Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRIGORE VIERU, CETĂȚEAN AL POEZIEI

Scriitor și om de cultură român

Catinca AGACHE

Alte articole de
Catinca AGACHE
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXV, 2015

Pentru tipar

1. Descins din tradiție eminesciană, Grigore Vieru este simbolul eforturilor eroice basarabene de renaştere culturală şi unitate, de racordare la fenomenul literar și cultural românesc, un sensibil rezonator al frumuseţii şi tragismului acestei părți din trunchiul neamului și al sufletului românesc în general. El este cel care a condus spre „dezvelirea” unor valori etice, umane, fundamentale (demnitate, onoare, omenie, adevăr, armonie, bunătate, înţelepciune, frumos, sacru), naționale (limbă, neam, istorie, patrie, Eminescu), religioase (Isus), familiale (mama, casa, iubita), spre readucerea limbajului poetic la condiţia sa estetică firească, spre explorarea misterului existenţial și transpunerea în versuri memorabile, irezistibile, spre tematici înălțate la universal.
Lirica sa este o neobosită iscodire filozofică în revelarea esenţei lucrurilor, inconfundabilă prin desăvârşită conciziune și emoție poetică, prin simbolistica adâncă şi rara sensibilitate, prin formula poetică a dialogului liric cu lectorul ce transpune impresionante detalii biografice, ontologice, sociale, prin marea bogăţie a substanţei ideatice şi prin originala viziune. Cele două aspecte ale poeticii sale – unul ilustrat de orfismul pur, plin de candoare şi prospeţime, de mare sensibilitate şi cantabilitate; altul orientat spre verbul subversiv de înalt curaj civic sau spre o dimensiune oracular-mesianică cu tonalităţi muzicale, iradiantă – se contopesc într-un tot armonios, cu rară forță de expresie. Poetica sa se rostuiește prin cuvinte aparent simple ce sunt însă meşteşugit alese prin puritatea rostirii poetice, copleşitoare cantabilităţi nostalgice, psalmice sau, dimpotrivă, dinamitarde, printr-un uimitor rafinament al expresiei, prin metafora delicată, irepetabilă, tensiunea dialogului liric, imagini poetice unice, mitologii şi „situaţii-limită” paradoxale, prin neuitatele, scăpărătoare, poante lirice din final. Ea transcrie trăirile luminoase, ludice, spirituale, dramatice, abisale ale poetului, construind o adevărată „simbolistică naţională”, în acorduri suave, elegiace, litanice, şoptite sau solemne, grave, imnice, de madrigal şi rugă, ori marcate de invocaţii şi imprecaţii bine cântărite, de tonul ironic, polemic, pamfletar, publicistic, incisiv, emanând per ansamblu o inegalabilă vrajă estetică.
Forţa acestei poetici este dată de nervul interior, de credința și puritatea ce răzbat din fiecare vers, oglindind frumusețea sufletului poetului, de idealurile, mesajul transmis, temele ce vizează recuperarea conştiinţei şi a sentimentului naţional, a demnității, de obsedantele metafore şi motive, laitmotive, de simbolurile (biblice, istorice, eufemistice), arhetipurile, mitologiile (mitul cristic), viziunile, exprimările metaforice rare, muzicalităţile sau solemnităţile sacerdotale unice ale versului, imaginile parabolice („Când s-a întors / La puii ei cu hrana, / Găsise cuibul gol / Şi amuţit. / I-a căutat / Pân-îi albise pana, / Pân’ când în cioc / Sămânţa a-ncolţit”, Pasărea), mesajul înalt național și umanitar, estetic, de ştiinţa topirii lor într-un tot armonios , profund și de neuitat.
El a dat o gamă foarte bogată de „definiții” lirice unice pentru pilonii de boltă ai poeticii sale:
– una dintre cele mai plastice, mai pline de poeticitate, sensibile și profunde definiţii ale patriei, reconstituită conspirativ prin noţiuni sacre (Mamă, tu eşti patria mea!), ale ţării istorice rupte în două (Ai două inimi, mamă);
– una dintre inegalabilele definiții ale limbii române („Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră / [...] De-ar spune şi cuvinte / Când cântă la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine,/ Din, sfântă, limba noastră”, Frumoasă-i limba noastră; „În al limbilor tezaur / Pururea o să rămână / Limba doinelor de aur, / Limba noastră cea română”, Limba noastră cea română),reconstituită prin noţiuni eufemistice, subversive, până-n 1990 („limba noastră”, „limba ta”);
– una dintre cele mai frumoase, răscolitoare definiții ale mamei, făptură hieratică, reper sfânt („Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ. / În priviri c-un fel de teamă, / Fericită totuşi eşti: / Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti”, Faptura mamei; „Când m-am născut, pe frunte eu / Aveam coroană-mpărătească: / A mamei mână părintească, / A mamei mână părintească”, Mâinile mamei), chip proiectat, în plan cosmic, peste cel al ţării (Mică baladă);
– o pioasă, profundă și vizionară percepție a lui Dumnezeu („Reaprindeţi candela-n căscioare / Lângă busuiocul cel mereu – / Degerat la mâni şi la picioare / Se întoarce-acasă Dumnezeu // Toate le ierți, / Doamne de sus, / Cu blândeţe măreaţă / Chiar şi pe cei care te-au dus / În Siberii de gheaţă”, Reaprindeţi candela), a lui Isus, ca unic sprijin al neamului greu încercat;
– unul dintre cele mai sincere, adevărate și emoţionante poeme închinate lui Eminescu („Știu: cândva la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale. // Am s-ajung atunce, poate, / La mijlocul ei aproape. / Ci să nu închideţi cartea / Ca pe recele-mi pleoape. / S-o lăsaţi aşa deschisă, / Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedit nici tata. // Iar de n-au s-auză dânşii / Al străvechei slove bucium, / Aşezaţi-mi-o ca pernă / Cu toţi codrii ei în zbucium”, Legământ);
– o înaltă simbolistică a vetrei strămoșești, a casei părintești, loc sfânt, Casa românității, Casa ființei naționale („Casa părintească nu se vinde, / Nu se vinde tot ce este sfânt”, Casa părintească),însemn al statorniciei neamului, în care „eşti alb de duminică”;
– o tulburătoare, duioasă și dureroasă definiție a neamului („O, neamule, tu! / Adunat grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o singură icoană!”, Acasă), a destinului basarabean suprapus peste calvarul isusiac;
– o definiție de neuitat a satului, ca arhetip al tuturor celorlalte simboluri, ca axis mundi („Scot apă. / Mă uit în fântână / Ca în istorie”, Satul meu);
– o definiție tandră a doinei și a dorului („Vestește-L, mamă, pe Dumnezeu/ Că am murit! / Din pâine iau, să pot zbura,/ Cât de pe flori albina ia. / (...) Ajuns-am a umbla mereu / În brațe cu mormântul meu. / Și nu știu unde să-l mai pun / Să am un somn mai lin, mai bun”, Doina; „M-am amestecat cu viaţa / Ca noaptea cu dimineaţa. // M-am amestecat cu cântul / Ca mormântul cu pământul. // M-am amestecat cu dorul / Ca sângele cu izvorul. // M-am amestecat cu tine / Ca ce-aşteaptă cu ce vine”, Cu viaţa, cu dorul);
– o afectuoasă definiție a naturii, ridicată în plan simbolic la imaginea de mamă ocrotitoare a românității (Pădure, verde pădure);
– o sensibilă definiție a copilăriei, în plan simbolic, a trăirii vieţii în curăţenie sufletească („Ca un copil aştept dimineaţa / Până la lacrimi mi-e dragă viaţa!”, Ca prima oară);
– o impresionantă definiție a simbolurilor româneşti înseși, în sfârşit recuperate („De-acum aş putea / Şi fără picioare trăi,/ Da, fără de ele – / La cine vroiam să ajung / Am ajuns. /[...]/ De-acum şi singur, iubito, // Ca un vultur pe munţi, – / Da, singur / Aş putea să trăiesc”, Ca o pată de sânge pe lespezi);
– o unică definiție a morții („Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc / Cum te blestemă unii, vreau să zic, / La fel cum lumina pârăsc. // Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi / De-ai avea mamă şi-ar muri, / Ce-ai face tu şi cum ar fi / De-ai avea copii şi-ar muri?!”, Litanii pentru orgă), raportată la calvarul basarabean;
– unele dintre cele mai gingașe și profunde poezii de dragoste;
– unele dintre cele mai frumoase poezii și cântece pentru copii;
– unele dintre cele mai profunde eseuri despre limba română, creație;
– unele dintre cele mai frumoase poeme puse pe note, interpretate și devenite șlagăre.
Romantic și vizionar, fragil și plin de forță, stăpânit de fiorul liric, dureros, duios, grav și foarte atent la imensa greutate a fiecărui cuvânt rostit, Grigore Vieru este un vârf al liricii române contemporane, care-ar fi meritat cu siguranță Premiul Nobel pentru literatură prin întreaga sa operă și conduită.
2. Grigore Vieru a fost clasicizat încă din timpul vieții ca personalitate emblematică a culturii româneşti în ansamblu. Destinul său postum nu putea să fie decât unul glorios, poetul rămânând un simbol. După plecarea la „poporul de stele”, a devenit o efigie vie în memoria colectivă, deși asistăm astăzi la două tendințe de receptare: una de limitare a lui la spațiul regional (inclusiv, decretare subversivă ca „poet național”), ce contravine dorinței și spiritului unionist al poetului; alta de așezare a sa în panteonul cultural românesc general.
Interpretările la dictat, răuvoitoare, răutăcioase, supuse unor prejudecăți estetice ori incapabile de a pătrunde la esența, la fibra autentică a liricii și gândirii sale poetice (vezi Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, 2000) s-au mai diminuat, imaginea și opera sa dovedindu-se uimitor de puternice, de vii, uriașa moștenire lăsată bucurându-se de o posteritate fertilă. Editările (Taina care mă apără, îngrijită de Daniel Corbu), traducerile, noile monografii (Theodor Codreanu), exegeze, antologiile, la care se adaugă Festivalul anual „Grigore Vieru” (Iași – Chișinău), statuile dezvelite de o parte și alta a Prutului, simpozioanele omagiale, tezele de doctorat, dar mai ales învățarea poeziei lui în școală, învățarea limbii române în baza faimosul Abecedar (alcătuit împreună cu Spiridon Vangheli), poeziile cântate, recitate de mari interpreți, de actori, de publicul larg, toate împreună fac din posteritatea sa un adevărat fenomen. Mai sunt încă multe de făcut însă pentru recunoașterea sa în plan național și universal, în principal vizând concentrarea pe valoarea operei reflectată în noi și originale abordări critice, monografii, traduceri, trimiteri spre enciclopediile lumii.
3-4. Pentru Basarabia, limba are o semnificație sporită, fiindcă pentru a păstra această comoară de preț a nației a fost nevoie de ani de luptă și jertfă, de o mișcare de renaștere națională. Ei i s-au închinat unele dintre cele mai frumoase și emoționante poeme. Și a supraviețuit miraculos, Limba noastră, poemul lui Alexei Mateevici, devenind Imn de Stat. Deși s-au cucerit mari bătălii – revenirea la grafia latină etc. –, numele ei încă nu este acceptat, limba oficială a statului fiind numită, contrar oricărei logici lingvistice și argumentații științifice istorice („Din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural” – Eugeniu Coșeriu), moldovenească și nu limba română, sau, ca și pe vremea sovietelor, pur și simplu limba, ori limba noastră. Grigore Vieru a marcat profund și definitiv spațiul basarabean atât prin opera sa poetică ce a acces la sensibilitatea sufletului românesc, cât și prin felul lui de a fi (curăţenie sufletească, simplitate, smerenie, blândețe, generozitate, înaltă probitate morală, iubind sincer oamenii, mai ales omul simplu și copiii, țara, limba, istoria și cultura, datina neamului, cântecul popular), prin întreaga activitate. El a avut conștiința unei misiuni de îndeplinit pentru neamul său și toată viața a trăit sub acest semn. A redat prin versul său identitatea pierdută, a recuperat miturile şi istoria furate, a rostit adevăruri interzise, a scos din teacă „săgeata de foc a adevărului” istoric, a abordat simboluri şi toposuri, arhetipuri sfinte, dar mai ales a redat speranța, credința, bucuria rostirii în limba maternă, a cântului în limba maternă, a revărsat numai bunătate și iubire prin tot ceea ce a făcut. Statuia sa imaginară creată prin tot ceea ce a făptuit este eternă, păstrată cu sfințenie în memoria colectivă, de neclintit. Urât de dușmanii nației, minimalizat de unii confrați autoproclamați elitiști, el a reușit să cucerească pentru totdeauna sufletul românesc prin verticalitate și onestitate („Erou nu sunt. / Măriri nu cer, / Sunt fericit / Că n-am cântat păunii...”), prin marea sa iubire de oameni, prin versul său nemuritor, înaripat, mesianic sau orfic, prin rostirile despre limbă, istorie, neam, prin implicarea sa în toate marile evenimente istorice ce au schimbat în bine soarta Basarabiei, neînduplecarea în luptă, prin asumarea destinului de voce inconfundabilă a unei comunități în pericol de înstrăinare, fiind un model, neatins până în prezent, printre contemporani. Cultura și literatura română din Basarabia a urcat prin el la cote foarte înalte, foarte greu de atins de urmași. Nu este un poet basarabean, este un poet, un scriitor și om de cultură român din Basarabia ce a trăit pentru neamul său, iubit deopotrivă de o parte și alta a Prutului, un mare român şi poet, o personalitate adevărată (printre atâtea falsuri) a culturii și literaturii române generale.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog