Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ARTA TRADUCERII

Nedreptăţitul artizan din umbră

Adrian ISTRATE

Alte articole de
Adrian ISTRATE
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XII, 2002

Pentru tipar

Consideraţii pe marginea statutului traducătorului literar
 
“ Ils errent en marge des oeuvres, déprimés ou excités, ce qui revient au même, condamnés à ne pas être cités, à passer aux oubliettes de la création. Ils en ont assez de cet anonymat. Les traducteurs existent! Encore faut-il définir cette existence paradoxale dans la mesure où plus une traduction est accomplie, moins on pense au truchement et plus elle est ratée, plus on la frustige”*
Thilde Barbonie,
Le blus du chevalier inexistent,
“Le Monde,” febr. 1999
 
Prezentul text mi-a fost inspirat de amărăciunea trăită pe când candidam pentru un post de conferenţiar la Catedra de limbi moderne a Facultăţii unde lucrez. Am prezentat aşadar dosarul cu lista activităţii ştiinţifice (cărţi, studii, articole publicate în buletine ştiinţifice de specialitate şi în presa de cultură din ţară şi străinătate) la care am adăugat şi traducerile de ultimă oră, fiind convins că şi acestea vor constitui argumente peremptorii şi persuasive în sprijinul rezolvării cererii mele adresate Comisiei Naţionale de Atestare a Titlurilor Academice.
Menţionez că traducerile în chestiune au însemnat pentru mine un efort considerabil, desfăşurat pe o perioadă de mai mulţi ani (cam trei ani doar pentru două volume, apărute la edituri de prestigiu). Să mai adaug că în cazul meu (profesor de limbă modernă la Universitate), ele au fost şi o piatră de încercare în confruntarea (de atâtea ori, severă şi necruţătoare) cu capcanele lingvistice fatalmente prezente în traducerea literară de o anumită pretenţie a textelor alese.
Întotdeauna într-o astfel de experienţă îţi confirmi propriile resurse şi disponibilităţi în rezolvarea dificultăţilor întâlnite şi, în acelaşi timp, îţi realizezi limitele şi, implicit, ce îţi rămâne să mai înveţi, să ameliorezi, să perfectezi.
Una peste alta, în exerciţiul traducerii literare se adevereşte o bucurie dureroasă, unde constantul sentiment hermeneutic pare a se învecina cu senzaţia sau gustul creaţiei, din moment ce ea (traducerea) nu este altceva decât re-creaţie.
Revenind la dosarul meu, el a aşteptat ceva ani până să fie validat (asta din motive diverse), dar, atunci când s-a pus problema considerării traducerilor mele, s-a constatat că ele nu sprijină o astfel de cerere decât ca “probe adjuvante”! **
Cinismul formulei m-a lăsat fără replică. Poţi dispreţui cărţile (bune sau proaste) dacă n-ai scris niciodată o carte; tot aşa cum poţi dispreţui traducerile (bune, mediocre ori proaste) dacă n-ai tradus niciodată nimic. Vorbesc despre filozofii, care, cum se spune, tac…
Dar mi-e greu să-i înţeleg şi să-i scuz pe aceia dintre distinşii membri ai Comisiei sus-amintite (filologi de marcă, profesori, literaţi, oameni de condei, scriitori şi, cu siguranţă traducători, à leurs heures, unanimi în a estima traducerea literară ca pe un (nu pot să-l numesc altfel) proces futil, chiar frivol, instalat undeva la remorca actului de creaţie.
La fel ca şi statutul celui care o comite. Fiindcă, de fapt, cine este traducătorul de literatură, acel artizan din umbră, altul decât truditorul dispus să se confrunte (de atâtea ori) cu propriile-i puteri, acceptând drumul creaţiei în sens invers, întru restituirea în limba-ţintă a mesajelor autorului (de atâtea ori sibiline), şi extragerea proprie a sensurilor, a incorporării câmpurilor semantice pentru găsirea echivalenţelor atât de arbitrare şi aleatorii în sălbaticul mărăciniş al vocabulelor şi ideilor. Pentru că, nu accezi uşor la spaţiul evanescent al descrierii senzaţiilor, reprezentărilor ori fantasmelor ce ţin de indicibil în exerciţiul transmutării operate de limbaj. Poteci şi cărări alunecoase, semănate cu riscuri şi pericole, la fiece pas, în efortul şi grija de a găsi corespondenţe şi transpuneri adecvate cuvintelor şi idiomatismelor altui grai, pe care traducătorul ajunge să le perceapă în textul de autor înainte de a purcede la traducere.
Dacă el eşuează în acest demers, propria lui persoană va trebui să suporte stigmatul neputinţelor sale. Textul, adevărată cutie a Pandorei, nu-l poate ajuta să iasă din capcane. Paradoxal, în acest stadiu, el va resimţi aceleaşi simptome ca şi autorul atunci când l-a scris. Apoi, după asimilarea textului, el îşi ia distanţa cuvenită faţă de acesta, devine critic, dar încearcă să se supună obedient inconştientului străin în încercarea de a-şi îmblânzi limbajul şi de a-i regăsi fluiditatea lexicală şi sintactică absolută.
Urmează un moment şi mai ingrat: acela al regăsirii metaforelor, şi analogiilor spontane ale autorului (veritabilă descărcare creatoare, vecină cu scriitura automatică), de multe ori la limitele extreme ale exprimabilului.
Acest cumplit demers, când el este dominat, produce traduceri remarcabile. Dar cu ce preţ şi cu ce consecinţe pentru traducător? Câteodată cu satisfacţia, dar şi cu decepţia de a fi “ desacralizat “ pe autor, în efortul lui de a da prioritate principiului plăcerii. După care… de cele mai multe ori el se regăseşte uitat, lăsat la o parte, ecoului găselniţelor lui răspunzându-i tăcerea. O tăcere aptă să-i alimenteze neliniştea (poate chiar frica) de a nu fi fost la înălţime. (De câte ori se spune: oare autorul chiar asta a vrut să exprime, şi chiar aşa?). Fiindcă, e bine să se ştie că o traducere oricât de desăvârşită ar părea, nu este niciodată calcul ireproşabil al originalului. Dar cât de uşor accepţi imperfecţiunea, chiar şi atunci când scopul propus este tocmai contrarul?
Şi iată că apare cartea. Despre care vor vorbi critica, presa, mediile, cititorii. Traducătorul va părăsi ringul solitar, lăsând loc Autorului. Ce urmează a fi apreciat, adulat, criticat, oricum avut în vedere.
Ignorat suveran sau uitat, pansându-şi rănile şi servituţile anonimatului şi ale umbrei, traducătorului îi mai rămâne după fiecare carte isprăvită eterna resemnare şi sisificul reînceput al unei noi şi viitoare aventuri. Cu siguranţă şi ea, prometeică şi dureroasă ofrandă pe altarul devorator al spaţiului numit Artă, în care, artizan din umbră, şi truditor anonim la re-construcţia operei, el se regăseşte părtaş.
 
 
* “ Ei rătăcesc la periferia operelor, descurajaţi sau exaltaţi, revenind la ele, condamnaţi să nu fie pomeniţi, omişi de pe lista actului de creaţie. Traducătorii există! Doar că rămâne a le fi definită acestora existenţa paradoxală în măsura în care o traducere cu cât este mai realizată cu atât interpretul ei este mai puţin băgat în seamă, iar dacă este neizbutită, frustrarea pentru aceasta e garantată.”
** EX-ul nu menţionează termenul. LE ROBERT îl explică sec şi laconic: (1) Medicament, tratament auxiliar, destinat să întărească sau să completeze medicamentaţia principală (2) Lit. Auxiliar, stimulent (!)
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog