aranja atmosfera și spațiul atunci când scrieți? Ce ar trebui să aveți în față ca să vă inspire? Să vă inspire de o asemenea intensitate încât să scrieți o capodoperă precum e romanul Woldemar?

Am nevoie de liniște, aer, singurătate și cafea. Îmi place să scriu noaptea și să am geamul deschis. Pentru Cântecul mării aveam nevoie uneori de prezența fizică în locurile descrise. O lună am stat la Nisa, de mai multe ori am mers în Carpații Bucovinei. Cred că acestea au fost cele mai prolifice perioade. Cu Woldemar nu a fost așa. Cele două romane sunt foarte diferite nu doar ca stil, procesul scrierii lor a fost foarte diferit. Woldemar a evoluat din ceea ce inițial era primul capitol al unui roman unic, la care începusem să mă gândesc încă în anii studenției, apoi am prins a-l scrie când mă aflam la Nisa, în 1992. Proiectul acelui roman a fost tot timpul împiedicat de ceva – primul manuscris l-am distrus eu, în octombrie 1993. Cea de-a doua versiune am pierdut-o în vara anului 1999, la o școală de vară, când mi s-a furat computerul la care lucram. Tot ce-mi rămânea era o versiune incompletă, pe care o păstrasem pe o dischetă. Când, ulterior, am început să refac textul, mi-am dat seama că s-ar cuveni să-l „fragmentez”, să fie nu un roman, ci o serie din câteva romane, o trilogie, ori chiar o tetralogie, dintre care primul să fie consacrat copilăriei și temei genezei diferenței, formării „eului social”. Apropo de această „diferență” (despre care am fost întrebat de mai multe ori): unele lucruri din Woldemar urmează să fie înțelese abia din romanele următoare.

La sfârșitul anului 2007 am decis să mă opresc din scrierea lui Woldemar, pregătindu-i terenul de lansare cu un roman istoric, un fel de antemergător, în care protagonistă ar fi bunica lui. În felul acesta, făceam o tranziție firească de la imaginea de istoric și politolog la cea de scriitor, or trecerea prea bruscă de la scrierile anterioare, cu care mă identificasem între timp, texte de istorie ori de geopolitică, putea handicapa recepția romanului. Așa am ajuns să scriu Cântecul mării, un roman „neproiectat”, la care am lucrat exact 40 de luni. Bunăvoința cu care criticii (apoi, timid, și publicul) a primit acest roman mi-a dat curajul necesar să lucrez mai departe la seria despre Woldemar.

Domnul Serebrian, ce părere aveți despre procesul literar din Republica Moldova? Ce apariții editoriale recente ați include în topul celor mai bune? Care din cărțile citite ați prefera să o recomandați soției Dumneavoastră?

În ultimul deceniu, la noi au apărut câteva romane bune, apreciate și în România. Autorilor mai experimentați, precum Vitalie Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Constantin Cheianu, Vasile Gârneț sau Val Butnaru li s-au alăturat nume noi, inclusiv câteva tinere autoare foarte promițătoare și deja apreciate – Liliana Corobca, Tatiana Țîbuleac, Emanuela Iurkin. Deosebit de prolific a fost anul 2018, când a apărut și romanul Dumneavoastră, Vulpea argintie, pe care l-am recomandat tuturor cu drag, inclusiv soției mele.

Cu cine ați vrea să vă întâlniți dintre scriitorii clasici, la un dialog, și ce ați întreba?

Îmi sunt mai interesanți eroii scriitorilor decât ei înșiși. Bunăoară, nu m-am gândit niciodată că aș vrea să-l cunosc pe Mayne Reid, unul dintre autorii mei preferați din copilărie, dar, adolescent fiind, am fost multă vreme fascinat de unul din eroii săi, Maurice Gerald. Îl „dezvoltasem” în mintea mea, dându-i o înfățișare precisă, un caracter mai elaborat, legându-mă de această imagine a lui atât de mult, încât atunci când am văzut pentru prima dată filmul sovietic Călărețul fără cap (cred că aveam vreo 12-13 ani), am fost profund dezamăgit de felul în care actorul rus Oleg Vidov, care jucase rolul lui Maurice Gerald, mă abătea de la chipul proiectat atât de exact în mintea mea.

Ce temeri are omul Oleg Serebrian? Aveți frică de ceva?

Am, desigur. Mi-e frică de avion, deși călătoresc foarte mult. Mi-e frică de erori, ceea ce nu mă scutește de ele.

La ce vârstă ați citit prima carte, ați ținut-o în mână și ce vă amintiți? V-ați gândit că veți fi scriitor?

Am învățat să citesc repede. Citeam bine când am mers la școală. Prima carte despre care țin minte că am răsfoit-o cu interes era o carte pentru copii, cu teme invernale, plină cu imagini de „moși gerili”, inclusiv de „copii de moși gerili”. Nu-mi amintesc cum se numea. Aveam cinci ani atunci. Mi-o cumpărase mama în prima mea vizită la Chișinău, la sora ei. Am impresia că mi-o procurase de la un chioșc de la intersecția străzilor Ștefan cel Mare și Vlaicu Pârcălab, deși s-ar putea să greșesc. Prima povestire pe care am citit-o a fost Istoria unui galben de Vasile Alecsandri, iar prima „lectură mare” a fost Peter Pan de James Matthew Barrie. Se întâmpla în clasa a doua. La început citeam doar în română, iar după clasa a cincea am citit multă vreme aproape exclusiv în rusă. Tatăl meu adunase o bibliotecă destul mare, de care eram foarte mândri. Erau mai ales cărți de literatură artistică, multe traduceri excelente din clasicii literaturii vest-europene și nord-americane, preponderent în rusă.

Primele mele încercări literare au fost timpurii, în clasele primare. Erau poezii modelate după Alecsandri. Apoi urmase o lungă „pauză de creație”, până la o călătorie cu taică-meu în Crimeea, la Mishor, de unde venisem cu un caiet de versuri având ca temă Crimeea și marea, unele în română, altele în rusă. Încercasem și proza. Unele compuneri scrise în școală alunecau spre ficțiune, luând forma unor povestiri inspirate din romanele științifico-fantastice ale lui Conan Doyle. Ideea scrierii unui roman istoric îmi veni pentru prima dată prin clasa a VIII-a ori a IX-a, când citeam de-a valma cărțile lui Valentin Pikul, Iulian Semionov și Alexei Novikov-Priboi. Îmi purtam eroii în gând, îmi imaginam scene, situații și dialoguri. N-am pornit niciodată să scriu acel roman, dar unul din eroii preconizați pentru el se va regăsi în romanul la care lucrez acum, drept că într-un context absolut diferit și pe un rol secundar, dar în același loc, în ceea ce se numește azi insula Saaremaa, iar până în 1914 purta numele german Ösel.

Cum suportați „vicleanul microb al laudei”? Sunteți un diplomat apreciat, acum ați dovedit vocația de scriitor de mare talent, cultura Dumneavoastră impresionează... Sunteți cunoscut nu numai în România și Moldova, dar și în Europa. V-ați adapta oare la statutul de creator-scriitor într-o democrație ca cea moldovenească unde omul de creație e „pe cont propriu”? A fi scriitor în Republica Moldova pare dramatic... mai degrabă o dramă decât o bucurie....

Nu sunt într-atât de lăudat încât să am probleme din pricina asta. Trecutul meu de politician, apoi imaginea de istoric și politolog nu au fost deloc priincioase ipostazei mele de scriitor. Am fost privit, mai cu seamă în cazul primului roman, cu destul de multă prudență. Nu mă refer aici la criticii literari, care au fost neașteptat de îngăduitori, ci la publicul larg.

Omul de creație, adevăratul om de creație e pe cont propriu peste tot. Așa a fost tot timpul. În Vest chiar mai mult decât la noi. Sprijiniți, scoși în lumina reflectoarelor au fost și sunt, de cele mai dese ori, acei care servesc unor cauze, ale căror lucrări răspund unor sarcini ideologice, așa cum erau cele ale lui Andrei Lupan ori Emilian Bucov în literatura sovietică moldovenească. Nu e o specie dispărută. Și lumea de azi are lupanii și bucovii săi.

Sunteți Ambasadorul Republicii Moldova în Germania deja de câțiva ani. Această experiență în diplomație, faptul că vă aflați de mulți ani în Europa (Franța, Germania), cunoașterea realităților mult mai profundă decât oricine altul vă ajută să confirmați ideea că Europa nu e doar un proiect economic, social-politic, ci și un proiect cultural? Ce susținere pe domeniul cultural s-a stabilit din partea Germaniei? Ce căi au fost deschise pentru a favoriza schimbul de bunuri culturale?

Trebuie să recunosc că avem mijloace foarte modeste, infime chiar, pentru promovarea culturii noastre în exterior. Lucrurile se fac necoordonat, fără nicio strategie, la întâmplare. Un mare handicap este lipsa unui oficiu în sarcina căruia ar sta diplomația culturală, așa cum este Institutul Cultural Român, bunăoară. Cu mai mulți ani în urmă, fiind ambasador la UNESCO, propuneam să se examineze posibilitatea transformării Institutului Cultural Român în instituție interguvernamentală moldo-română. Am fi putut să-i dăm un nume de compromis, pentru evitarea animozităților de tot felul, Institutul Mihai Eminescu spre exemplu, ca și Institutul Goethe la nemți. Cred că era o soluție potrivită, mai cu seamă dacă ținem cont de resursele noastre limitate, atât materiale, cât și umane.

Literaturile mici rămân în țara lor, în limba lor? Ce cunosc nemții despre noi? Citisem recent că doar câțiva autori români sunt traduși în străinătate, însă în ansamblu literatura română este necunoscută. Ce ne puteți spune despre literatura din Basarabia, vi s-a întâmplat să găsiți vreo carte/roman tradus, roman al autorilor noștri?

Foarte puțin. Acum câțiva ani, la Editura Pop din Stuttgart a apărut un volum de versuri de Emilian Galaicu-Păun. Știu că sunt câteva cărți în proces de traducere. Ernest Wichner, un foarte apreciat traducător și fost director al Casei Literaturii din Berlin, mi-a spus că a tradus ceva din Liliana Corobca. Tot el traduce acum unul din romanele Tatianei Țîbuleac.

O preocupare a literaturii germane a fost și a rămas conștientizarea trecutului, cunoaștem că scriitorii Heinrich Böll, Günther Grass, Bernhard Schlink și alții au abordat acest subiect. Recent am citit Olga, un tulburător roman semnat de Schlink. Ce predilecții au scriitorii contemporani germani? S-au impus cu vreo operă consacrată altei teme, cum ar fi reunificarea țării?

Literatura germană e foarte mare, dar și, îndrăznesc să spun, încă puțin cunoscută în spațiul românesc. Reperele mele în literatura germană sunt Remarque, Fallada, Hesse și Jünger. Ar mai fi Klaus Mann cu Mefisto. Desigur, îmi plac mulți alții – Theodor Fontane, Theodor Storm, Max Frisch, Thomas Mann, Stefan Zweig, Günter Grass, Gustav Freitag, Heimito von Doderer, Wolfgang Koeppen, ca să citez doar câțiva dintre foarte marii prozatori de limbă germană din veacurile XIX și XX, dar anume despre cei înainte amintiți aș putea zice că sunt un fel de faruri literare pentru mine. Referitor la literatura germană de după 1989 nu pot spune prea multe. Ceea ce am reușit să citesc nu m-a impresionat chiar tare. Am sentimentul că noua literatură germană e într-un fel de lipsă de cutezanță, de fugă de sine. Printre cele mai bune romane recente ar fi Măsurarea lumii de Daniel Kehlmann, un „roman intelectual”, apoi Aleea soarelui de Thomas Brussig, în care se vorbește despre ultimii ani ai Germaniei de Est. Ambele au fost traduse în română. De altminteri, cred că în RDG, în pofida dictaturii comuniste, autori precum Bertolt Brecht, Anna Seghers, Arnold Zweig, Erwin Strittmatter, Christa Wolf ori Johannes Bobrowski au reușit să producă niște lucrări mai grele, mai consistente și chiar mai curajoase și neîncorsetate în exprimare decât cele publicate de autorii germani de azi.

Ați fost în Germania când mai ființa zidul care despărțea două lumi. Cum evoluează evenimentele astăzi?

Pentru prima dată am ajuns în Germania, la Berlin, în mai 1993. Eram atunci masterand la Institutul European din Nisa și aveam, conform programului, o vizită de studii la Institutul European din Berlin. Zidul nu mai era, deși deosebirile dintre cartierele vestice și cele estice ale orașului erau încă foarte vizibile. Mai sunt și azi, cu toate că denivelările s-au atenuat mult.

Câți scriitori, atâtea idei, cronici despre literatură. Cititorul este cel care decide ce să aleagă ce-i place, ce e valoare. Fiorul produs de lectură este esențial pentru cititor, are prioritate. J. Borges a exprimat acest adevăr foarte frumos: gustul mărului ia naștere doar când atinge cerul gurii. Gustul nu se află în fructul propriu zis, în sine. Proza nu ființează în paginile unei cărți, important este fiorul produs la lectură. Asta s-a întâmplat cu romanul Dumneavoastră Woldemar: a răspuns unor necesități, sentimente care nu se atenuează nicicând, a redat un trecut... Cartea Dumneavoastră este ancorată în istorie și se referă la viața tuturor, sorțile oamenilor modelate de istorie, pe acest moment ați pus accentul și astfel cititorul a rezonat la fel ca mine. La fel a fost și cu primul roman, Cântecul mării. Am scris atunci un text scurt: „În 2012 am avut o mare surpriză! Oleg Serebrian publică romanul Cântecul mării, l-am citit pe nerăsuflate, am fost impresionată de faptul că în roman se abordează istoria Bucovinei, Cernăuțiului anilor ’40, Marta și Filip, cum pe adevărat observa cineva istoria care lipsește, istoria celor cu frontierele rănite, eu zic istoria nedreaptă cu noi și încă cu multe alte națiuni.

M-a fascinat sensibilitatea, finețea, rafinamentul cu care autorul prezintă pe fundalul unor evenimente ale anului 1944 o poveste de dragoste, cea a Martei și a lui Filip Skawronski.

Acest roman face recurs la istorie, este drama Bucovinei la finele celui de al doilea război mondial... istoria și omul cu sentimentele în acest context, registru, formă; arhitectura acelor sentimente... Sigur că de la prima apariție literară, romanul Cântecul mării a luat premii, a fost menționat, și toate cronicile scrise îl așază pe scriitor fără rezerve alături de cei mai buni scriitori români contemporani”. La ce lucrați acum? Despre ce scrieți? Ce să aștepte cititorii de la scriitorul Oleg Serebrian?

Am spus deja în cadrul unor interviuri radiofonice la Chișinău și București că lucrez asupra unui roman istorico-psihologic, o simbioză mai rar întâlnită, în care eroul principal este Alex von Randa, fratele Martei Skawronski, matematician, docent la celebra Universitate din Göttingen, care între 1938 și 1942 lucrase la Centrul de cercetări tehnice de la Peenemünde, locul unde s-a născut tehnica spațială. Referințe sumare la el există în ambele mele romane. Woldemar are un rol al lui în acest roman, cel de povestitor. Narațiunea cuprinde întreaga perioadă de viață a lui Alex von Randa, din 1906 până la sinuciderea lui, în octombrie 1942.

Woldemar, prin acest roman ați produs o altfel de viziune asupra trecutului, durerea are densitate, stăpânire, reținere. Ați scris un roman care te emoționează, îți ridică inima în gât... dacă vreți, acest roman este o aventură a cunoașterii, un roman psihologic. Vreau să vă întreb: tinerii au antene pentru astfel de literatură, au ei o receptare activă a trecutului? Nu v-ați gândit să le sugerați criticilor literari să promoveze romanul în rândul tinerilor?

Nu sunt un promotor dedicat al lucrărilor mele. Am avut întotdeauna rețineri în a face apel la diverși prieteni și cunoștințe cu rugăminți ca să scrie o cronică despre o carte, să spună un cuvânt bun despre ea într-un interviu. M-am bucurat când au făcut-o spontan, deci sincer, dar n-am rugat pe nimeni să facă asta, deși am relații bune cu nume grele din critica literară românească. Mi-am lăsat lucrările să se bată singure pentru locul lor. Dacă vor fi bune, vor fi reperate, cândva, de cineva. Dacă nu merită atenție, se vor pierde discret în uitare.

„Ce obosită era fața plumburie a mării în acea ultimă dimineață a verii lui 1943! Bad Burnas... Nici șapte luni... Și totuși atât de demult! Ce ciudat se poate uneori dilata ori comprima TIMPUL: sunt ani care par zile și zile care par ani”, se gândi Marta, împingând ușa masivă a Palatului Poștei” (Cântecul mării, p. 145). Și azi ce ați putea afirma despre noțiunea de timp, în clipa de acum ce credeți despre timp?

Timpul e un subiect care mă fascinează și mă preocupă, asta se deslușește în ambele romane, ai căror eroi principali au aceeași sensibilitate față de trecerea lui. Am fost de mic afectat de un fel de cronofobie, de o frică și regret pentru trecerea timpului. Am petrecut cu părere de rău fiece an, fiece vacanță școlară. Primele manifestări de acest fel de care-mi amintesc sunt foarte precoce, de pe la cinci ani, o vârstă la care nu ești atent la timp. La doisprezece ani mi-am pus pentru prima dată întrebarea despre esența „timpului prezent”. Se întâmpla vara, prin iulie. Eram internat la spital, la Briceni. În una din zile, părinții mi-au adus să citesc biografia lui Richard Sorge, un radio portativ și un borcan cu suc de mesteacăn. Începusem să citesc cartea îndată ce plecase ei. Un fragment dintr-o discuție din acea carte, o reflecție asupra timpului, m-a făcut să mă opresc din lectură și să caut „situarea prezentului”. Stăteam pe o bancă din curtea spitalului și încercam să prind „momentul actual”. Descopeream agitat că nu pot face asta, că prezentul e indetectabil. Nu e decât un punct matematic, deci fără dimensiune. Toamna, ajuns la școală, l-am întrebat pe învățătorul de fizică despre subiectul care mă preocupa. Era un învățător foarte bun, dar nu cred că a înțeles prea bine ce voiam să aflu sau poate că eu n-am fost atunci capabil să înțeleg ce mi-a spus. Peste mulți ani citisem cunoscuta carte a fizicianului italian Carlo Rovelli Șapte scurte prelegeri de fizică, în care acesta afirmă că matematic nu există nicio probă a timpului, deci nici a existenței noastre reale în el. De fapt, tot mai mulți fizicieni și matematicieni notorii înclină să creadă că trăim într-o lume fictivă, că suntem eroii unei ficțiuni. Unii dintre aceștia își argumentează poziția în baza celebrului Experiment al celor două fante, alții – tocmai în baza imposibilității detectării prezentului.

„Mă netezi pe cap, apoi se așeză lângă tata Nicu pe prispa casei, în timp ce eu am urcat într-un pom pe jumătate uscat să mănânc mere papierowka, uitându-mă din când în când spre ei. Nu auzeam despre ce vorbeau, dar mi se părea interesant mai curând tabloul, imaginea. Ceva mă atingea în mod deosebit în acești doi oameni cu chipuri și priviri potolite. Ceea ce simțeam că văd era un fel de aliniere a două singurătăți distincte. Cred că tot atunci am simțit că tocmai asta e cea mai năucitoare și mai dureroasă dintre toate singurătățile posibile: singurătatea în doi” (Woldemar, p. 168). „Refugiul în artă este sublim, salvator, tămăduitor... Te salvează de singurătate, dar oamenii de artă, artiștii sunt slabi”, afirma un scriitor rus contemporan, Mihail Șișkin, într-un interviu. Dumneavoastră de ce scrieți, ce ați descoperit prin scris sau scrisul v-a descoperit pe Dumneavoastră?

Așa precum spuneam mai sus – din plăcere, dintr-un imbold ludic. Asta dacă e să ne referim la romane. Cărțile mele de geopolitică le-am scris din alte motive, dintr-o pornire „didactică”, dacă pot spune așa.

Soția Dumneavoastră cum suportă un scriitor în casă, un artist? Nu prea am văzut să povestiți despre Snejana, despre preocupările dumneaei. Am fi curioși să o descoperim pe cea care stă lângă Dumneavoastră!

Snejana e specialistă de limbă și literatură germană. A absolvit, ca și mine, Institutul European din Nisa. A fost lector la Universitatea de Stat din Moldova și la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. A lucrat mai mulți ani la Ambasada Germaniei din Republica Moldova, iar acum la cea a Republicii Moldova în Germania.

Excelență, vă mulțumesc frumos pentru că ați acceptat acest dialog. Vă doresc inspirație pentru încă multe alte cărți de nivelul romanului Woldemar! Marea literatură într-o literatură mică...

Și eu vă mulțumesc mult!

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog