Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DESTINE

În cărțile mele este viața mea și istoria, soarta familiei mele

Antonina SÂRBU

Alte articole de
Antonina SÂRBU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

În cărțile mele este viața mea și istoria, soarta familiei mele

Am cunoscut-o pe scriitoarea Ileana Toma citind romanul Marea fugă, roman pe care-l primisem în dar de la o prietenă din Bucureşti. Scriitura m-a captivat atât de mult încât mi-am pus în gând să o caut pe Ileana Toma! În romanul Marea fugă autoarea „ne convinge prin argumente artistice incontestabile că iubirea şi geniul creator datorat Divinităţii sunt salvatoare, prin ele fiinţa vremelnică putând învinge orice atrocităţi, inclusiv cele ale totalitarismului”. Întâlnirea pe care o aşteptam de ani de zile s-a produs pe 3 decembrie 2017, la Bucureşti, când Ileana Toma a acceptat invitaţia de a participa la lansarea cărţii mele Constanța Târţău: Ultimul dialog şi, totodată, a acceptat să ne întâlnim pentru un interviu pe care îl propun cititorilor revistei „Limba Română”.

Antonina Sârbu: Doamnă Ileana Toma, vă mulţumesc că aţi acceptat să-mi acordaţi acest interviu, că m-aţi invitat în casa Dvs. Vreau să începem discuţia îndemnându-vă să vă amintiţi cum au plecat părinţii Dvs. din Basarabia, în ce an?

Ileana Toma: Tata, părintele director al Liceului „Mihail Eminescu“ din oraşul Râşcani, judeţul Bălţi, înainte de a pleca în cel de-al doilea refugiu, la început de martie 1944, când frontul se apropia, s-a întâlnit cu cele patru surori ale sale în casa părintească din satul Trebisăuţi, judeţul Hotin. Acolo au stabilit ca cei doi părinţi ai lor, părintele Vasile (72 de ani) şi preoteasa Teodosia (70 de ani), să se refugieze în România odată cu fiul lor şi să intre în grija acestuia. Dar după ce bătrânii asistaseră la sfatul copiilor lor, a luat cuvântul cu autoritate blândul părinte Vasile, ţinând-o de mână pe soţia sa, preoteasa Teodosia, spunând: „Vă mulţumesc, dragii mei, dar noi doi nu putem veni dincolo de Prut... Eu nu pot să-mi părăsesc turma ce mi-a fost încredinţată. Oamenii din sat sunt toţi botezaţi de mine, toţi cununaţi de mine, când eu trec pe uliţă mă salută zicând: «Sărut mâna, Naş Părinte!». Cum aş putea să-i las? Ei nu ştiu ruseşte şi peste noi o să vină, ca în ’40, urgia rusească... Mie n-au ce-mi face, sunt prea bătrân. Rămân să-i apăr pe oamenii mei în faţa administraţiei ruseşti. Voi plecaţi, sunteţi tineri, aveţi copii, că aici or să vină să vă ridice într-o noapte şi or să vă răzleţească prin Siberii, care încotro... Aveţi copii de crescut, nu mai staţi...”. Şi am plecat. Toţi îi trimiteau scrisori, dar începând cu martie 1944, scrisoarea a ajuns la el abia în 29 decembrie 1955, după aproape 12 ani. După moartea tatălui meu, părintele Alexie, în înţelegere cu mama şi cu surorile mele, am luat toate documentele tatei să le sortez şi să arunc ce nu mai era util. Într-un plic mare am găsit toate scrisorile pe care le primise de la tatăl său, părintele Vasile, rămas în Basarabia, şi toate actele privind studiile, căsătoria, hirotonirea, precum şi însemnările făcute de mâna bătrânului preot.

Ce vă amintiţi din Basarabia?

Comunismul la voi a fost mai comunism decât la noi. Dar să ştiţi că a fost destul de greu, pentru că, în primul rând, nu a fost la fel ca în ţările slave, ca în Cehoslovacia, Polonia şi Bulgaria. În România comunismul a fost mai aspru decât în ţările acestea pentru că venea dintr-o ţară slavă şi pentru slavi se pare că au avut mai multă milă. Ştiţi, noi în perioada comunistă nu am avut Crăciun, eram singura ţară din această zonă care nu avea Crăciun... În toate ţările era legiferată, mai puţin în Albania, care a fost singurul stat din lume care s-a declarat stat ateu şi care avea obiceiul să condamne la moarte preoţii care săvârşeau taina botezului. Această constrângere a statului de a ne priva de sărbători a fost destul de greu de suportat. Îl aveam doar pe Moş Gerilă.

Şi la noi a fost la fel. Toate lăcaşele de cult au fost închise, intelectualitatea deportată...

Bine, ţineaţi de Rusia, eraţi parte a imperiului şi era motivat, dar noi nu eram în URSS. Noi eram români! Am publicat o schiţă în culegerea „Coloana”, se numeşte Alte Crăciunuri. De ce? Pentru că noi acum trăim într-o epocă de o libertate hedonistă, adică o libertate care-şi propune ca scop satisfacerea tuturor plăcerilor.

O libertate rău înţeleasă...

Da, rău înţeleasă, pentru că libertatea înseamnă posibilitatea de a te afirma ca personalitate. Şi de a te afirma ca atare. Exact asta nu se face acum în România şi nu numai. Pentru că un om care urmăreşte numai petrecerea nu se poate afirma ca personalitate şi nu se formează ca personalitate. Am folosit o şedinţă de la Observatorul astronomic unde munceam ca să vorbesc despre această situaţie.

Recent, o întâlnire recentă?

Nu, întâlnirea a fost demult. Dintr-o cauză anume şedinţa a fost amânată pentru marţea viitoare, când era Crăciunul, una din personalităţile care venise la şedinţă era profesorul Unicescu, cel care acum are o şcoală care îi poartă numele. Profesorul a spus: „Eu nu o să pot veni atunci pentru că eu nici în vremuri mai grele (el a fost dat afară din Universitate, apoi a fost reprimit) mă duceam la biserică în ziua aceasta. Aşa se termină nuvela mea, am vrut să ştiţi că am fost urmăriţi, sub aspectul ăsta...

Cred că era strategia comunistă aprobată pentru toate ţările din URSS şi cele membre ale KAER...

Cunosc situaţia din Basarabia. Am urmărit, am citit. Iată am aici o fotografie. Este familia noastră. Bunicul meu are în spate patru generaţii de preoţi. El nu a putut să plece în primul refugiu, pentru că s-a plecat noaptea, iar noi am fost anunţaţi seara. Sora mea avea şase săptămâni şi era să plece nebotezată. Celălalt preot, părintele-paroh Vasile din Râşcani, l-a oprit pe tata, l-a îndemnat să nu iasă cu copilul nebotezat. Şi aşa a fost botezată sora mea. Ne-am refugiat în Ardeal, Anişoara avea opt luni, iar eu aveam aproape cinci ani. Am stat în Sibişeni, judeţul Alba.

Şi când aţi venit în al doilea refugiu unde v-aţi stabilit?

Tata a fost numit bibliotecar la Patriarhie şi preot misionar la fabricile din Bucureşti. Era anul 1945, ’46, ’47... În anul 1945 tata a obţinut acolo o clădire şi a reuşit să facă creşe pentru copii, sigur că tata a pus icoane peste tot. Icoanele care se scoteau din şcoli au fost puse în dormitoare. Şi a venit reprezentantul comitetului de partid, deja erau comitete de partid, şi a dat jos icoanele. Au pus-o pe tovarăşa, mama tuturor copiilor din ţară. Am aici o fotografie cu tata, la Râşcani în anul 1942!

Sunt din această regiune, sunt din Văratic, altădată judeţul Bălţi, iar acum, cu noua administraţie, raionul Râşcani.

Am aflat de curând că au pus un bust al boierului Râşcanu în centrul orăşelului şi m-am bucurat. A fost un mare susţinător al artelor, bisericii şi nu numai...

Şi tatăl Dvs., părintele Alexei Bârcă, are un bust la Râşcani?

În niciun caz, tata nu e de statui, busturi, el nu a căutat slava lumească. Tata a slujit lui Dumnezeu. Când scriam cartea Părintele Alexei, preotul lui Dumnezeu, mama mereu îmi spunea: „Vezi cum scrii, să nu-l faci pe tata un sfânt, că el a fost un om”. Şi eu am ţinut cont de sfatul mamei.

Bunicii vă sunt originari din Râşcani?

Bunicii mei sunt născuţi în judeţul Hotin, Trebisăuţi. Tata a slujit întâi în satul Prajila, judeţul Soroca, apoi a venit în Râşcani.

Tatăl Dvs. a absolvit Seminarul teologic din Chişinău?

Bunicul meu spunea că nu-şi va da unicul fecior la seminar, pentru că meseria de preot este una grea şi pentru ca să te hotărăşti, trebuie să ai maturitate. Tata a făcut liceul în limba rusă, pentru că era născut în anul 1901 şi în anul 1918, când a absolvit liceul, a dat bacalaureatul în limba română şi s-a înscris la Facultatea de Matematică la Universitatea din Cernăuţi. A terminat Universitatea şi a fost coleg cu unul dintre cei mai mari matematicieni din România, aş zice, unul dintre cei mai mari matematicieni din lume în epoca lui, Gheorghe Vrânceanu. Era din munţii Vrancea. Tata nu era la nivelul lui, nu a profesat, dar în timpul studiilor s-a angajat dascăl şi s-a înscris şi la facultatea de Teologie.

Şi a absolvit a doua facultate la aceeaşi Universitate?

Doar o parte, a terminat studiile la Seminarul Teologic din Chişinău. A făcut o lucrare de diplomă foarte interesantă, apreciată la acea vreme: „Etica în opera lui Dostoievski şi Tolstoi”. Şi în 1944 am plecat în cel de al doilea refugiu... V-am povestit cum a fost plecarea... Şi scrisorile care au ajuns după 12 ani... Am copiile acelor scrisori... Hârtia era de foarte proastă calitate... De ce repet acest moment, pentru că bunicul, ţin minte cum citea tata şi plângea, bunicul scria: „Am primit plicurile şi eram bolnav, dar scrisorile tale, Alioşa, m-au ridicat din patul de suferinţă”.

În ce an s-au revăzut tatăl şi fiul, în ce an a revenit părintele Alexei Bârcă la Râşcani?

Tata, când a revenit la părinţii lui, a avut nevoie şi i s-a făcut „vâzov”, un fel de chemare, a durat mult până a fost aprobată cererea şi în anul 1956 a putut să revină, exact în anul când era revoluţia maghiară... A plecat cu mama împreună.

Dar mama Dvs. ce studii avea?

Mama lucra la Comisia Monumente istorice, ea absolvise liceul eparhial din Chişinău, era fiică de preot, cu numele de domnişoară Dimitriu. Noi stăteam în Bucureşti, la noi veneau toţi basarabenii care aveau treabă în Bucureşti, toţi trăgeau la noi. Noi stăteam într-o cameră foarte mare, avea 6 metri înălţime, 6 lungime...

Am citit, aţi descris-o foarte bine în romanul Marea fugă.

Mulţi preoţi basarabeni aflaţi în refugiu veneau la noi...

Cred că era greu şi pentru aceşti oameni să-şi găsească un loc de muncă într-o parohie, bănuiesc că nu era chiar cea mai bună atitudine faţă de basarabeni.

Mulţi preoţi basarabeni, venind aici, au predat limba rusă, au fost foarte buni profesori de limba rusă. Dar cei din familia mamei îl întrebau pe tata (el făcuse liceul în limba rusă) de ce nu ar preda, de ce nu s-ar înscrie ca şi cadru didactic... Ar fi avut un salariu mult mai mare. Dar tata, plin de îngâmfare, răspundea: „Nu am trecut Prutul ca să-i învăţ pe români ruseşte!”. Noi, bineînţeles, îl adoram pe tata şi am considerat că e un fel de a riposta. Toţi ceilalţi, desigur, o duceau mai bine decât noi. Până la urmă, tata a devenit preot la biserica Bucur, acolo a slujit toată viaţa.

Şi copiii, cu ce vă ocupaţi în Bucureşti?

Fratele meu, Gheorghe, dădea meditaţii, eu dădeam meditaţii. Şi s-a mai întâmplat încă ceva. În anul 1946, când am terminat şcoala primară, eu sunt născută în septembrie 1935, când am terminat şcoala, am dat un examen la Ministerul Învăţământului, unde veneau copii din toată Ţara cu certificate de pauperitate. Examenul a avut loc la subsolul clădirii, pe strada General Berthelot. Am dat teze la matematică şi la limba română, eram copii din clasele de liceu, era înainte de reforma învăţământului din 1948. Examenul se dădea în fiecare an pentru a obţine o bursă regală, era doar o bursă pe toată Ţara!

Pentru o bursă erau antrenaţi copii din întreaga Românie?

Da, pentru o bursă! În acel an, 1946, bursa regală am câştigat-o eu! Acea bursă era mai mare decât salariul mamei mele, care lucra la Comisia Monumentelor istorice de la Ministerul Învăţământului, precum v-am spus. Toţi colegii mamei, când au auzit că eu am luat bursa, au spus că se duc să se îmbete!

Dar cum v-au anunţat despre rezultate?

Eu am aflat când lucrarea mea la limba română se citea în toată ţara în clasele de liceu. Era bătută la maşină şi se citea în clase...

Dar despre ce aţi scris?

Tema compunerii era „O întâmplare din viaţa mea”. Am scris despre cum ne-am refugiat. Când am pornit în căruţă din Basarabia, mama a luat un ulcioraş cu lapte, pe care-l ţinea în mâini, să avem lapte pe drum. A trecut cu ulcioraşul cela Prutul, că avea copii mici şi trebuia să aibă lapte. Am stat la Oneşti, apoi ne-am mutat în Ardeal. Într-o zi mama a pus laptele la prins în ulcioraş şi l-a lăsat pe un fel de prispă. Un căţel a intrat în curte şi a băgat capul în ulcioraş şi nu a mai putut să-l scoată. Mama plângea, că îi părea rău de vas, era din Basarabia, de acasă. Şi îl ruga pe tata să nu spargă ulcioraşul... Tata nu ştia ce să facă. Până la urmă, mama i-a zis să-l spargă „chiar dacă e ultimul meu ulcioraş”... Comisia pentru acordarea bursei regale a apreciat lucrarea, le-a plăcut povestea mea.

Avea o valoare sentimentală ulcioraşul! Ce noroc din nenoroc...

Tot ce adusesem cu noi din Basarabia avea o mare valoare sentimentală! Doi ani am luat bursa, doar doi ani, pentru că Regele Mihai a plecat... Iar după plecarea Regelui nu au mai dat bursa... Octavian Paler se lăuda la o emisiune TV că pe el nu l-au întreţinut părinţii în şcoală, că el a avut bursă regală pe toţi anii de liceu! Şi eu aş fi avut la fel, dacă nu pleca Regele. Doar că eu nu m-am lăudat niciodată, vă povestesc acum dumneavoastră. E prima oară când îmi amintesc istoria aceasta, a trecut atâta vreme...

Dar e un eveniment frumos! Şi atunci v-aţi zis că o să vă faceţi scriitoare? A fost primul test literar?

Nu aş putea spune, nu cred. Eu consideram că e meritul profesoarei de la Liceul „Popa Rusu”, doamna Ştefu! Era extraordinară, te bătea la palmă dacă scriai cu greşeli fraza: „Na-ţi-o bună, că ţi-am dres-o”. Şi nu numai asta, avea o mulţime de probe pe care ţi le dicta şi avea vărguţă. Toţi elevii ei erau bucureşteni şi au ajuns oameni mari. Am fost colegă cu Alexandra Bagdasar, fata ministrului Bagdasar, celebrul medic, care era solicitat să opereze în Elveţia. I se punea avion la dispoziţie ca să se ducă să opereze acolo. Ea a ajuns profesor universitar în matematică, în Statele Unite, a fost soţia scriitorului Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Alexandra a ajuns matematician renumit în întreaga lume, iar ideile ei au făcut istorie în universităţi celebre din SUA. Saul a scris foarte interesant despre cutremurul din România. El a venit să-şi înmormânteze soacra şi, întâlnind multe dificultăţi la acea înmormântare, a descris realităţile din România ceauşistă. A publicat articolul într-un ziar italian cu un mare tiraj...

Doamnă Toma, dar botezul literar cine vi l-a făcut? Cui îi datoraţi ataşamentul pentru literatură, or, sunteţi matematiciană de formaţie!

Am publicat o poezie în revista „Universul copiilor” când eram în clasa a treia. Când treceam din clasa a şaptea în a opta am scris o teză la limba română în versuri. Pe baza acelei teze am luat zece la examen! Pe urmă, când veneam la alte examene, auzeam cum profesorii vorbeau înde ei, se întrebau: „Asta-i domnişoara care a scris teza în versuri?” şi mă priveau cu admiraţie, aşa am ajuns celebră! (râde).

Şi în ce an aţi publicat prima carte?

Eu am fost la început traducător, am publicat multe cărţi pe domeniul ştiinţelor. Pe urmă am scris multă popularizare, una din aceste cărţi a luat un premiu internaţional, dar am aflat mult mai târziu, nici măcar nu mi-au spus. Cartea a fost tradusă în germană, maghiară. Peste doi ani am aflat că luasem şi un premiu. Dar acea carte m-a consacrat ca scriitor şi am fost binecuvântată de părintele Benedict Ghiuş. E o broşură, care a apărut cu o manşetă... Ştiinţă pentru toţi, anul 1955. Pe manşetă scria Biblioteca ateistului. Când am văzut acea inscripţie, am luat cartea, m-am dus la Părintele Benedict, m-am spovedit şi i-am mărturisit că nu pot să mă împărtăşesc pentru că „iată ce am făcut!”. Şi i-am arătat ce era scris pe manşetă: Părintele a spus să las cartea. El a citit-o şi tare i-a plăcut încheierea, care e următoarea: „Aş dori ca după această lectură, cititorul să râmână cu sentimentul imensităţii Universului şi al frumuseţii legilor sale, să fie conştient că studiul astronomic în general şi al sistemului solar în particular a contribuit mult la dezvoltarea cunoaşterii”. Da, şi acolo e o frază de încheiere: „Sper ca cititorul să aprecieze că stă pe cea mai frumoasă planetă”.

În ce an aţi publicat cartea?

În anul cutremurului, 1977, mi se stricase frigiderul după cutremur şi eu am scris cartea sperând să primesc nişte bani şi să-mi cumpăr frigider. Dar părintele Benedict, când a citit cartea, mi-a zis: „Să scrii, dragă doamnă, să scrii!”. Şi am început să scriu. Am scris un articol şi despre părintele Benedict Ghiuş, l-am prezentat la ziar şi cei de acolo au pus acest titlu: „Să scrii, dragă doamnă, să scrii!”.

Şi despre ce aţi mai scris?

Despre calendarele bisericeşti, ştiţi ce e cu chestia asta cu calendarul pe stil nou şi pe stil vechi? E făcută intenţionat ca să fie considerată biserica o instituţie retrogradă. Când a fost acceptat calendarul, la sinodul de la Niceea, în anul 325. În secolul I, romanii au trecut la anul bisect, de 365 de zile. Eu sunt astrolog şi vă spun că măsurarea duratei anului a fost foarte precisă, au trecut sute de ani ca să-şi dea seama că durata anului este de 365, şi în 4 ani un an bisect.

Dar dacă afirmaţi că stilul vechi e unul greşit, de ce nu trece Biserica din Ierusalim, din Grecia, din România parţial? De ce nu vin savanţii cu afirmaţii ştiinţifice?

Se fac, s-au adus multe argumente, dar nu au ajutat. Eu am avut mult de suferit, mi s-a dat în cap şi ştiţi de ce? Pentru că Părintele Patriarh Daniel a apreciat cartea mea despre Constantin Brâncoveanu şi m-a susţinut să fac cartea despre Sfântul Vasile cel Mare. Scriind-o, am înţeles ce înseamnă teologie. Nu teologia măsoară calendarul, teologia nu aşază calendarul, ea spune principiul de alcătuire. Și principiul este corect, iar ceea ce se întâmplă acum pe glob este erezie. La fel e şi cu introducerea limbii slavone în biserică, atunci când a fost cedată Basarabia ruşilor au introdus slavona în biserică, au ars cărţile în limba română. Găsiţi aceste fapte descrise în Istoria Bisericii din Basarabia de Mircea Păcurariu.

Ce evenimente majore aţi trăit în Ţară?

Întâi o să vă spun că aici, în Bucureşti, am fost la concertul la care a venit Yehudi Menuhin şi a cântat, împreună cu George Enescu, Dublu concert de Bach. Despre marea lor prietenie se ştie, s-a scris mult. Concertul a avut loc la Aro, pentru că la Ateneu se acoperea fresca cu un strat de culoare albastră, catifea, ca să nu se vadă domnitorii români. Am primit o educaţie bună aici, în Ţară! Mi-a plăcut teatrul, lecturile, matematica, astronomia.

Aţi revenit în Basarabia după 1989?

Din păcate nu, dar ţin minte cum era drumul, şleahul de la Râşcani până la Trebisăuţi, Briceni, parcă-l văd acum. Îl am mereu, l-am avut în faţa ochilor: era o zonă colinară! Nu cred că acum e şes, cred că sunt aceleaşi coline din timpul copilăriei mele... Bunica mea se numea Teodosia şi era ziua ei pe 29 mai! Tatăl meu se ducea să-şi vadă mama pe 29 mai, dacă nu cădea duminică, pentru că duminica tata era la biserică. Era unicul băiat şi pe 29 mai mergeam la Trebisăuţi! Asta după primul refugiu, în anii 1942 până în anul 1944. Am amintiri foarte bune. Tata cumpărase un cal, se numea Steluţa. O înhămau pe Steluţa la trăsură, ne urcam în trăsură şi mergeam de la Râşcani până la Trebisăuţi. Treceam prin sate, multe sate până ajungeam la Briceni. Eu aveam şase, şapte ani atunci.

Sunteţi domnişoara Bârcă, cea care aţi trăit în epoci diferite: aţi mers cu trăsura, cu căruţa, cu Mercedesul, trenul şi avionul! Şi alte mijloace de transport...

Aşa-i, pe toate astea le-am încercat, am călătorit. Dar revin la colinele şi amintirea copilăriei: câmpul era de ovăz, de un verde siniliu, câmp de grâu cu verde crud, venea inul, care, înflorit la 29 mai, era albastru-bleu. După asta veneau câmpuri de mac, roz-gri, pentru că macul are o parte neagră, care dă o nuanţă de roz mai mult. Și imaginaţi-vă câmpul cu hrişcă – dimineaţa devreme era un câmp bleu-gri, iar la prânz se poleniza şi devenea roz. Câmpul era de culoare roz...

Aveaţi opt ani şi ţineţi minte peisajul?

Da, ca să vedeţi. Când bărbatul meu şi-a procurat automobil şi m-am dus să văd mănăstirile din nordul Moldovei, am mers spre Dragomirna, Râşca şi eu i-am spus că aici am găsit colinele ca spre Trebisăuţi, unde bunicul meu, Vasile, a fost preot şi a trăit 96 de ani! El a umblat cu icoana şi a săvârşit toate rânduielile pentru creştinii din şapte sate din împrejurimi care nu aveau biserică. A fost preot la şapte sate! Icoana, pe care a moştenit-o sora mea cea mică, am descris-o în Marea fugă. Să ştiţi că tot ce am scris în cărţile mele nu este din imaginaţie, este o viaţă trăită, este viaţa mea şi istoria, soarta familiei mele.

Sunteţi membră a Uniunii Scriitorilor din România, cum v-au acceptat, ce cronici au scris despre opera Dumneavoastră?

Am câteva prietene bune care erau membre ale US. Toate mă rugau să scriu, eu eram nimeni. Ele-mi ziceau: „Scrie, Ileana, scrie, că eşti nebună şi ai şi curaj să scrii!”. Bineînţeles că avea şi soţul meu un prieten, Alexandru George, care mă tot îndemna să scriu. Şi mai era Mircea Ivănescu!

Da, chiar Mircea Ivănescu? Era din aceeaşi generaţie cu Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Gabriela Melinescu...

A fost coleg de liceu cu soţul meu. Era un om foarte blând, dar şi un mare poet, traducător, eseist! Am avut susţinere de la redactorul revistei „Luceafărul”, eu am avut curajul să scriu adevărul, majoritatea schiţelor din culegerea „Coloana” au fost publicate în revista literară „Luceafărul”. Dar să vă spun: eu sunt ceea ce sunt şi nu accept niciun fel de falsuri. În Uniunea Scriitorilor poziţia mea este periclitată de faptul că scriu „la porunca patriarhului Daniel”.

Adică scrieţi ceea ce vă sugerează Patriarhul Daniel?

Da, exact asta-mi spun. Am scris cartea despre Constantin Brâncoveanu, am scris cartea despre Vasile cel Mare. Da, părintele Patriarh mi-a sugerat să scriu această carte, care mi-a luat doi ani de studii, pentru că eu nu am studii teologice, nu am făcut studii de istorie antică. M-a ajutat părintele Nicolae Bordaşiu, care m-a susţinut. Am dat manuscrisul altui preot, părintele Răducă, care a făcut o recenzie bună. Părintele mi-a spus un lucru esenţial pe care vi-l spun şi dumneavoastră: el a pus FB, adică „foarte bine”! Pe fiecare pagină a scris FB, foarte bine. Şi mi-a spus un lucru, să-l ţineţi minte: omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, prin silinţa lui trebuie să se perfecţioneze şi să devină asemenea lui Dumnezeu. Asta e menirea, asemănarea trebuie să o dobândim prin străduinţă, muncă, statornicie.

La ce lucraţi acum, ce aveţi pe birou, care manuscris? Chiar scrieţi de mână, scrieţi cu pixul?

Da, toate manuscrisele le scriu de mână, apoi sunt culese în variantă electronică. Mi-am propus să scriu şi un roman epistolar, explicând scrisorile bunicului Vasile şi, într-un fel, răspunzându-le acum, la mai mult de jumătate de secol de la scrierea lor. Şi mă interesează destinul lui Teodor M. Bârcă, fratele bunelului meu Vasile, care a fost membru al Sfatului Ţării şi s-a pierdut în gulag fără urmă... Poate de asta tata a spus atunci când putea să câştige o bucată de pâine mai uşor: „Nu am trecut Prutul ca să-i învăţ pe români limba rusă!”.

Vă mulţumesc mult, dragă doamnă Ileana Toma! Vă doresc multe bucurii şi inspiraţie pentru Arta scrisului!

4 decembrie 2017

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog