Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

STAREA DE VEGHE

Denumirea limbii ca instrument în lupta politică

Iraida CONDREA

Alte articole de
Iraida CONDREA
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XII, 2002

Pentru tipar

Orice stat are – declarată sau nu – o limbă oficială, pe care o foloseşte, în primul rând, autoritatea publică în relaţiile cu cetăţenii, în situaţii şi instituţii oficiale – administraţie, justiţie, domeniile sociale, mass-media, învăţământ, cultură. Această limbă este unul dintre însemnele/criteriile statalităţii şi ale identităţii naţionale, reprezentând o latură a unei triade definitorii – limbă-stat-naţiune, care stă la baza constituirii unităţilor statale, de exemplu, limba franceză-Franţa-francezi. Problema limbii de stat / oficiale / de comunicare / de contact interetnic apare o dată cu statalitatea şi cu naţiunea, iar „elementul controversat este, de obicei, limba scrisă sau folosită în scopuri publice” [1, p. 112], care trebuie să corespundă nu numai cerinţelor comunicative, ci şi aspiraţiilor culturale şi spirituale ale cetăţenilor. Limba oficială a statului, limba naţională se formează, pe parcursul istoriei, în baza unui dialect regional, iar competiţia limbilor pentru supremaţie este foarte dură. Şi are totdeauna un puternic substrat politic, fapt demonstrat pe parcursul ultimului secol de problema lingvistică în actuala Republică Moldova [A se vedea: 2, 3 ş.a.].
Teoria existenţei unei limbi moldoveneşti se vehiculează azi în Republica Moldova anume ca element al sus-numitei triade – dacă există un stat Moldova, înseamnă că există, implicit, şi limba moldovenească a acestui stat; tot în această cheie se prezintă şi teoria moldovenismului autohton.
Ultimele evenimente de la Chişinău readuc în actualitate mai multe aspecte ale acestei probleme spinoase şi foarte mult dezbătute în acest spaţiu.
În linii mari, opţiunile politice ale formaţiunilor/politicienilor care fac uz de argumentul limbii sunt diametral opuse: cei care susţin glotonimul „limba română” se declară de orientare proromână şi proeuropeană, iar cei care apără glotonimul „limba moldovenească” se pronunţă pentru apropierea de Rusia şi integrarea în CSI. Fiecare dintre părţi invocă acţiunile politice întreprinse în trecut de ţările spre care se orientează: în presa proromână ruşii sunt etichetaţi ca ocupanţi, invadatori, care au procedat la genocid şi deznaţionalizare, iar Rusia/URSS ca imperiu al răului, care nutreşte şi acum aspiraţii imperiale. Cam aceleaşi invective pot fi întâlnite în presa prorusă-moldovenească cu referire la România – ocupanţi români, asupritori, naţional-fascişti, cotropitori cu intenţii de acaparare teritorială, nu este uitată palma jandarmului român etc.
Deosebit de multe speculaţiile istorico-filologice, cu un pronunţat caracter de ideologie şi frazeologie comunistă declarativă, deja cunoscută din timpul sovietic, pot fi găsite în paginile presei comuniste de la Chişinău, de ex.: „Naţional-patrioţii” au uitat că România este cu 500 de ani mai tânără decât Moldova şi nicidecum nu poate fi mama bună a ei, că limba română este o derivată a celei moldoveneşti, nu invers... De pe timpurile lui Cantemir adevăraţii fraţi ai poporului moldovenesc au fost, sunt şi vor fi slavii. În anii de grea cumpănă ei i-au venit în ajutor, iar românii pe parcursul întregii istorii au venit în calitate de cotropitori şi ocupanţi, împreună cu alţi asupritori sau de unii singuri” (Comunistul, 08.02.02).
Cu referire la limba vorbită între Prut şi Nistru, discuţiile se axează, în fond, pe denumirea limbii – română sau moldovenească. Partizanii denumirii de moldovenească refuză cu încăpăţânare să recunoască identitatea celor două idiomuri şi vehiculează doar argumente sentimental-patriotice – că aşa vrea poporul şi aşa au numit-o strămoşii şi cronicarii, cf.: „La 27 august 1991 Republica Moldova a fost declarată stat suveran şi independent. Iar noi, moldovenii, suntem recunoscuţi şi atestaţi de organismele internaţionale ca Popor Moldovenesc, care are toate drepturile să-şi numească limba maternă aşa cum doreşte el – Limba Moldovenească. Trăiască Moldova Independentă! Pământ strămoşesc Moldovenesc! Ţara lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!” (Comunistul, 08.02.02).
 Verva căutării argumentelor care ar proba că aceste limbi sunt total diferite a mai scăzut în ultimul timp, deoarece chiar şi cei mai inveteraţi promotori ai glotonimului „limbă moldovenească” recurg în scrierile lor la limba română standard, şi nu la vreo variantă dialectală sau artificial-populară, cum se proceda cândva. Însă art.13 din Constituţia Republicii Moldova, în care limba de stat este numită limbă moldovenească constituie pentru promotorii acestei idei instrumentul cel mai dur. Deşi într-o serie de documente anterioare a fost recunoscută identitatea lingvistică moldo-română [a se vedea 4], articolul 13 continuă să atârne ca sabia lui Damocles asupra învăţământului şi culturii din R.Moldova: în orice moment guvernanţii pot invoca acest articol pentru a opera modificări ale legislaţiei în direcţia „limbii moldoveneşti”. Guvernele şi legislativele care s-au succedat din 1994, când a fost adoptată Constituţia, şi până în prezent, nu au schimbat articolul 13 în conformitate cu adevărul ştiinţific, expus în repetate rânduri de savanţii filologi şi istorici, ci, din contra, au folosit denumirea glotonimului ca instrument în lupta cu adversarii politici şi cu cei care nu împărtăşesc ideile moldovenismului şi ale rolului salvator al „fratelui mai mare de la răsărit”.
Însă în pofida denumirii din Constituţie, glotonimul limba română s-a încetăţenit, în primul rând, în instituţiile de învăţământ, o dată cu revenirea la grafia latină în 1989, când, datorită deschiderii şi democratizării învăţământului, în programele şcolare au fost incluşi marii scriitori români Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Nichita Stănescu şi mulţi alţii, la a căror creaţie nu au avut acces prin şcoală generaţiile anterioare. Fără îndoială că o asemenea programă şcolară nu putea fi numită de „literatură moldovenească”, iar gramatica predată în baza grafiei latine şi a variantei literare a limbii, prin intermediul manualelor româneşti nu putea fi numită „limbă moldovenească”, aşa încât în orarul şcolilor şi liceelor, în planurile instituţiilor de învăţământ a fost inclusă şi figurează până în prezent denumirea care reflectă clar conţinutul şi structura obiectului de studiu – limba şi literatura română. Oricine îşi poate da seama că reintroducerea denumirii „limba şi literatura moldovenească” ar însemna părăsirea acestor valori spirituale şi a standardelor educaţionale moderne şi întoarcerea la alfabetul rusesc şi la multe forme rudimentare şi regionale ale limbii. Căci în întreaga societate, nu numai în şcoală, denumirea „limba română” se asociază cu varianta literară, cultă, modernă de exprimare, care câştigă tot mai mult teren în Republica Moldova în cele mai diverse sfere ale vieţii sociale. Iar „limba moldovenească” – atât denumirea, cât şi conţinutul, reflectă un nivel mai jos de cultură lingvistică, de aplicare a normelor limbii române standard şi o vădită tendinţă spre varianta regională de exprimare. Cu toate că şcoala, intelectualitatea, mass-media utilizează permanent denumirea limba română, guvernanţii de după 93 evită prin toate mijloacele acest glotonim, folosind diferite sintagme evazive de tipul limba de stat, limba noastră, limba maternă, limba oficială, limba de instruire, limba neamului, limba strămoşilor etc. Nici chiar la 31 august, când în Republica Moldova se sărbătoreşte oficial Ziua limbii române, conducătorii de nivel înalt nu pronunţă în luările lor de cuvânt sintagma limba română. Unicul şef de stat care a abordat această problemă solidarizându-se cu opiniile savanţilor şi în baza adevărului ştiinţific a fost Mircea Snegur, care a înaintat o iniţiativă de modificare a articolului 13 din Constituţie, adresându-se parlamentului la 04.05.1995 cu un apel intitulat „Numele corect al limbii noastre este limba română”. Însă iniţiativa preşedintelui nu a fost susţinută de legislativ.
Eforturile de erodare a limbii române şi de înlăturare a acestei denumiri s-au materializat o dată cu venirea la putere a comuniştilor într-o drastică cenzură la radioul şi televiziunea naţională, unde nu era voie să se pronunţe sintagma limba română sau cuvintele român, românesc. În 2001 din grila de programe a televiziunii din Moldova a fost scos, după mulţi ani de activitate, ciclul de emisiuni de cultivare a limbii „Norma literară şi uzul”, pentru că autorii materialelor – lingvişti, ziarişti, scriitori – foloseau în permanenţă sintagma limba română şi nimeni n-ar fi acceptat să vorbească despre limba moldovenească. Invitaţii emisiunilor în direct – atât la televiziune, cât şi la radio, erau aleşi cu mare grijă şi rugaţi să evite cuvintele tabu – român, românesc, limba română, redactorii fiind aspru penalizaţi în cazul când cineva nu se conforma interdicţiilor. Anticipând puţin, trebuie să spunem că şi acum la radioul, dar, mai ales la televiziunea naţională, aceste denumiri se utilizează cu o oarecare sfială şi ezitare.
În societate era vehiculată ideea că guvernanţii ar putea introduce în şcoli “Limba şi literatura moldovenească” şi “Istoria Moldovei”, iar zvonurile erau susţinute de acţiunile ce aveau ca scop revenirea la vechile realităţi sovietice, cum ar fi statalitatea şi prioritatea limbii ruse, cenzura de la radioteleviziunea naţională, promovarea moldovenismului ş. a.
Astfel, la 7 august 2001 Ministerul Învăţământului emite un ordin prin care în şcolile naţionale se introducea studierea obligatorie a limbii ruse începând cu clasa a II-a.
La 19 noiembrie 2001, la Moscova, este semnat Tratatul de prietenie între Republica Moldova şi Federaţia Rusă, care, în art. 20 prevede următoarele: “Având în vedere rolul şi importanţa limbii ruse, Partea Moldovenească va asigura, în conformitate cu legislaţia naţională, condiţiile cuvenite pentru satisfacerea necesităţilor de instruire în limba rusă în cadrul sistemului de învăţământ al Republicii Moldova. Partea Rusă va crea condiţiile cuvenite pentru satisfacerea necesităţilor de instruire în limba moldovenească pentru Federaţia Rusă” (Comunistul, 04.01.02).
În ianuarie 2002 este dat publicităţii un “Memoriu-adresare preşedintelui republicii de către Consiliul coordonator al Societăţii cultural-ştiinţifice “Istoria Moldovei”, în care se afirmă că “Republica Moldova continuă să rămână unica ţară din lume în care nu se scrie şi nu se predă propria istorie” şi se propun următoarele: 1) Reintroducerea Istoriei Moldovei ca disciplină de studiu în şcoli, gimnazii, licee, în învăţământul universitar şi postuniversitar; 2) Elaborarea unei ediţii Academice a Istoriei Moldovei; 3) editarea şi reeditarea izvoarelor istorice, a culegerilor de documente, materiale şi lucrări privind Istoria Moldovei; 4) Pregătirea profesorilor de istorie în spiritul intereselor statului (Săptămâna, 11.01.02). Ca şi în cazul cu eventualul obiect de studiu „Limba şi literatura moldovenească”, disciplina „Istoria Moldovei” ar însemna revenirea la aspectul ideologizat al problemei, cu pescuirea argumentelor în favoarea „fratelui mai mare de la răsărit” şi cu neglijarea adevărurilor istorice „inconvenabile”. Cei care acum pledează cu atâta foc pentru Moldova lui Ştefan cel Mare îi acordau acestui domnitor în manualele şcolare sovietice de istorie exact 5 rânduri, evitând cu grijă să-l numească cel Mare (se specifica doar că este Ştefan al III-lea).
Toate acestea, împreună cu iniţiativa legislativă a deputaţilor comunişti de a acorda limbii ruse statutul de limbă de stat au declanşat amplele acţiuni de protest, care au zguduit Chişinăul şi întreaga republică în iarna-primăvara anului curent. Acţiunile au fost iniţiate de PPCD, Organizaţia profesorilor creştin-democraţi, Organizaţia de tineret a PPCD „Noua generaţie” şi Comitetul pentru derusificarea şcolii naţionale şi au debutat cu Declaraţia participanţilor la întâlnirea deputaţilor PPCD cu alegătorii din 9 ianuarie 2002, în care se spunea:
Fiind profund îngrijoraţi de politica de rusificare promovată de actualul regim comunist,
Exprimându-ne dezacordul faţă de ordinul Ministerului învăţământului privind introducerea studierii obligatorii a limbii ruse în şcoala naţională începând cu clasa a II-a,
Bazându-ne pe prevederile legislaţiei naţionale şi ale dreptului internaţional potrivit căruia dreptul exclusiv de a alege limba de instruire a copiilor aparţine părinţilor,
Fiind profund revoltaţi de iniţiativa grupului parlamentar comunist de a acorda limbii ruse statutul de limbă oficială alături de cea română,
Cunoscând intenţiile comuniştilor de a suprima obiectele de studiu Istoria Românilor, Limba Română şi Literatura Română,
Luând act cu indignare de iniţiativa grupului parlamentar comunist de revizuire a Constituţiei şi de acordare a statutului de limbă oficială pentru limba rusă,
Protestând împotriva prevederilor Tratatului de bază dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă, votat de majoritatea comunistă şi Alianţa Braghiş, potrivit căruia limbii ruse i se atribuie un rol dominant în sistemul de învăţământ din Republica Moldova,
Noi, participanţii la întâlnirea cu deputaţii creştin-democraţi, declarăm următoarele:
În loc să se ocupe de asigurarea materială şi financiară a instituţiilor de învăţământ şi să se îngrijească de acordarea cadrelor didactice a unor salarii decente şi achitate la timp, să asigure şcolile cu căldură, lumină şi manuale, partidul comunist de guvernământ a declanşat o politică de rusificare fără precedent atât împotriva majorităţii româneşti, cât şi împotriva minorităţilor naţionale, care constituie circa 90% din ansamblul corpului social.
Având în vedre cele expuse mai sus, cerem puterii din Republica Moldova:
1. Să majoreze şi să achite la timp salariile angajaţilor din sistemul de învăţământ, salarizarea fiind efectuată centralizat de la Bugetul de stat, cu condiţia că nici un salariu nu va fi mai mic de coşul de consum;
2. Să asigure instituţiile de învăţământ cu energie electrică şi termică, cu manuale şi materiale didactice;
3. Să anuleze ordinul 409 din 7 august 2001, emis de ministrul învăţământului, conform căruia limba rusă ar urma să fie studiată obligatoriu din clasa a II-a până în clasa a X-a;
4. Să excludă din programele pentru clasele a V-a - a IX-a Limba şi Literatura rusă ca obiecte de studiu obligatorii;
5. Să păstreze obiectele de studiu Limba şi Literatura română în procesul educaţional şi să nu admită înlocuirea acestora cu falsificările de sorginte stalinistă “Limba moldovenească” şi “Literatura moldovenească”;
6. Să pună capăt rusificării prin şcoală a circa 25 la sută din populaţie, reprezentate de minorităţile naţionale neruse şi să asigure în fapt condiţii optime de instruire a acestora în limbile lor materne şi de însuşire a limbii de stat;
7. Să deblocheze procesul de examinare şi adoptare a legii despre statutul cadrului didactic, aprobat de Congresul învăţătorilor din 16 septembrie 2001 şi propus ca iniţiativă legislativă de grupul parlamentar al PPCD;
8. Să-şi retragă iniţiativa privind acordarea statutului de limbă oficială pentru limba rusă;
9. Să anuleze legea privind ratificarea Tratatului de bază cu Federaţia Rusă, iniţiind negocierea unui nou Tratat echitabil, nediscriminatoriu şi reciproc avantajos.
(Ţara, 9 ianuarie, 2002)
 
Ministrul Învăţământului, Ilie Vancea, afirma, într-un interviu acordat Agenţiei BASA-press că – titlu – “Studierea limbii ruse în şcolile primare a fost solicitată de către profesorii de limbă rusă”, care rămăseseră fără lucru, iar Mircea Ciobanu, liderul Organizaţiei Profesorilor Creştin-Democraţi afirmă, tot într-un interviu acordat agenţiei BASA-press – titlu: “Introducerea studierii limbii ruse în şcolile primare este o greşeală politică, etică şi didactică”, deoarece se urmăreşte rerusificarea sistemului de învăţământ (Săptămâna, 11.02.02). Tot în februarie ziarele difuzează declaraţiile făcute de directorii celor mai importante edituri din Chişinău care afirmau că nu vor edita manuale de “Istoria Moldovei” şi “Limba moldovenească”.
La 25 februarie Ilie Vancea anulează ordinul din 7 august 2001 privind studierea obligatorie a limbii ruse din clasa a II-a, iar peste două zile ministrul este demis.
Manifestaţiile au continuat în centrul Chişinăului non-stop, la ele participând zilnic mii de oameni, printre care se aflau mulţi elevi, studenţi şi cadre didactice. Mitingurile s-au desfăşurat în repetate rânduri în faţa Televiziunii Naţionale, iar la 28 februarie protestatarilor li s-au alăturat circa 150 de jurnalişti de la Teleradio, care au declarat grevă japoneză în semn de protest faţă de cenzura comunistă, cerând transformarea Radioului şi Televiziunii în instituţii publice. Iar la Marea Adunare Naţională de la 31 martie au participat circa 100 mii de oameni.
La 4 martie 2002 Curtea Constituţională a respins executarea iniţiativei legislative a grupului de deputaţi comunişti privind oficializarea limbii ruse. Cei 37 de deputaţi comunişti elaboraseră un proiect de lege privind revizuirea articolului 13 din Constituţia Republicii Moldova, arătând că scopul acestei iniţiative legislative este “de a introduce o mai mare flexibilitate a legislaţiei lingvistice şi de a asigura un bilingvism real în societatea noastră” prin faptul că limba rusă va fi declarată limbă de stat.
Afirmaţiile cu privire la “bilingvismul real” nu sunt altceva decât frazeologie propagandistică, deoarece societatea moldovenească a trecut deja printr-un asemenea “bilingvism”, care, în realitate, a condus la “semilingvism” şi aservire a limbii române faţă de limba rusă. Jurnaliştii, care cunosc situaţia mai bine ca oricine, afirmă: “…Eu vă spun ce se va întâmpla după oficializarea limbii ruse. În toate instituţiile de stat şi nu numai se va vorbi iarăşi numai şi numai în limba rusă. Limba română (moldovenească), sau invers, va fi scoasă aproape total din uz. Încetul cu încetul limba de stat va deveni o limbă moartă. Pericolul ostracizării limbii noastre de stat va fi şi mai mare decât în timpul Uniunii Sovietice, deoarece atunci, pentru a salva aparenţele, funcţiona sloganul: înflorirea culturilor prin apropierea lor… De ce conducătorii noştri nu se pronunţă în favoarea limbii materne, care, după cum am constatat cu toţii, e rău bolnavă? Răspunsul poate fi doar unul: conducătorii noştri se simt incomod în compania acestei limbi. Unii, după ce opoziţia le scoate ochii cu necunoaşterea limbii, chiar au o ciudă de moarte faţă de limba cu care i-a crescut mama lor” (Săptămâna, 18.01.02).
Bilingvismul implementat cu multă insistenţă de autorităţile sovietice era unul naţional-rus, adică bilingvi erau băştinaşii, în cazul nostru - moldovenii, iar ruşii aşa şi rămâneau monolingvi, situaţie care nu s-a schimbat prea mult nici acum, în pofida faptului că statul le-a oferit rusofonilor posibilităţi largi de a învăţa limba română. Încă pe timpul sovietic “bilingvismul armonios” arăta astfel: în 1989 în URSS 95,6 % din numărul ruşilor din centrele urbane şi 97,1 % de ruşi de la sate nu cunoşteau o a doua limbă. Pentru comparaţie, în aceeaşi perioadă, 67,2 % din numărul moldovenilor de la oraşe şi 46,3 % din cei de la sate cunoşteau limba rusă [5, p. 119]. Unul dintre specialiştii în problemele bilingvismului naţional-rus şi rus-naţional, M.N.Guboglo afirmă: “Este cazul să amintim că ruşii din fostele republici unionale, la fel ca şi valonii din Belgia şi englezii din Irlanda, nu şi-au dat osteneala să înveţe limbile naţiunilor titulare. Iar reformele lingvistice (din 1989 în fosta URSS) au constituit doar începutul pedepsei pentru atitudinea lor nepăsătoare” [Apud: 5, p. 119].
Poate că în alte foste republici unionale situaţia ruşilor monolingvi este precară, însă în R.Moldova nici limbii ruse, nici vorbitorilor ei nu li se impun nici un fel de restricţii – limba rusă se vorbeşte liber absolut peste tot şi nicăieri nu este interzisă (spre deosebire de română! Vezi, de ex., ziarul Flux din 14.06.02, care comunică despre faptul că şoferilor unei firme de maxi-taxi li se interzice să vorbească româneşte cu dispeceratul şi cu patronii, şi acest caz nu este unic). Producţia rusească de carte şi de ziare este prezentă din abundenţă pe piaţa Republicii Moldova, iar numărul ediţiilor şi tirajele publicaţiilor ruseşti depăşesc de sute de ori indicele respectiv al ediţiilor în limba română. La tarabele de cărţi şi la cele de ziare din centrul Chişinăului – care sunt plasate în unele zone la fiecare 20-30 de metri – se vând numai cărţi şi ziare în limba rusă, iar puţinele titluri româneşti se pierd ca o picătură într-un ocean de carte rusească.
Şi spaţiul audiovizualului este dominat în proporţie de aproximativ 75 la sută de posturile de radio şi televiziune care transmit numai în limba rusă. Iar faptul că sunt bine finanţate şi au un personal de cea mai înaltă calificare le face competitive şi deci foarte atractive pentru public, indiferent de opţiunile lui politice sau lingvistice, spre deosebire de majoritatea posturilor autohtone, care sunt depăşite din toate punctele de vedere.
În condiţiile în care limba rusă este în Republica Moldova absolut ca la ea acasă, tentativele de a-i acorda noi privilegii nu pot să nu stârnească controverse. Prin oficializarea rusei ca limbă de stat vorbitorii acesteia vor fi scutiţi de orice efort în cadrul comunicării – fie oficiale, fie nonformale, ei căpătând dreptul de a comunica fără nici un fel de probleme. Fără îndoială că se vor reduce din nou funcţiile limbii române şi se va reveni (iarăşi dăm înapoi!) la situaţia consemnată chiar de unul dintre cei mai fervenţi apărători ai moldovenismului şi limbii moldoveneşti, care scrie: „În anii 1945-1965 Republica Moldova a fost inundată de cadre de tot felul, venite din diferite colţuri ale URSS. Cadre de care în mod obiectiv republica avea nevoie. Cu toate că nu cunoşteau tradiţiile şi datinile moldovenilor, nu vorbeau moldoveneşte, aceste cadre rusofone au ocupat toate posturile de comandă în toate domeniile. Astfel s-a impus limba rusă. Au apărut primele simptome ale sindromului „fratelui mai mare”, se manifesta o falsă superioritate faţă de moldoveni, faţă de cultura lor, faţă de limba moldovenească. Aceste simptome au făcut să se mobilizeze forţele interioare ale etnosului majoritar băştinaş. Pe de altă parte, au prefigurat apariţia repulsiei faţă de rusificare, fie şi catifelată... Până în ultimii ani limba moldovenească era exclusă din circuitul economic, financiar, tehnic, din sistemul administrativ de comandă” [6, p.184]. (Partea bună a lucrurilor autorul o vede în faptul că în această perioadă au fost deschise şcoli moldoveneşti, editate cărţi şi ziare etc., de parcă şi acestea ar fi fost în exclusivitate meritul ruşilor, pe când moldovenii stăteau cu mâinile în sân).
Bilingvismul, în special în Europa de Est, este mai curând o normă decât o excepţie, însă problema este prea serioasă pentru a crede că prin decretarea rusei ca limbă de stat se va rezolva situaţia şi se va ajunge la „bilingvismul real” râvnit de legiuitorii comunişti, în marea lor majoritate monolingvi. Problema este foarte puţin studiată în Republica Moldova, iar afirmaţiile care se fac – că-i bine să ştii mai multe limbi, că rusa este o limbă de cultură etc. sunt fraze generale şi trebuie să recunoaştem că astăzi nu avem nici un studiu cât de cât serios al problemei, spre deosebire de alte ţări, care acordă fenomenului o atenţie foarte mare [a se vedea 7,8,9].
Bilingvismul implică, în afară de avantaje, şi multe inconveniente, pe care vorbitorii basarabeni bilingvi le-au simţit de mult. Cel mai mare dezavantaj este faptul că vorbitorii bilingvi, fiind nevoiţi să treacă permanent de la o limbă la alta, îşi periclitează abilităţile de comunicare, în primul rând, cele din limba maternă. Interferenţele lexicale, fonetice, gramaticale sunt inerente în cazul bilingvismului, căci pe parcursul adoptării/învăţării unei limbi străine, după expresia plastică a academicianului rus Lev Şcerba, are loc o luptă neîncetată şi fără preget cu limba maternă, prin reprimarea activă a conştiinţei lingvistice, ce se manifestă de obicei în cadrul comunicării în limba maternă [10, p. 8; 11, p. 6].
Limba română vorbită în R.Moldova demonstrează multiplele interferenţe cu limba rusă, fapt conştientizat de către vorbitori, mulţi dintre care au dificultăţi cu limbajul standard, atât în forma scrisă, cât şi în forma orală. Trecerea de la un cod lingvistic la altul, iar în cadrul fiecărui cod de la un registru stilistic la altul generează o senzaţie de nesiguranţă pentru vorbitori, care simt foarte puternic influenţele aloglote. În special, pentru vorbitorii basarabeni, aceste „schimbări de macaz” sunt foarte numeroase: în funcţie de situaţia de comunicare vorbitorul bilingv trebuie să treacă:
– de la limba română la limba rusă;
– de la limba rusă la limba română;
– de la varianta familiară la varianta standard în limba română;
– de la varianta simplă, incultă (prostorecie) a limbii ruse la cea oficială;
– de la varianta regională moldovenească la cea a românei standard.
Această diversitate de registre este foarte greu de stăpânit şi de aplicat, lucru demonstrat în permanenţă de unele persoane publice, a căror vorbire agramată – şi în limba română, şi în limba rusă! – este mereu ţinta atacurilor persiflante ale ziariştilor, dar, în afară de causticitatea presei, simplii cetăţeni vor să-i audă pe conducătorii ţării vorbind într-un limbaj îngrijit şi cult. Cei care nu pot face faţă situaţiei şi nu pot depăşi sindromul „greşelilor permanente” au un puternic sentiment de frustrare [a se vedea paragraful respectiv din 12]. Acest lucru îi determină pe unii să treacă la acţiuni extreme, cum ar fi totala neglijare a limbii române materne şi trecerea la limba rusă, fie şi stricată, sau adoptarea unei atitudini critice, intolerante faţă de cei care vorbesc româneşte, faţă de limba română şi de „românizarea limbii moldoveneşti”, ca în următorul exemplu: „Tânărul sosit din România „civilizată” după studiile făcute acolo, dorind să demonstreze tot ce a fost învăţat acolo, toarnă şi tot toarnă din gură perle ale vorbirii româneşti. Rămânând muţi de această „minune”, părinţii se străduiesc să-i intre măcar cu ceva în voie odraslei lor, uitând de limba lor maternă, moldovenească, ca de una ce îi face de ruşine, stâlcind cuvintele şi acomodându-se stângaci la graiul românesc, încearcă să-i răspundă ceva. Aceasta îi trezeşte progeniturii românizate (sic!) un râs homeric şi un dispreţ faţă de părinţii săi ca faţă de nişte oameni de mâna a doua” (Comunistul, 08.02.02). Acelaşi autor consideră cunoaşterea limbii române o fraudă, deplasând în mod eronat accentele din sfera intelectuală în cea socială, când afirmă: „Ruptura în relaţiile sociale tradiţionale ale generaţiilor provocată de cumpăna lingvistică s-a răspândit asupra societăţii noastre în ansamblu. Astfel noi pretutindeni putem observa un astfel de fenomen răspândit: sfera neproductivă este completată de tineri şi tinere unicul merit al cărora este cunoaşterea limbii române, cea productivă – de moldoveni şi vorbitori de limbă rusă. Pe baza acestei diferenţieri casta privilegiată a românofililor a format o întreagă pătură socială, atribuindu-şi o superioritate socială fictivă”. În virtutea unei asemenea „logici” e mai bine şi mai „patriotic” să nu cunoşti limba română şi să te „trudeşti” tăcut în „sfera productivă”. Dar această ideologie comunistă scoasă de la naftalină nu ia în considerare faptul că toate ofertele de serviciu, făcute de firmele ţărilor „civilizate”, la care se face referinţă atât de des, reclamă în mod obligatoriu cunoaşterea bună a trei limbi, şi anume româna (nu moldoveneasca), rusa şi engleza. Astfel că pentru un bilingv basarabean capabil, inteligent şi bine instruit la registrele mai sus enumerate se adaugă altele câteva şi anume:
– trecerea de la limba română la limba engleză şi invers;
– trecerea de la limba engleză la limba rusă şi invers;
Situaţia de monolingvism reduce numărul de registre şi, prin vehicularea constantă a unor modele corecte de exprimare, permanentizează abilităţile comunicative ale vorbitorilor. Însuşirea şi utilizarea limbajului standard şi a normelor limbii literare sunt mai facile într-un mediu monolingv, de aceea, intuitiv sau conştient, majoritatea studenţilor chestionaţi în această problemă pledează pentru un mediu unilingv: „Tinerii au fost întrebaţi în ce ambianţă doresc să trăiască, să lucreze sau să studieze, în ce limbă ar dori să-şi educe copiii, ce importanţă atribuie limbii române în planurile lor de viitor. Răspunsurile arată că 42% dintre elevi şi 59,9% dintre studenţi doresc să locuiască într-un mediu exclusiv de limbă română, 9,6 şi respectiv 15,1% - în unul bilingv. Pentru un mediu rusesc pledează o minoritate neînsemnată, iar pentru restul tinerilor problema mediului nu contează. 43,5% dintre elevi şi 64,3% dintre studenţi doresc să lucreze într-un colectiv numai de limbă română” [13, p. 21-22].
Starea de lucruri care există acum în Republica Moldova demonstrează că guvernarea actuală, în condiţiile unei societăţi polietnice puternic polarizate după principiul glotic, nu are o politică lingvistică foarte clară, bazată pe investigaţii ştiinţifice corecte şi imparţiale, şi nici o strategie care ar fi acceptată de întreaga societate civilă. Intenţiile actualei puteri pot fi numai „ghicite” după unele acţiuni şi declaraţii accidentale, care nu fac altceva decât să aţâţe din nou spiritele. Ultima dintre acestea a fost făcută de şeful cabinetului de miniştri de la Chişinău la 12.06.02, care a cerut excluderea din uzul funcţionarilor, dar şi din actele oficiale, a sintagmei „limba şi literatura română”, pe motiv că are loc încălcarea Constituţiei care stipulează că limba statului nostru este moldoveneasca. Declaraţia nu a trecut neobservată, mai ales că a fost făcută în perioada examenelor de bacalaureat, când absolvenţii liceelor susţineau examenul la Limba şi literatura română şi atitudinile critice nu s-au lăsat aşteptate. Institutul de Lingvistică al AŞ a RM a combătut dur această manevră a premierului, făcând o declaraţie în care se spune: „Poziţia Institutului de Lingvistică rămâne neschimbată: denumirea corectă a limbii noastre este româna. Unitatea sub aspect lingvistic a R.Moldova şi a României nu mai poate fi tăgăduită de nimeni, iar prin art. 13 din Constituţie este consfinţit un neadevăr” (Timpul, 21.06.02).
Problema statutului şi a modului de funcţionare a limbilor în Republica Moldova este una foarte delicată, cu consecinţe politice greu de estimat sau chiar imprevizibile. De aceea este necesar să fie elaborată o politică lingvistică bine echilibrată, care să ia în calcul toate realităţile concrete şi să fie echitabilă pentru toţi cetăţenii ţării. Însă o asemenea strategie va putea fi pusă la punct numai atunci când opiniile şi argumentele vor fi discutate calm şi obiectiv de părţile oponente, iar deciziile luate nu vor avea caracter de surpriză sau afront adus uneia dintre părţi. Numai pe calea dialogului poate fi găsit un „limbaj comun” al limbilor aflate în contact şi în competiţie.
 
Referinţe bibliografice
1. Hobsbawm, E.J. Naţiuni şi naţionalism din 1870 până în prezent. Program, mit realitate, Traducerea Diana Stanciu, Chişinău, Arc, 1997.
2. Meurs, W. P., Chestiunea Basarabiei în istoriografia sovietică, Chişinău, Arc, 1996.
3. Heitmann, Klaus. Limbă şi politică în Republica Moldova, Culegere de studii, Chişinău, Arc, 1998.
4. Actele legislative ale R.S.S. Moldoveneşti cu privire la declararea limbii moldoveneşti limbă de stat şi revenirea la grafia latină, Chişinău, 1990.
5. Млечко, Татьяна, Языковой аспект интеграционных процессов; русско-национальное двуязычие в полиэтнической Республике Молдова, – în “Moldova între Est şi Vest: identitatea naţională şi orientarea europeană: Südosteuropa – gesellschaft. Universitat Leipzig-USM, Chişinău, 2001.
6. Stati, V. Identitatea naţională a moldovenilor în contextul sud-estic polietnic european, în: “Moldova între Est şi Vest: identitatea naţională şi orientarea europeană”, Chişinău, 2001.
7. Romaine, Suzanne, Bilingualism, Oxford, 1995.
8. Le bilinguisme en Belgique, Le cas de Bruxelles, Bruxelles, 1984.
9. Harding, Edith; Riley, Philip, The Bilingual Family. A handbook for parents, Cambridge, 1993.
10. Щерба, Л.В., Избранные работы по языкознанию и фонетике, Л., 1958, Т. 1.
11. Кашкуревич, Л.Г. Формирование универсальных умений билингва, М., 1988.
12. Cărăuş, Tamara, Republica Moldova: identităţi false, adevărate sau naţionale?, Contrafort, Chişinău, 2002, nr. 4-5, aprilie-mai.
13. Bochmann, Klaus, Atitudinea lingvistică a tinerilor din Republica Moldova. Rezultatele unei anchete, în “Moldova între Est şi Vest: identitatea naţională şi orientarea europeană” Chişinău, 2001.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog