Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Maria

Lucreția BÂRLĂDEANU

Alte articole de
Lucreția BÂRLĂDEANU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Maria se așeză pe marginea scaunului, pregătită să negocieze (dacă cei opt euro pe oră și luna august liberă, pe care dorea să le obțină de la franțuzoaica elegantă, se chema negoț) și să răspundă – dacă era cazul – la întrebările viitoarei sale angajatoare. Arboră deci un zâmbet discret și avu grijă să nu-și desfacă prea tare băierile inimii și să nu le lase să le umfle vântul.

„La ce bun să te livrezi chiar din prima, gândi. Nu știi niciodată dacă asta cade bine ori ba”. Credea mai cu tâlc să rămână deci tăcută. Să vorbească despre sine doar dacă ar fi fost întrebată. Altfel nu se cuvenea. Nu ar fi prins-o la față. O față  pe care anii își lăsase desigur amprenta, doar că cei doi ochi mari căprui se încăpățânau să răsfire luminițe de antracit ce izvorau, se părea, din adâncuri nebănuite. Privirea asta impresiona pe oricine și-și scotea stăpâna din rândul unei existențe banale. Ce anume avea în ea remarcabil? Nimic, în fond, dacă te-ai fi luat după aparențe. Doar că era evident că forța vitală care pulsa în această femeie nu era alimentată, ca de obicei, de un simplu motoraș, ce se cheamă inimă, ci de un adevărat generator, ce avea, neîndoielnic, vocația unei mari iubiri și a respectului pentru oameni.

„Un dat al sorții ori un destin pe care și-l crease și cultivase conștient și cu tenacitate pe parcursul vieții?”, te-ai fi putut întreba. Dar parcă poți distila cu precizie cele două stări? Cum să te dumerești, când ții în mâini un fruct frumos pârguit, câtă vlagă a supt acesta din pom și cât soare a adunat din cer?

Maria se născuse într-o toamnă, pe la jumătatea secolului trecut, în România, într-un sat de munte. Era mezina într-o familie care mai avea încă două fete și un băiat. Taică-său lucra pe un tractor care trăgea bușteni din pădure, iar mama-sa era angajată la ocolul silvic, unde planta puieți de brad.

I-a fost dat să cunoască de mică dragostea părinților. Și nu doar așa, cum o cunosc de obicei copiii: cu mângâieli și probozeli de rigoare, când era cazul, dar cea pe care oamenii o manifestă spontan și neacoperit în situații limită de viață. Atunci când sentimentul țâșnește necontrolat în afară ca magma unui vulcan, fără niciun menajament că ar putea alinta ori iresponsabiliza prea mult un copil, ci din contra: îi conferă sentimentul sacru și acut că el este odorul cel mai de preț și că face parte dintr-un tot întreg. Un element indispensabil deci, care urmează să-i dea vieții clanului o curgere firească și plină de tâlc.

 Prima care îi oferi această ofrandă a fost maică-sa, într-o vară, când Mărioara avea vreo șase ani și mersese, împreună cu alți copii, să se scalde în apa Jiului. La început s-au bălăcit cu toții la mal, stropindu-se și hârjonindu-se.  Apoi ea s-a încumetat să sară de pe-o piatră pe alta, ajungând astfel până pe la mijlocul râului, unde apa era rece și destul de adâncă. O mișcare stângace o prăvăli însă în apă, iar un val o acoperi repede și o împinse la vale. Copila abia avu timp să realizeze ce i se întâmpla, când se trezi prinsă, la o cotitură, între niște crengi. Avu buna inspirație să se agațe de ele. Șuvoiul o bătea nemilos, dar fata nu ceda. Auzea, când reușea să-și ridice capul din apa care-i intra în ochii și în gură, țipetele prietenilor ei de joacă, ce alergau pe mal după ea și se strădui să se țină prinsă strâns de crengile pe care se părea că însăși Divinitatea i le întinse ca s-o scape. Apoi văzu câteva femei ce coborau pe rând în apă, ținându-se una de alta și formând un lanț viu, străduindu-se să ajungă până la ea și îmbărbătând-o se reziste. De la o vreme le observa ca prin ceață, căci apa pe care-o înghițea mereu o făcea tot mai grea și o trăgea insistent la fund. Femeia aceea înaltă cu mâinile întinse spre ea și cu un accent pronunțat moldovenesc, care-i striga ceva ce ea nu mai deslușea, fu ultima scena pe care și-o mai amintea. Apoi memoria se întunecă subit, ca pelicula unui film ce se rupea într-un loc nu tocmai potrivit. Reveni însă mai târziu, după ce-i fu evacuată apa din plămâni și se văzu lungită jos pe iarbă, înconjurată de mai multă lume. Se simțea atât de stingher că-i speriase și-i deranjase...

Atunci, în acea după amiază, când se porni încetișor spre casă, vlăguită de puteri și marcată încă de ce i se întâmplase, la o cotitura de drum zărind-o pe mamă-sa alergând spre ea și bocindu-se: „Of, fata mamei, draga mea fată!”, viața se întoarse în sfârșit în ea cu toată puterea și copila putu să alerge și să strige:

– Nu plânge, mamă, că sunt vie! Nu plânge, mamă, că am scăpat!

Îmbrățișarea lor strânsă, pe drumul acela strâmt și prăfuit de țară, fu cea mai admirabilă declarație de dragostea ce și-ar fi putut-o face vreodată o mamă cu fiica ei și sortită să rămână valabilă pentru întreaga lor viață. O viață ce-și dilatase parcă formele subit, încăpând în ea mamă și fiică, trecut și viitor.

Atașamentul deosebit al tatălui său avu să-l cunoască doar la un an și ceva după această întâmplare, când un negustor se opri cu căruța nu prea departe de casa lor, ca să vândă struguri. Maria fu printre primii lui cumpărători. Îi întinse banii, arzând de nerăbdare să încerce poama nouă, care-i făcea cu ochiul. Negustorul se pregăti să-i cântărească cele doua kilograme pe care le ceru fata, dar îi porunci ca între timp să meargă și să-i întoarcă calul, care trecu pe cealaltă parte a drumului. Cu o vărguță în mână, copila se apropie de animal, încercând să-l mâne din urmă. Atunci veni brusc copita lui ce-o lovi cu putere în frunte și-o izbi la pământ. Auzi parcă un țipăt prelung în urechi și i se întunecă dinaintea ochilor. Își reveni mai târziu, pe brațele lui taică-său, care o tot îndemna:

–Rezistă, Mărioară! Te rog să reziști, că iaca ajungem la spital!

Rana de la tâmplă, în cele din urma, s-a prins. A rămas însă cicatricea, dar și regretul că negustorul neghiob plecase în grabă fără să-i fu lăsat și strugurii ce-i plătise nu doar cu bani, ci și cu sânge.

– S-o temut, draga tatei. O fugit ca să nu-l omor!, îi spunea taică-său. Și fata uită de dulceața strugurilor pe care și-ar fi dorit să-i guste și se bucura că Dumnezeu rânduise astfel lucrurile ca să-l scape pe tatăl său să nu facă, orbit de dragostea ce-o avea pentru ea, moarte de om.

Se pricopsi astfel, de timpuriu, cu două mari iubiri pe care trebuia să le poarte și să le sălășluiască inimioara ei. Un capital nestemat care-o încălzea și o lucra pe dinăuntru ca dalta unui sculptor, ce-și dorea să realizeze o operă demnă de remarcat.

Timpul trecea și Maria se considera o fată fericită, chiar dacă viața nu doar o alinta.

Îi plăcea să cutreiere prin crânguri, strângând pomușoare ori ciuperci, să cânte, să danseze și să meargă la teatru. Uneori se visa pe scenă, interpretând un rol magistral, nu neapărat în teatru, ci chiar pe scena vieții, unde joacă cu dexteritate toată lumea. Ea dorea să se găsească și să se cunoască cât mai bine pe sine însăși în raport cu alții. Avea și convingerea că prezența ei este mereu în vizorul Cuiva, al unui Regizor nevăzut, dar omniprezent, ce judecă ori apreciază prestația fiecăruia face în această lume.

Și asta mai ales după ce ieși cutremurată de la spectacolul Pragul albastru,  care fusese montat după o piesa a lui Ion D. Sârbu, la Teatru din Petroșani. Ea nu avea de unde ști atunci că dramaturgul minerilor lucrase și la un scenariu de film cu această temă, în care urmau să joace actori mari ca Jean Paul Belmondo, Alain Delon și Peter O’Toole. Doar că până la urmă filmul nu s-a montat, căci cenzura comunistă de la acea vreme bănui o aluzie subtilă a autorului la marele frate din Răsărit și la poftele lui pentru aurul românesc. Și pe ea o indignă intenția perfidă a străinului, zis Lazarus, care dorea să amăgească și să profite de aurul unei comunități, de care se simțea foarte atașată. Dar ea nu merse până acolo unde ajunse marii apărători ai socialismului, ci doar o speria amestecul dintre vii și morți, pe care-l preconiza acel lacom de comori, ce vorbea în numele religiei. După ea, cele două lumi trebuiau lăsate să existe în paralel.

Înțelese deci de timpuriu că nu trebuia să se bizuie orbește pe tălmăciri făcute de afaceriști pentru a putea avea acces spre adevăr.

Nu luă drept o nedreptate a sorții nici faptul că a trebuit să renunțe la studiile de asistentă medicală, când se îmbolnăvi tatăl său, și că fu nevoită să se angajeze la o fabrică de confecții, ca să-l poată îngriji mai bine.

– Aceasta este buna rânduială a vieții și trebuie s-o accept, își zicea. Și probabil că era adevărat, căci acolo l-a întâlnit pe Vasile, un tânăr chipeș, înalt, cu părul șaten văluros și ochii verzi, care curând însă s-a dus militar. I-a promis că-l va aștepta și s-a ținut de cuvânt, chiar dacă flăcăii roiau în jurul ei. Au făcut nunta cum era datina atunci: cu brăduțul legat cu cordele colorate, cu zestrea jucată până la casa mirelui, dar și cu cearșaful purtat peste capetele nuntașilor după prima lor noapte de dragoste. De cate ori îi revenea în minte, în timp, acest amănunt, o năpădea roșeața în obraji:

– Ce vremuri! Și parcă nu au fost atât de îndepărtate, dar oare cum se putea admite atâta indiscreție?

Apoi viața începu să-i treacă împreună, pe Maria și pe Vasile, prin vămile ei, oferindu-le din când în când mici bucurii, dar și necazuri și griji. Au construit în ani o casă, unde și-au crescut cei patru copii ai lor: trei fete și un băiat. Maria lucra la o fabrică de textile, iar Vasile – pe o mașină cu cisternă ce transporta petrol. Au trecut apoi prin Revoluția din 1989 cu speranța unui trai mai bun. Dar n-a fost să fie! Curând Vasile s-a îmbolnăvit subit. În doar două luni doctorii de la Slatina, unde fusese internat, l-au operat de patru ori. A fost diagnosticat cu cancer. Dar se vede că a fost o eroare medicală, căci atunci când familia a insistat să-l transfere într-un spital din București, s-au opus și doar când nu au mai avut încotro, i-au dat fișier medical cu analizele ce indica un  nume străin.

Ea l-a însoțit și i-a vegheat la căpătâi. Într-o zi Vasile i-a luat mâna într-a lui și i-a spus:

– Marie, să știi că-n viața asta, chiar dacă a fost scurtă, i-am dat sufletului ce și-a dorit. Nu-mi pare rău cum am trăit și că ai fost a mea. Te-am iubit așa cum m-a ajuns mintea. Tu să nu plângi.

Ea încercă să înăbușe durerea continuând a crede într-un miracol. Asta până în seara când avu un vis: se făcea ca bărbatul ei se însănătoșise. Erau amândoi acasă și se pregăteau de-o petrecere. Apoi veni o verișoară ca să-l bărbierească pe Vasile. Atunci știu că nu mai este nicio șansă de însănătoșire.

Dimineața aduse cu ea la spital o lumânare. Dar asistentele nu au lăsat-o să intre și pe ea în salon. I-au promis că au să aibă ele grijă ca toate să se petreacă creștinește. A plâns înăbușit într-un ungher pe culoar, până când i-au adus vestea sfâșietoare.

A rămas văduvă la doar treizeci și opt de ani. A știut încă atunci, după înmormântare, că un alt bărbat nu va mai putea intra niciodată în viața ei, căci trăise și împărțise cu Vasile toate visele ei de femeie și că urma acum să se îngrijească doar de amintirea lor. Nu era deloc puțin, credea ea.

 S-a dedat deci de atunci încolo în totalitate copiilor, cu dăruire și dragoste, până când aceștia au prins aripi și au zburat pe la casele lor.

Când a rămas însă sigură într-o casă mare și pustie, de la o vreme îi țiuia în urechi și-o năpădeau tristețile. Își făcea atunci ades drum spre pădure, unde se lăsa pradă spectacolului pe care i-l oferea natura. Desigur că aceasta a existat dintotdeauna, doar că pentru ea abia acum venise rândul să descopere acest tărâm în întreaga lui splendoare, ce o umplea de-o profundă seninătate. Găsea atâtea lucruri comune între lumea vegetală și cea a oamenilor!.. O tulpină ciuntită de topor și deposedată de crengi, din care în primăvară se ițeau stingher vlăstari tineri, o urmărea ca o umbră și o trezea nopțile din somn. Simțea că o energie nouă prindea viață și se revărsa în ea ca o melodie. Atunci se scula nopțile și se așeza în genunchi ca să coase plăpumi pentru oamenii care aveau nevoie de căldură. Le umplea cu lână și avea grijă să le facă ușoare, îmbrăcându-le în coșuri de mătase, pe care cosea un ornament măiestrit. Dar asta nu i se părea îndeajuns. Puterea unui sentiment miraculos îi înflorea în inimă și ea nu știa ce să facă cu frumusețea asta și spre cine s-o îndrepte, căci credea că era păcat să se veștejească fără rost. Atunci prinse contur în mintea ei gândul acela și crescu, încetul cu încetul, până când i se relevă în toată plinătatea – își dorea o familie. Doar între pereții ei sentimentali s-ar fi putut simți bine și fericită. Poate că existau și alte modalități pentru o femeie rămasă singură, nu-i vorbă, ca să-și poată găsi din nou împlinire și echilibru sufletesc. Dar nu și pentru ea.

Așa se hotărî să ia un copil din Plasament. Erau, în acea perioada (mai sunt, din păcate, și acum) mulți copii abandonați în România, care nu cunoscuse căldura familială.

S-a interesat de formalități. 

Nu era mare lucru de făcut pentru  a-ți putea oferi serviciile în numele acestei cauze nobile. Ea îndeplinea toate cerințele emise de autorități pentru a putea aduce în casa ei un copil ca să-l îngrijească și să-l educe. Mai trebuia să treacă însă obligatoriu niște cursuri de asistentă maternală. Ca și cum experiența ei de mamă a patru copii nu era suficientă!, își zicea. Le urmă totuși, completă dosarul și în scurt timp o luă acasă pe Ioana.

Fetița avea nouă luni și fusese abandonată la casa de copii când făcuse jumătate de an. Se născuse la Mangalia, pe o stradă, într-o mașină, căci mamă-sa biologică nu a mai reușit să ajungă până la maternitate. De aceea cineva o numise Limuzina-Secunda. Maria însă ținu să-i dea un nume creștinesc, sub lumina ocrotitoare a Sfântului Ion, sperând s-o protejeze astfel de cele rele și s-o sincronizeze și cu cele cosmice. De fapt, botezul ei se săvârșise în două rânduri: prima oară, chiar în una din primele nopți, când o aduse acasă și trebui s-o ungă cu o alifie, pe care i-au prescris-o medicii, căci copila era plină de bube puroioase. După ce-i aplică medicamentul pe corp, Maria o înfășă strâns și o culcă, legănând-o ușor. Curând însă observă că fetița face bulbuci la gură. Speriată de moarte, Maria smulse repede scutecele de pe ea și disperată, negăsind la îndemână nimic mai potrivit, o cufundă în butoiul cu apă ce-l ținea dinaintea casei, încercând s-o descotorosească cât mai grabnic de alifia ucigătoare. Atunci, masându-i trupușorul plăpând și făcându-i respirația din gură-n gură, i-a suflat viață din inima ei și copila și-a revenit.

„Există legături strânse nu doar între oamenii de același sânge, ci și între cei de-același suflet”, gândea adesea după acest caz.

Ioana se dovedi a fi o copilă inteligentă și Maria era foarte mândră de ea. Dar parcă i se părea nedrept ca sub acoperișul casei lor să nu se adăpostească și un suflet de bărbat. Nu conta dacă acesta ar fi fost doar un copil, oricum el ar fi putut înclina cumpăna ca să stabilească armonia într-o nouă familie, care, iată, se formase de curând și-și valida existența sub ochii comunității.

S-a sfătuit atunci cu personalul de la Plasament și au decis ca să i-l încredințeze și pe Andrei. Chiar dacă avea pielea puțin mai întunecată decât a Ioanei, era un băiețel frumușel și destul de prietenos. Aveau ambii cam aceiași vârstă și copiii se înțelegeau de minune. Mariei îi creștea inima să-i vadă jucându-se și crescând împreună. O amuza mai ales când aceștia, auzind muzică, porneau să danseze instantaneu. Era, fără îndoială, glasul sângelui ce se răzbuna în ambii cu dezinvoltură. Ioana țopăia sprinten în jurul lui Andrei, care era, ca orice bărbat, mai sobru în mișcări și rămânea cu-o mână în buzunar, iar cu alta o ghida pe fetiță în ritmul dansului. De regulă, când melodia se termina, Maria trebuia să aibă grijă ca fata, într-un acces de bucurie și entuziasm, să nu-și sărute prea apăsat frățiorul, lăsându-i pe obraji urma dințișorilor ei de lapte.

Apoi veni vremea ca  Maria să-și petreacă copiii la școală, străduindu-se să le fie, ca orice părinte, un bun ghid în această expediție cognitivă. Verile, de obicei,  mergeau în vacanță pe litoral, unde copiii nu se săturau să se arunce în valurile primitoare ale Mării Negre și să se bucure de soare.

În vara ceea, când Ioana și Andrei trecuseră în clasa a patra și Maria era gata să plece împreună cu ei la Mangalia, una din fiicele ei, Georgeta, ce locuia de câțiva ani în Franța și care născuse de curând o fetiță, vru să-i acompanieze. Femeia încuviință cu plăcere, gândind că e o șansă bună ca între copii ei de sânge și cei de suflet să se stabilească o relație mai apropiată.

 Într-o zi, Georgeta o invită să se plimbe doar în două pe litoral. Atunci îi propuse să-i abandoneze pe Ioana și Andrei și s-o urmeze la Paris, unde cică era mare nevoie de ea.

– Dar cum îți închipui că aș putea face asta?, o întrebă surprinsă Maria. Copii aceștia au nevoie de mine, ca și eu de ei. Cum să-i părăsesc, după ce au fost deja abandonați o dată? Nu, draga mea, nu pot face asta. Angajează-ți o bonă, renunță la serviciu un timp, până când copilul va putea merge la grădiniță, căci eu nu pot să te ajut. Taie-mi picioarele, omoară-mă, dar de mers nu merg, stărui ferm Maria.

Și Georgeta plecă în Franța supărată.

– O să-i treacă, se gândea adesea Maria. E mamă și ea, nu poate să nu mă înțeleagă.

Atunci, când la începutul toamnei, soțul Georgetei o anunță că cele două fiice ale ei, stabilite de ani buni la Paris, suferiseră un grav accident de mașină, Mariei nu-i venea să-și creadă urechilor. Inima ei, speriată ca o pasăre, mai spera că poate fi o manevră de a o manipula, ca s-o facă să se hotărască să li se alăture.  Însă când avu toate detaliile despre nenorocirea ce se abătuse peste ei și află că fiicele ei sunt ambele imobilizate în spital – una cu contuzie și femurul rupt, iar alta cu coloana foarte afectată – Maria știu că trebuie să ia o hotărâre.

Ceea ce nu putea înțelege era de ce anume fetelor ei li se întâmplase una ca asta? O fi vrut Dumnezeu să pună la încercare dragostea ei de mamă? Față de care copii? Că pentru ea demult nu mai era o deosebire dintre cei cărora ea însăși le dăduse viață și cei pe care-i creștea și îngrijea deja de zece ani.

 Ioana părea cea mai afectată când le-a împărtășit vestea tristă, deși, ca și Andrei, considera că locul mamei lor este acum lângă fiicele ei de sânge, cele care aveau acum mare nevoie de ea. Au plâns îmbrățișați tustrei, apoi Maria i-a încredințat din nou Centrului de Plasament, spunându-le:

– Să știți că eu nu vă voi abandona niciodată. Voi veți rămâne copii mei, indiferent de faptul dacă vom locui de aici încolo împreună ori nu.

Apoi se grăbi să ajungă la Paris, ca să aibă grijă de micuța Elena și să le ajute pe cele două fiice țintuite la pat.

 

***

Bineînțeles că Mariei nici prin cap nu-i trecu să-i povestească celei care vroia să-o angajeze istoria vieții sale.

Silviei însă îi plăcu inteligența ochilor căprui și se învoi să plătească câte opt euro pe oră pentru menaj, dar voia să știe de ce Maria insistă să aibă tocmai luna august liberă, căci și ea se orienta pentru vacanță în această perioadă și ar fi vrut să-l lase pe Alto, pisoiul ei cel drag, pe mâini sigure. O tenta de ceva vreme o escapadă în India, unde dorea să cunoască mai detaliat budismul. Dar, ce-i drept, încă nu făcuse rezervarea.

– De ani buni plec în România în luna august, pentru a petrece cu fata și băiatul meu de acolo vacanțele împreună. Este luna noastră. Nu pot schimba nimic. Trebuie să-i pregătesc atunci și de noul an școlar. Urmează să le cumpăr unuia un nou compiuter, altuia o tabletă, apoi rechizite, haine de primeneală. De asta și am nevoie de acest serviciu, ca să-i pot ajuta. Sunt aproape de vârsta majoratului și nu vreau să le lipsească necesarul.

– Dar parcă înțelesesem de la cunoscuta noastră comună că fetele dumitale locuiesc aici, la Paris?, o întrebă Silvia.

– Nu toți. Ioana, fiica cea mai mică, va merge la toamnă în ultimul an de liceu și abia după absolvire va veni aici, unde intenționează să-și urmeze studiile la universitate. Iar Andrei învață la Petroșani, la o școală de meserii.

Silvia făcu efortul să socoată în minte anii acestei femei, ai cărei copii încă nu au ajuns la vârsta majoratului. Dar nu izbuti, pentru că o înduioșă profund gestul lui Alto, care se cuibărise pe fotoliul unde stătea Maria, privind-o galeș în ochi.

– Ce ființă drăgălașă!, rosti Maria înseninată și întinse mâna să-i mângâie blănița.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog