Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

Credibilitatea publicistului bine informat

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Ca şi în alte domenii de activitate intelectuală, în publicistică se lansează autori de cele mai diferite calibre valorice. La ora actuală este imposibil să confundăm un text publicistico-artistic al lui Serafim Saka, întemeiat pe o pătrundere adâncă în esenţa faptelor supuse investigaţiei şi pe o interpretare inedită a acestora (de unde şi unele exagerări unilaterale, pasibile de replici tăioase), cu unul care îi aparţine lui Mihail Gh. Cibotaru, scriitor şi publicist ancorat în probleme de reală importanţă şi adoptând o manieră narativă oarecum calmă, un ton adesea sentimental, sau cu un pamflet scris de Dumitru Matcovschi.
Evident, există diferite modalităţi de afirmare a publiciştilor, şi datoria specialiştilor în materie constă în detectarea adecvată a felurilor specifice de a se exprima ale autorilor, fie aceştia Nicolae Dabija, Constantin Tănase, Petru Bogatu sau oricare alţii.
Privit în contextul unor asemenea considerente teoretice, Iurie Colesnic este publicistul care porneşte, de obicei, de la un fapt concret al istoriei sau al prezentului, în jurul căruia ţese o reţea de consideraţii pertinente, cu referinţe la anturajul în care s-a produs şi s-a desfăşurat faptul, încheindu-şi demersul cu o concluzie importantă şi de mare actualitate.
E şi impresia cu care rămânem după lectura cărţii sale Mi-i dor să vă spun. Ediţia a III-a, completată (Editura Museum, 2005).
Chiar în eseul inaugural În aşteptarea omului moral, autorul porneşte de la constatarea că „societăţile întotdeauna au nevoie de... un lider”, altfel zis – de „anumite personalităţi (care) ştiu să se impună, să devină lideri incontestabili şi să poarte destinele naţiunilor”.
Constatarea sună ca un adevărat imperativ pentru societatea noastră derutată aproape definitiv de aflarea în fruntea ei, pe rând, a atâtor conducători care, promiţând multe, realizează puţin şi, până la urmă, ies din arenă, fără să fi făcut faţă promisiunilor şi, îndeosebi, aşteptărilor mulţimii.
Pe un ton calm, eludând parcă orice fior polemic, fără să nege în principiu diversele situaţii în şi prin care se afirmă liderii politici, Iurie Colesnic îşi alege ca obiect de studiu publicistico-literar „cazul personalităţii morale, adică al omului care, neavând ambiţii politice, nefiind exponentul unei mişcări politice, devine totuşi punctul de referinţă al societăţii, balanţa ascunsă, care poate pune pe cântar binele şi răul, scoţând miezul în aşa fel încât societatea să-l recunoască figura numărul unu la acel moment”.
Autorul adoptă o viziune largă asupra modalităţilor de afirmare a liderilor în perioada de tranziţie în ţările ex-socialiste, evidenţiind însă adevărul că „nimeni n-a îndrăznit să scoată în faţă omul moral”. De ce? Pentru că „o societate în descompunere (perioada de tranziţie – I.C.), în schimbare de formă şi conţinut nu recunoaşte categoriile moralei”.
Convingerea publicistului e că o personalitate morală constituie „pericolul” cel mai grav pentru liderii unei societăţi în tranziţie, deoarece ea „poate reorienta brusc electoratul şi poate face ceea ce nu poate un partid politic sau chiar zece partide luate împreună – poate consolida societatea pe nişte principii morale”.
Urmează exemplele menite să susţină opţiunea publicistului: Adam Mickiewicz la polonezi, Mahatma Gandi la indieni, Moise la evrei şi personajul unei legende gorkiene– Danco.
Sunt instructive consideraţiile lui Iurie Colesnic referitoare la „apariţia şi dezvoltarea omului moral”, avertizările lui asupra caracterului incomod al acestuia şi asupra lipsei legislaţiei favorabile unui lider călăuzit de principii morale.
Nu sună prea optimist finalul eseului – „Noi rămânem în aşteptarea omului nostru şi am ferma convingere că el o să vină...” –, în care apreciem îndeosebi punctele de suspensie. În definitiv, putem chiar să nu fim de acord cu publicistul, dar opţiunea lui este pozitivă, argumentată şi în nici un caz nu este exclusă posibilitatea de ieşire a societăţii din criza interminabilă.
Acelaşi – în fond – este mecanismul iniţierii şi „funcţionării” dialogului Corigenţi la Demnitate. Intervievatul vorbeşte despre lucrul său la cărţile din colecţia „Basarabia necunoscută”, constată o seamă de pete albe din istoria noastră, a căror lichidare a devenit un imperativ şi care (lichidare) întârzie. Pentru cunoaşterea cât mai bună a trecutului, Iurie Colesnic a cercetat arhivele de stat, excerptând informaţii deosebit de importante, necunoscute clasei politice de azi şi nouă, cetăţenilor simpli, corigenţi– şi noi– la Demnitate (cu majusculă). Urmează – şi aici – evocarea faptelor concrete, a căror profundă conştientizare ne-ar altoi simţul demnităţii naţionale, ne-ar reabilita ca exponenţi ai neamului, ne-ar servi drept sprijin în evoluţia spre ipostaza de adevăraţi patrioţi. De exemplu, „există un segment impunător de literatură pe care nu-l cunoaştem... Ioan Sulacov, prozator extraordinar din sudul Basarabiei, împuşcat de NKVD în 1940; scriitorii Iacob Slavov şi Sergiu Matei Nica, ultimul a publicat doar vreo patru volume, în arhiva sa aflându-se un roman şi cel puţin 12 cărţi de însemnări zilnice. În arta noastră plastică, există compartimente întregi necunoscute încă. Cunoaştem prost medicina basarabeană şi prea puţini sunt acei care ştiu că am avut o medicină extraordinară. Cunoaştem insuficient istoria cărţii noastre vechi, editorii şi tipografii noştri. Avem foarte buni pedagogi, uitaţi şi ei...”.
Or, astăzi mulţi ne reproşează că până la 1940, în condiţiile României „burgheze”, am fost săraci şi înapoiaţi.
De la un eseu la altul, Iurie Colesnic ne pune în faţa faptelor rămase până în prezent necunoscute sau – şi mai rău– cunoscute, dar neconştientizate pe deplin, adânc şi temeinic: „Dacă nu era Unirea (din 1918. – I.C.), Basarabia avea să fie ştearsă de pe harta Europei de războiul civil...”.
Cercetător scrupulos al arhivelor, Iurie Colesnic poate fi considerat o enciclopedie în domeniile pe care le investighează. Destăinuirea „Nu scriu o biografie, nu conturez un portret până nu am material inedit, imagine inedită, text inedit” i-a devenit un principiu în activitatea publicistică, lesne verificabil şi pe deplin confirmat nu numai prin cele 6 (şase!) volume consistente şi originale intitulate „Basarabia necunoscută”. El şi-a câştigat în chip onest autoritatea de expert în problemele pe care le abordează. Se spunea, de exemplu, că Lenin a fost „un geniu al proletariatului, un om de o moralitate ieşită din comun, un orator desăvârşit...”. Nu se ştie la fel de bine însă adevărul despre idolul comuniştilor – „un raportor slab, care graseia şi nu se putea impune unui auditoriu” şi care prefera, din această cauză, „cuvântările tăioase, agresive, utilizând un vocabular la limita bunei-cuviinţe”; idolul kremlinez a exemplificat „o morală îndoielnică, pentru că tot partidul bolşevic ştia că adevărata pasiune a lui Lenin era Inesa Armand. Nadejda Krupskaia a fost, pur şi simplu, un tovarăş de idei, care i-a stat mereu în preajmă, scutindu-l de greutăţi materiale şi fiind o perfectă acoperire pentru un revoluţionar care se considera teoretician şi care, de fapt, atâta şi era”. Mai e ceva: „Părinţii lui erau oameni cu o situaţie materială foarte bună şi imaginea aceasta nu se potrivea cu ideea originii proletare, origine obligatorie pentru fiecare comunist veritabil. Iată de ce tatăl lui, Ilia Ulianov, a fost declarat ca fiind un simplu funcţionar într-un departament gubernial al instrucţiunii publice, fără a (se) specifica faptul că postul ocupat de el în ierarhia structurii de stat era echivalent cu postul de general”. Şi încă un detaliu inconvenabil pentru cei înhămaţi la „făurirea” imaginii exemplare a lui Lenin: „Un copil crescut într-o familie elitară, educat într-un spirit nobil, îşi trădează clasa din care a ieşit. Devine ostil acestei clase şi, când ajunge la putere, o nimiceşte fără cruţare. Întrebarea se impune: este vorba de o răzbunare sau mai degrabă avem pe faţă o anomalie ereditară?”
Acolo unde s-ar putea să nu fie crezut, Iurie Colesnic apelează la argumente oferite de somităţi. De exemplu, în cazul întrebării de mai sus: „Nikolai Berdeaev, un mare filozof rus, contemporan lui Lenin, îl defineşte astfel: „Lenin a fost un filozof reacţionar, un om cu o joasă cultură, din care cauză a luptat cu tot ce este cult”. Aici ne permitem să cităm o afirmaţie leninistă cunoscută de mulţi oameni cu carte, nu şi de comuniştii contemporani şi nici de o parte considerabilă a intelectualilor de azi, afirmaţie reprodusă şi de Iurie Colesnic în eseul Despre inteligenţime şi dată în original: „Интеллигенция – это гавно” („Inteligenţia e căcat”).
Bogăţia, varietatea, importanţa şi – de cele mai multe ori– ineditul faptelor abordate de publicist nu rămân, desigur, simple acumulări de materiale de arhivă sau de informaţii referitoare la trecutul şi prezentul nostru sau al altor popoare. Iurie Colesnic excelează şi printr-o reală capacitate de interpretare orginială a faptelor supuse investigaţiei, de descifrare a sensului şi actualităţii lor. Uneori, în titlu (În aşteptarea omului moral), alteori în sugestia ce transpare din acesta (Corigenţi la Demnitate), nu rareori în afirmaţia directă, mai puţin artistică („Să fim un pic mai deştepţi, un pic mai chibzuiţi şi un pic mai cinstiţi...”), autorul ne îndeamnă la conştientizarea activă a faptelor, la efortul de a extrage învăţăminte din acestea. Nu lipsesc atitudinile formulate în chip direct pe parcursul eseurilor, unele cu caracter memorabil, aducând a butadă („Lecţia venirii comuniştilor la putere trebuie însuşită corect. Nu comuniştii au venit la putere, ci electoratul nostru i-a adus, electoratul plictisit de promisiuni şi sătul de amăgeli”). De cele mai multe ori, însă, nici titlul, nici vreo afirmaţie tranşantă nu fac – prin ele însele– dovada vigorii speculative a publicistului, şi atunci lectura integrală a eseului se încheie parcă de la sine cu o concluzie specifică, pe care o tragem noi, cititorii, la finele escapadelor prin lumea evenimentelor şi informaţiilor prezentate de autor. Titlurile au menirea de a ne instiga la lectură şi la savurarea semnificaţiei lor (Mitul uitării înapoi, Lenin – un paradox al istoriei, Preţul minciunii etc.).
Ultimul titlu merită un comentariu detaliat. Dintr-un articol publicat în cotidianul Moldova suverană la 18 martie 2004 Iurie Colesnic citează o singură afirmaţie a autorului– că la 13 ianuarie 1918 Basarabia „se afla sub jurisdicţia Rusiei” şi de aceea, chipurile, intrarea armatei române pe teritoriul nostru înseamnă „o ocupare de către români a unui pământ străin”. Bine informat şi mânuitor cinstit al informaţiei, Iurie Colesnic dezvăluie în mod convingător adevărul, călăuzind cititorul spre o înţelegere profundă a istoriei şi izbăvindu-l de veninul minciunii pseudosavantului: „Într-adevăr, după 1812 frontiera de vest a Rusiei era stabilită pe râul Prut. Jurisdicţia (Rusiei.– I.C.) ar fi fost în cazul în care la 26 octombrie 1917 nu ar fi avut loc revoluţia lui Lenin de la Petrograd, revoluţie în care conducătorul de atunci al proletariatului a declarat dreptul popoarelor la autodeterminare. Fapt care s-a şi întâmplat. Toate popoarele subjugate de imperiu şi-au creat parlamente şi au început să meargă de sine stătător spre o viaţă (nouă). Aşa s-a eliberat Finlanda, aşa au devenit independente Republicile Baltice, aşa a ieşit din cadrul imperiului Polonia, aşa a apărut parlamentul de la Mensk, a început să activeze Rada ucraineană şi, desigur, basarabenii, după mai multe clarificări cu Ucraina, care avea pretenţii teritoriale, au reuşit să formeze propriul (lor) parlament– Sfatul Ţării. Acest prim parlament al Basarabiei şi-a asumat întreaga conducere a provinciei”, drept care „în perioada de după momentul formării Sfatului Ţării nu se poate vorbi despre o jurisdicţie a Rusiei asupra acestui teritoriu”.
Autorul eseului nu rămâne la această precizare de principiu. El se întreabă public de ce pseudoistoricul din Moldova suverană a avut nevoie de propoziţia despre jurisdicţia Rusiei asupra Basarabiei la 13 ianuarie 1918 şi răspunde, de asemenea, public: „Fiindcă în această teză este ascunsă pretenţia U.R.S.S. asupra Basarabiei şi ocuparea noastră din 28 iunie 1940...”.
Mai mult, Iurie Colesnic observă că autorul articolului din Moldova suverană „uită că Rusia Sovietică a lui Lenin s-a dezis de dreptul de moştenitoare a vechilor tratate ale Rusiei ţariste. Ea n-a vrut să plătească nimic din ceea ce împrumutase ţarismul...”.
Bazându-se pe fapte concrete (preponderent inedite), Iurie Colesnic nu ezită să dezvăluie sensul şi rostul acestora, ca să le interpretăm şi noi, cititorii, în lumina adevărului incontestabil. Că o face, ca în eseul Preţul minciunii, în mod oarecum didacticist, nu este o greşeală; propunerea calmă poate fi şi ea eficientă: după ce, mai amintind o dată despre cei doi boieri care în 1812, pentru nişte pungi de galbeni, au favorizat vinderea teritoriului Basarabiei către ruşi şi gândindu-se „la boierii noştri moderni care, fără scrupule, au vândut Ucrainei un teritoriu de lângă satul Palanca”, publicistul îşi exprimă direct atitudinea faţă de orice trădător: „Nu vă îndemn să cumpărăm pistoale, vă îndemn să ne oprim şi să cântărim unde este minciună şi unde este adevăr”, în speranţa că „vom găsi noi... un stâlp al infamiei de care să-i legăm pe cei care profanează toate noţiunile sfinte şi le detestă fără neruşinare”.
Indiferent de formulele generalizatoare din finalele care încoronează eseurile sale, în cartea Mi-i dor să vă spun Iurie Colesnic reuşeşte să extragă esenţa faptelor supuse investigaţiei publicistice, angajându-şi cititorii într-un act de interpretare justă a evenimentelor.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog