Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CLUBUL DE LECTURĂ

Confesiunile omului din Macondo

Gabriel Garcia MÁRQUEZ

Alte articole de
Gabriel Garcia MÁRQUEZ
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XII, 2002

Pentru tipar

Ghinionul primei cărţi, avatarurile scriitorului fără editor
 
Problema nr. unu a scriitorului începător este publicarea primei cărţi; cine se hotărăşte s-o editeze şi care sunt condiţiile acestei afaceri? Cea dintâi carte a mea a fost romanul Frunzişul. Au trecut cinci ani până să fie publicat. Îl duceam încolo şi încoace, îl prezentam editorilor de ocazie, pentru că în Columbia editori profesionişti nu existau. Pe atunci puteai găsi doar proprietari de tipografii, care se îndeletniceau cu editarea cărţilor. În fine, am dat peste o persoană care s-a interesat de opera mea. Pare-mi-se că era un neamţ, nu-mi amintesc prea bine. S-a prezentat într-o zi la mine la serviciul şi mi-a zis: „Mi s-a spus că dumneata ai un roman scris mai de mult. Aş vrea să-l editez”. Am deschis sertarul mesei, am scos manuscrisul şi i l-am dat. După care, nu m-am mai ocupat de chestiunea dată. Să fi trecut două sau trei luni, când, într-o zi, mă sună cineva de la tipografie şi îmi spune: „Domnule, uitaţi-vă despre ce este vorba: mai înainte, a trecut pe aici un domn şi s-a înţeles cu noi să vă tipărim cartea. Iar pe urmă s-a făcut nevăzut, a părăsit ţara. Pare-se, avea nişte datorii. Cărţile sunt tipărite şi nu ştim ce să facem cu ele”.
Fiindcă eu lucram la o revistă, tovarăşii mei de serviciu au început să vorbească şi să scrie despre cartea mea, iar librarii o solicitau direct de la tipografie, unde se afla depozitată. În felul acesta, tipografia a putut să-şi acopere cheltuielile. Aşa a apărut prima mea carte.
Nici cu a doua nu mi-a fost mai uşor. Sincer vorbind, primele drepturi de autor le-am obţinut după ce publicasem cinci cărţi deja, la vârsta de patruzeci de ani, pentru Un veac de singurătate.
Mai apoi a urmat romanul pe care îl consider cel mai reuşit – Colonelului n-are cine să-i scrie. L-am scos pe când eram în Franţa. Finisându-l, l-am expediat unui amic al meu din Bogotá, ca să-şi dea părerea, el l-a împrumutat altui cunoscut, care, pe atunci, edita revista Mitos (Jorge Gaitán Durán) şi acela l-a publicat integral. Într-o zi – eram în Barranquilla (s-au scurs mulţi ani de atunci) însoţit de un editor din Medellín – şi mă gândeam să-i telegrafiez soţiei mele în Bogotá să-mi trimită nişte bani. Atunci acest editor îmi zice: „Nu te osteni degeaba. Îţi dau eu 500 de peso şi voi edita, în schimb, o lucrare ce-ţi aparţine (Colonelului n-are cine să-i scrie), care a fost publicată în revista Mitos”. Am acceptat propunerea. El mi-a dat 500 de peso şi a obţinut, în felul acesta, dreptul asupra romanului meu pentru mai mulţi ani. Mai târziu, mi-au publicat romanul Ceasul rău, fiindcă fusese menţionat cu un premiu.
După succesul Unui veac de singurătate, lucrurile au luat o altă întorsătură: înainte vreme nu găseam omul care să-mi editeze vreo carte, iar acum sunt gata să-mi publice orice lucrare, fie bună sau proastă. Dacă dau peste nişte scrisori de-ale mele, adresate, pe timpuri, mamei, le publică, fără a sta prea mult pe gânduri. E teribil, fraţilor! În cazul scriitorilor care au priză la cititor, de exemplu, editorii evidenţiază pe supracoperta cărţii mai întâi numele autorului şi numai după aceea titlul ei; primul apare sus, cu majuscule, iar cel de-al doilea îl poţi descoperi jos, cu caractere mici de tot. Într-un cuvânt, există două dificultăţi mari pentru scriitorul începător: prima constă în a surmonta obstacolul în calea editării, iar cea de-a doua pare a fi mai caraghioasă, căci editorii aceştia se fac nebuni uneori şi publică până şi chitanţele de la spălătorie, doar pentru că ele sunt semnate de cineva.
 
 
Comerţul cu cărţi. A trăi pentru a scrie şi a scrie pentru a trăi
 
Comerţul cu cărţi (cel puţin cu cărţi spaniole) a suferit mari schimbări în ultimul timp. Librarii nu mai sunt cei de altădată. Azi editorul vine la librărie şi dă peste o cantitate enormă de informaţie despre ultimele cărţi ale săptămânii, despre cele şapte bombe editoriale. Dar caută o carte de anul trecut şi n-o mai găseşte. Librarii vechi, care primeau cataloagele editurilor şi îşi notau undeva că această carte o solicită de urgenţă cutare grup de clienţi, acei librari, zic, au dispărut de mult. Acum există doar piaţa saturată cu cărţi best-seller. Oriunde ai intra, dai numai peste ele. Piaţa cărţii spaniole se află într-o luptă adevărată, care se desfăşoară prin intermediul agenţilor literari – nişte indivizi care îl prezintă pe autor în faţa editorului, apără interesele scriitorului şi duc contul cărţilor vândute, pe cât sunt în stare s-o facă. Sunt necesari asemenea agenţi, altminteri eu aş fi nevoit să finanţez un oficiu întreg, cu nu ştiu câte secretare, care s-ar ocupa de traduceri, adică de cei 32 de editori din lume care editează permanent cărţile mele. La onorar, respectiv, autorul câştigă zece procente din preţul cărţii indicat în catalog. Însă există o mare diferenţă între preţul din catalog şi preţul real al cărţii. De exemplu, dacă preţul cărţii este de 2 peso, autorului i se cuvin 20 de centime pentru fiecare carte vândută. În consecinţă, apar probleme. Mai întâi de toate, autorul nu va şti nicicând câte cărţi a vândut editorul, dar tocmai el este persoana care ţine evidenţa şi care îţi va spune peste şase luni sau peste un an: „S-au vândut atâtea cărţi a câte doi peso cartea, ţi se cuvine această sumă de bani”. Şi după aceea, face soldarea de cont. O altă problemă constă în faptul că volumul nu se vinde niciodată cu preţul din catalog. Conform cererii şi ofertei, el se vinde întotdeauna mai scump. Vorba-i că piaţa cărţii spaniole este atât de întinsă, încât cartea ce iese în Spania, ajungând în Chile ori Mexic, vine cu o suprataxă şi nu se ştie cu ce preţ se va vinde ea, dacă ţinem cont de condiţiile fiecărei ţări. Când o carte e foarte căutată, este extrem de greu să se afle câte exemplare s-au vândut şi dacă editorul te minte ori ba. Mai există, însă, şi alte probleme. Într-o piaţă atât de mare ca cea spaniolă, pe care editorul nu este în stare s-o asigure pe deplin cu marfă, cartea nu ajunge peste tot. Şi atunci apare editorul-pirat, care îţi joacă festa şi dispare imediat. Acest pirat editează cartea respectivă în 5 sau 10 mii de exemplare, calculează bine ce are de făcut, o vinde cu mult mai ieftin şi... ia-l de unde nu-i. Iar când ajunge cartea pe calea cea legitimă, piaţa este deja saturată şi marfa nu mai este căutată.
Agenţii literari, însă, încearcă să împartă numele autorilor de pe piaţa de limbă spaniolă; adică o carte să aibă un editor pentru Spania, altul pentru Mexic, al treilea pentru ţările din nordul Americii de Sud şi din bazinul Caraibilor şi ultimul – pentru Argentina. O altă chestiune este că, mai înainte, drepturile de autor erau proprietatea primului editor în exclusivitate. Acesta semna contractul, respectând clauzele prevăzute iniţial.
Odinioară, nici măcar nu se reţinea vreun procent pentru vânzarea cărţii, ci doar se plătea o sumă anume pentru editarea ei şi atât. Lui Alexandre Dumas, de exemplu, i se plătea pentru numărul de rânduri şi el avea motiv să bage dialoguri interminabile de tipul: oh!, ah!, nu?, da!, cum? etc.
Aşadar, vedem că piaţa cărţii nu se diminuează numai, ci şi se mai fixează anumite limite pentru contractul cu editorul. Contractele mele se încheie pe ediţii. Editorii consideră acest lucru o afacere bună. Şi sunt dispuşi să facă uneori anumite concesii. Vorbim de un editor care acţionează într-o ţară capitalistă, în condiţii ideale. Adică acest editor poate să întreprindă orice, pentru a obţine dreptul asupra unei cărţi.
Editorii de astăzi, însă, nu mai dispun de libertatea dorită, nici de dreptul asupra literaturii originale sau traducerilor. Editorii vechi porneau de la principiul că o carte anumită se traducea ţinând cont de cerinţele cititorilor. Astăzi toate afacerile acestea le rezolvă agenţii literari, iar editorii nici nu participă măcar, fapt pentru care se află într-un permanent război. Agenţii literari se ocupă inclusiv de apărarea drepturilor scriitorului, câştigându-şi astfel cele zece procente din drepturile acestuia. În consecinţă, venitul autorului e minim, ceea ce nu-i permite să câştige suficienţi bani pentru a trăi. Sunt prea puţini, dar extrem de puţini scriitori de limbă spaniolă care ar putea trăi numai din cărţile lor.
 
 
Alte ocupaţii
 
Atunci când scriitorii nu pot trăi numai din operele lor, ei se angajează în calitate de gazetari, profesori la diverse universităţi sau lucrează la diferite agenţii de presă. Ce înseamnă asta? E simplu de tot: scriitorul respectiv dedică literaturii doar timpul liber. Dar acest timp înseamnă orele în afară de serviciu. Deci, un scriitor angajat în altă parte este total dezavantajat pentru munca literară. Eu am practicat cândva munca de felul acesta, dar visul vieţii mele, dintotdeauna, a fost să devin un scriitor profesionist, să mă consacru pe deplin literaturii. Când însă vine şi această zi, după marele succes, te gândeşti dimineaţa după ce te trezeşti: „Sunt un scriitor profesionist, pot trăi din cărţile mele. Iar acum ce mă fac? de unde să încep?”. Se creează o problemă de conştiinţă. Ziua în care nu ai scris nici un rând îţi dă impresia că nu eşti bun de nimic. Şi mai e ceva la mijloc, extrem de important: să te aşezi la masa de scris din obligaţie; doar eşti un scriitor profesionist!
Scriitorul care trăieşte din cărţile sale trebuie să-şi impună o disciplină de muncă, fiindcă, într-o zi, el ar putea să-şi zică: „Deoarece eu pot scrie când vreau, azi nu voi scrie defel, am să scriu mâine, la ora şase, iar poimâine, la şapte”. Mie, însă, îmi vine cam greu, fiindcă dacă nu scriu astăzi, mâine e la ghici, iar de nu scriu nici mâine, poimâine mă costă şi mai mult ca să mă pot obliga să fac ceva. De aceea, scriu în fiecare zi, dacă mă aflu acasă, dacă nu călătoresc. Aceasta nu durează la infinit, dar când muncesc după un program, atunci scriu în fiecare zi. E o disciplină strictă, pe care mi-am impus-o de mult: scriu zilnic, de la ora nouă dimineaţa până la trei după-amiază.
 
 
Televiziunea în artă. Macondo în cinema
 
Există printre intelectuali tendinţa de a subaprecia televiziunea din motive puţin plauzibile. Unii cred că TV nu-i decât o murdărie, care nu merită nici o atenţie. Eu, însă, consider că televiziunea este un mijloc extraordinar de informare a publicului. Vorba e că, de regulă, TV se află la cheremul unor inşi care au o formaţiune intelectuală cam şubredă şi noi trebuie să facem totul ca s-o salvăm de ei. Majoritatea intelectualilor nu împărtăşesc acest punct de vedere. Privind adaptarea operelor mele şi, mai ales, a Unui veac de singurătate la arta filmică... Am menţionat, nu o singură dată, că e nevoie de răbdare; să aştepte regizorii interesaţi până vor trece 50 de ani de la moartea mea. Deşi structura acestui roman este exploatată pe larg de TV. Vorbind în alţi termeni, consider că e necesară o disecţie a romanului, o restructurare a lui, pentru a turna un film artistic după el. Eu, însă, prefer ca fiecare cititor să-şi imagineze personajele acestui roman aşa cum doreşte el. În cinema imaginea prea e servită imediat. O dată ce un personaj literar apare într-un fel pe ecran, el nu mai este acelaşi pentru cititor. Îmi place însă să cred că există oameni care continuă să-şi creeze personajele lor după opera unui scriitor.
De fapt... am o idee fermă despre divizarea genurilor literare. Şi insist să mi se lase cărţile în pace. Cele care au fost acceptate de cititorii mei, să rămână în literatură, pentru că literatura şi cinematografia, după mine, sunt două forme de artă diferite. Or, sunt de părerea că în acest context nu-i vorba numai de adaptarea unei opere literare la legile cinematografiei, ci şi de introducerea ei într-un mediu străin, impropriu. Să nu-mi atingă nimeni operele, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să muncim împreună ca să găsim argumente mai adecvate în favoarea cinematografiei. Am mai făcut acest lucru şi continuu să-l fac cu plăcere.
 
 
Un succes editorial nu înseamnă glorie literară
 
Fenomenul cel mai important care se întâmplă cu cărţile mele nu constă în faptul că ele s-ar vinde foarte bine ori că ar fi elogiate peste măsură de critica literară. Important este că aceste cărţi trec de la o generaţie la alta, că tinerii citesc aceleaşi cărţi pe care le-au citit părinţii lor. Iar asta seamănă deja cu gloria literară. Editorii nord-americani mi-au divulgat un lucru îmbucurător, care e, ce-i drept, şi-n favoarea lor: Un veac de singurătate n-a fost niciodată un best-seller în S.U.A., n-a fost o carte-bombă în ţara noastră, dar s-a vândut bine de la bun început. Situaţia rămâne aceeaşi de 12 ani. Revista Time a menţionat-o drept una dintre cele mai importante cărţi apărute în SUA în ultimii zece ani”.
 
 
Fenomenul best-seller
 
Eu citesc multe best-seller-uri. Vreau să ştiu de ce sunt atât de căutate. Veghez şi controlez în permanenţă acest proces, ca să înţeleg mai bine gustul editorului. Dar trebuie să spun că lectura acestor cărţi nu mă ajută prea mult... Mă gândesc totuşi, că fenomenul best-seller nu-i decât un dezastru. Ar fi minunat dacă o carte ar deveni best-seller. În cazul acesta cititorul ar lua atitudine, şi nu editorul. De obicei se întâmplă invers. Se creează mai întâi zone de interes mercantil, iar pe urmă se scrie cartea.
Drept exemplu îl avem pe Frederik Forsyth, autorul Şacalului. Acest individ este o adevărată maşină de produs best-seller-uri, însă eu nu-l consider valoros din cauza ideologiei împărtăşite de el; este, mai degrabă, un reacţionar înverşunat, cu mari calităţi ca să devină un scriitor adevărat. Iar până atunci rămâne a fi un comerciant de literatură.
 
 
Traducerea, o formă de creaţie prost remunerată
 
Traducerile de astăzi, în general, sunt foarte proaste şi în cazul cărţilor bune, şi în cazul cărţilor slabe. Iar aceasta se întâmplă din cauza marii zgârcenii a editorilor. Lăcomia lor de a câştiga cât mai mult n-are limite. Traducătorii îşi fac meseria în timpul liber, pentru că sunt nevoiţi să-şi câştige bucăţica de pâine. Traducător bun este numai acela care ţine prea mult la literatură, care se sacrifică pentru a-i spori frumuseţea. Onorariul pentru traduceri se fixează după numărul de pagini şi bănuiesc că pentru traducerea unui best-seller se plăteşte mai mult decât pentru traducerea unei cărţi de mare valoare.
Cele mai bune traduceri ale cărţilor mele sunt cele în limba engleză, făcute de Gregory Rabasa. Acest excelent traducător se descurcă întotdeauna de unul singur, în timp ce alţii îmi expediază chestionare plictisitoare, liste întregi cu sintagme asupra cărora au îndoieli. Interesant este faptul că mai toţi se poticnesc de aceleaşi cuvinte – de obicei, termeni din zona Caraibilor – folosite cu tot dinadinsul în contextul respectiv tocmai pentru a se înţelege despre ce este vorba.
 
 
Un soliloc despre fericire
 
Ceea ce mă interesează în mod special este fericirea; însă eu cred că este imposibilă fericirea ta fără fericirea celorlalţi. Poate e prea complicat, prea bombastic spus... Doresc să fiu fericit, dar ştiu că asta nu se va întâmpla atâta timp cât nu va fi fericită toată lumea. Este o utopie, e prea idealistă această afirmaţie a mea. Ştiu că, din păcate, asemenea lucru nu este cu putinţă. Cred, totuşi, că acesta este sensul unei adevărate Revoluţii.
 
Revista literară „La Gazeta”, Cuba. Octombrie, 1988
 
 
Amărăciune pentru trei somnambuli
 
Acum se afla acolo, într-un colţişor al casei, părăsită de toţi. Cineva ne spusese, înainte de a-i aduce lucrurile – hainele ei cu miros de lemn proaspăt şi încălţările inutile pentru noroi – că ea nu se putea obişnui nicidecum cu viaţa ceea monotonă, lipsită de dulci savori şi văduvită de orice farmec, înfruntând singurătatea dură de var şi de piatră, care se înghesuia mereu în spatele ei. Cineva ne avertizase – şi a trebuit să treacă multă vreme ca să ne dăm seama – că avusese şi ea o copilărie. Atunci nu prea credeam acest lucru. Însă acum, văzând-o aşezată într-un ungheraş al casei, cu ochii plini de mirare şi cu degetul arătător dus la gură, acceptam, bineînţeles, gândul că fusese şi ea, pe timpuri, un copil, că avusese simţul sensibil dezvoltat, sporit de prospeţimea ploii şi că suportase mereu o umbră neaşteptată din profil.
Pe toate acestea – şi nu numai – începurăm să le pricepem în dricul serii, când ne dădurăm cu toţii seama că era şi ea o fiinţă umană, dacă făceam excepţie de subconştientul ei groaznic. O înţeleseserăm abia atunci când, deodată, ca şi cum s-ar fi spart un obiect de cristal înlăuntru, ea încercă să imite nişte ţipete triste, să ne cheme pe fiecare pe nume şi să ne vorbească printre lacrimi, implorându-ne să facem un cerc în jurul ei, să-i cântăm şi să-i batem din palme, de parcă strigătele noastre ar fi fost în stare să sudeze cumva fărâmele de cristal. Doar astfel reuşi să ne convingă că fusese şi ea, pe timpuri, un copil. Ca şi cum ţipetele ei veneau dintr-o revelaţie, de parcă purtau ceva dintr-un copac, împrospătat în memorie, sau dintr-un râu adânc. Când se ridică, se plecă uşor înainte şi, fără a-şi acoperi faţa cu şorţul, nesuflându-şi nasul, cu ochii în lacrimi încă, ea ne zise: „De-acum înainte nu voi mai zâmbi”.
Ieşirăm tustrei în curte, fără a scoate un cuvânt măcar, deoarece credeam în vorbele ei teribile. Înţelesesem că nu era cel mai bine să aprindem lumina. Ei îi plăcea să rămână singură, aşezată în ungheraşul sumbru al casei, să împletească mereu la cosiţa ei, care părea să fie unicul atribut capabil să reziste în marea ei trecere din stare umană în cea de bestie.
Aflându-ne cu toţii în curte şi înfruntând atacul rebel al insectelor, noi începurăm să ne gândim la dânsa. O făcuserăm şi mai înainte, la sigur. Putem afirma cu certitudine că făceam acest lucru în fiecare zi. Şi totuşi, în noaptea aceea s-a întâmplat ceva ieşit din comun: ea ne-a prevenit pe toţi că nu va mai zâmbi de acum înainte, şi noi, care o cunoşteam foarte bine, eram profund convinşi că acest coşmar urât devenise deja realitate. Aşezaţi în formă de triunghi, noi ne-o imaginam acolo, în interiorul casei, abstractă şi incapabilă să asculte cum ornicele măsurau minuţios ritmul vremii, care dizolva în neant praful. “De-am avea cel puţin curajul să-i dorim moartea”, ne gândirăm tustrei într-un târziu. Dar era imposibil, căci o iubeam, aşa urâtă şi glacială cum era, ţineam la ea ca la o contribuţie meschină a defectelor noastre ascunse.
Eram adulţi, formaţi pe deplin de multă vreme, ea fiind cea mai mare. În noaptea aceea ar fi putut sta şi ea aici, împreună cu noi, simţind pulsul înfierbântat al stelelor, înconjurată de feciori şi fiice frumoase. Ar fi fost poate doamna respectabilă a casei, dacă era soţia unui burghez de treabă sau concubina unui bărbat punctual. Ea însă se obişnuise deja să trăiască într-o singură dimensiune, ca o linie dreaptă, pesemne, din motiv că viciile sau virtuţile ei nu puteau fi văzute din profil. Noi le cunoşteam bine pe toate de ani buni încoace şi nu ne-am mirat defel că, sculându-ne într-o dimineaţă, o găsirăm în curte, cu faţa în jos. Muşca pământul. Se afla într-o poziţie statică dificilă. Îmi amintesc bine că ne privi lung şi ne surâse. Ea lunecase de pe geam, de la etajul doi mi se pare, şi căzuse pe lutul tare din curte. Rămase acolo înţepenită şi fără mişcare, pe brânci, muşcând din noroiul umed. Mai târziu, ne-am dat seama că unicul lucru intangibil era frica ei naturală de înălţime, spaima ei imensă în faţa golului. Am ridicat-o de subsuori. Nu era atât de înţepenită precum crezusem la început. Din contra, încheieturile ei moi erau lipsite de voinţă, ca ale unui proaspăt defunct.
Avea ochii deschişi şi gura murdară de lut (aceasta îi amintea, probabil, de sedimentele sepulcrale), când am întors-o cu faţa spre soare. Ea îşi imagina că se află în faţa unei oglinzi. Pe când o mai ţineam încă de umeri, ea ne privi cu o expresie neutră şi stinsă, care ne vorbea de absenţa ei totală. Cineva ne spuse că era moartă. Însă ea ne zâmbi cu acelaşi zâmbet, calm şi rece dintotdeauna, pe care îl purta pe buze nopţile, când cutreiera toată casa. Ne spuse că nu-şi amintea cum ajunsese în curte, că i se făcuse pe dată cald, că auzise un greier încăpăţânat, – aşa ne-a spus ea, care era gata să doboare peretele casei, şi că ea îşi amintise, astfel, rugăciunile de duminică.
ştiam bine că ea nu putea să-şi amintească vreo rugăciune, pentru că pierduse cu desăvârşire orice noţiune de timp, pentru că afirma, cu toată insistenţa, că în noaptea ceea adormise sprijinind din răsputeri zidul casei, pe care greieraşul isteţ îl împingea de dinafară şi că ea dormea buştean când cineva o apucă de umeri şi o întoarse cu faţa spre soare.
În faptul nopţii, pe când şedeam cu toţii în curte, ne dădurăm seama că ea nu va mai zâmbi de-acum înainte. Ne durea mult acea seriozitate inexpresivă, modul ei voluntar de viaţă, abandonată într-un ungher obscur al casei. Ne durea la fel ca în ziua când o văzusem strecurându-se către acel ungher blestemat unde se afla şi acum. Ne-a spus că nu se va mai plimba prin casă. la început n-o crezusem, căci nu ne-o puteam închipui altfel decât hoinărind prin toate odăile la orice oră îi venea, încăpăţânată, cu umerii căzuţi şi fără să obosească câtuşi de puţin. Nopţile desluşeam zgomotul dens, produs de corpul ei, care se mişca prin întuneric, i-ascultam paşii discreţi, urmărind-o cu auzul pretutindeni. Într-o zi ne-a spus că a surprins greierul recalcitrant cum se împlânta în luna din golul oglinzii, cufundat în transparenţa ei solidă şi că a fost nevoită să străbată obstacolul sticlei ca să prindă răufăcătorul. La drept vorbind, n-o înţelegeam bine, dar cercetând-o cu privirea, ne dădurăm pe loc seama că era udă până la piele, de parcă ar fi ieşit adineauri dintr-un heleşteu. Hotărârăm să lichidăm toate insectele din casă şi să distrugem obiectele care îi creau o continuă stare de obsesie, fără a mai aştepta vreo explicaţie la întâmplarea aceasta ciudată.
Cojirăm pereţii casei şi ordonarăm să fie tăiaţi toţi arbuştii din curte, însă străduinţa noastră semăna mai degrabă cu o încercare inutilă de a limpezi tăcerea nopţii de impurităţi infime. Din acel moment n-o mai auzisem vorbind despre greieri, nici n-o surprinsem umblând prin casă, iar într-o bună zi (într-o după-amiază, pare-mi-se) ea se lăsă pe podeaua de ciment şi, privindu-ne îndelung, ne spuse: „De-acum înainte voi rămâne aici”. Ne înfiorarăm cu toţii, fiindcă ea începuse să semene tot mai mult cu moartea.
De atunci trecuse prea multă vreme şi ne obişnuiserăm s-o ştim aşezată acolo, muncind de zor la cosiţa împletită pe jumătate, contopită, parcă, cu singurătatea, rătăcită undeva departe, deşi mai bănuiam capacitatea ei naturală de a fi prezentă. Tocmai de aceea eram convinşi că nu va mai zâmbi, pentru că o spusese cu tot dinadinsul, ca şi atunci când ne avertizase că nu va mai merge. Simţeam că, ceva mai târziu, ne va spune: „Nu voi mai vedea”, sau: „Nu voi mai auzi”. Ne dădeam perfect seama că ea era suficient de umană pentru a-şi elimina, în mod voluntar, funcţiile vitale şi că o să-şi lichideze, de asemenea, simţurile, unul câte unul, până când vom găsi-o într-o zi rezemată de perete şi atât de cuminte, de parcă ar fi prins-o somnul pentru prima dată în viaţă.
Poate că mai era mult de tot până atunci, însă noi, aflându-ne tustrei în curte, încercam o râvnă adâncă, doream să auzim iarăşi plânsul ei spontan, neprihănit, aidoma cristalului spart, cel puţin pentru a ne face iluzia că în casă s-ar fi născut o fetiţă.
Să credem, de fapt, că se născuse din nou...
 
 
O întâmplare poliţienească
 
Doamna A stătea aşezată în antreul casei sale. Se uită la ceas: era ora şase fix. Doamna A ştia că soţul ei, domnul B, ajungea acasă întotdeauna exact la această oră. Oricum ar fi, întârzierea soţului n-o deranja defel. Ceva mai înainte – pe la ora cinci – doamna A vorbise la telefon cu domnul B, amintindu-i să treacă pe la chioşcul din colţul străzii şi să-i cumpere revista care urma să fie pusă în vânzare atunci seara. Domnul B ieşea din casă după dejun; lua prânzul într-un restaurant şi se întorcea acasă la ora şase, mai întotdeauna cu o revistă, solicitată de nevastă-sa la telefon. Tocmai de aceea, cu cinci minute mai târziu, după ce doamna A se uită la ceas, era convinsă că domnul care introducea cheia în broasca uşii era chiar soţul ei. Mereu acelaşi lucru: cheia nu se învârtea uşor. Şi în ziua aceea, precum în celelalte, doamna A stătu cu ochii pe uşă până când începu să se deschidă. Doar după aceasta, îşi reluă lectura. Când ridică privirea din nou, îl văzu pe soţul ei rezemat de uşă, cu ochelarii puşi şi cu revista în mână. Doamna A nu se deranjă, căci vedea această scenă în toate serile. Dar în clipa următoare se întâmplă ceva oribil: doamna A auzi zgomotul unui corp în cădere. Ea se uită nedumerită, văzându-şi soţul întins lângă uşă cu faţa în jos. Îi fu suficient să-l atingă o singură dată ca să-şi dea seama că era de fapt mort.
Domnul B suferea de câţiva ani buni de insuficienţă cardiacă. Doctorul veni peste un sfert de oră, după ce-i telefonase doamna A şi-i spuse că în casa ei se afla un om mort. Medicul nu se miră, ci îi luă pulsul domnului B şi încercă să-l întoarcă pe spate pentru a-l asculta, dar, înainte de aceasta, se puse în capul oaselor şi o preveni pe doamna A că acolo nu era nevoie de medic, ci mai degrabă de un detectiv. Doctorul îşi avea motivele lui: domnul B era ţeapăn, murise cu vreo opt ore în urmă.
Doamna A făcu o criză de nervi, uşor de înţeles. Totuşi ea răspunse cum se pricepu mai bine la toate întrebările agentului de poliţie, explicându-i că vorbise la telefon cu soţul la ora cinci, rugându-l să-i cumpere o revistă, că ea şedea în antreul casei, că auzise cheia învârtindu-se în broasca uşii şi îl văzuse, fugitiv, pe domnul B când acela se afla deja în interiorul casei, rezemat de uşă. Celelalte lucruri sunt cunoscute: domnul B era mort, iar medicul afirma că el murise, cel puţin, cu opt ore în urmă.
Poliţistul verifică următorul fapt: revista din mâna domnului B fusese pusă în vânzare între orele patru şi cinci seara. De obicei, intra mai devreme, la ora două. Doamna A susţinea că reţinerea soţului ei (reţinere de cinci minute) se datora întârzierii poştei. La chioşc nu s-a putut reţine prea mult, fiindcă tocmai trei persoane deserveau publicul. În ziua aceea tirajul revistei s-a epuizat într-o oră. Cum a fost posibil ca domnul B să vorbească la telefon cu soţia sa la ora cinci seara, să-i cumpere în treacăt revista solicitată şi să ajungă acasă la şase şi cinci minute, dacă murise la zece dimineaţa, adică cu opt ore mai înainte?
Intrigat şi zăpăcit cu totul de aceste întâmplări, inspectorul de poliţie medită profund vreme îndelungată, fumă trei pachete de ţigări străine, bău şaisprezece ceşti de cafea neagră şi către zorii zilei o luă spre casă gândind: „E imposibil. Nu se poate. Aşa ceva se întâmplă doar în povestirile poliţieneşti”.
 
Prezentare şi traducere din limba spaniolă de Ion RENIŢĂ
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog