Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Vasile Florescu – de la retorică la teoria comunicării

Roxana-Magdalena BÂRLEA

Alte articole de
Roxana-Magdalena BÂRLEA
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVI, 2006

Pentru tipar

În 1973 apărea la Bucureşti volumul lui Vasile Florescu Retorica şi neoretorica. Geneză. Evoluţie. Perspective (Editura Academiei), lucrare de referinţă în domeniu, nu numai pe plan naţional, ci şi internaţional. De altfel, cartea apăruse într-o versiune italiană cu doi ani înainte: La retorica nel suo sviluppo storico, Bologna, II, Milano, 1971, iar după editarea în română au urmat două versiuni în limba franceză (La rhétorique et la néorhétorique, Geneva, 1982 şi Bucureşti-Paris, 1982).
Autorul fusese mai puţin cunoscut înainte de apariţia acestei valoroase lucrări. Născut în 1915, la Manga-Voineşti, Dâmboviţa, urmează studiile liceale la „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte şi pe cele universitare la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1936-1940). A beneficiat de stagii de pregătire postuniversitară la Ecole Normale Supérieure şi la Institut Français des Hautes Etudes din Paris, unde şi-a perfecţionat cunoştinţele în teoria literaturii şi culturii, istorie, logică, filozofie. Formaţia solidă şi sistematică l-ar fi recomandat pentru o strălucită carieră universitară, dar opţiunile politice (de adept al democraţilor din fracţiunea lui Titel Petrescu) l-au făcut indezirabil în ochii autorităţilor de după război. Aşa încât a predat la licee în Ploieşti, Târgovişte şi Bucureşti, apoi chiar la şcoli elementare de la periferia capitalei1.
În pofida condiţiilor vitrege în care a trăit, Vasile Florescu nu a întrerupt studiul temelor fundamentale care îl interesau. Fragmente din cercetările sale au apărut în diverse publicaţii: Comentar, Universul literar, Luceafărul, Gazeta literară, Viaţa Românească, Philosophy and Rhetoric, Pennsylvania, SUA, Il Verri, Milano, Italia etc.
În 1968 îi apare un impresionant studiu de teorie literară: Conceptul de literatură veche. Geneză şi evoluţie. Rolul său în istoria artei şi teoriei literaturii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. După numai un an, îşi fructifică studiile privind istoria universală a retoricii. Cartea Retorica şi reabilitarea ei în filozofia contemporană, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, a avut un destin fericit. În 1970 apărea în versiune italiană, la prestigioasa Editură Feltrinelli din Milano, sub titlul La rivolutazione della retorica nella filosofia contemporanea, precum şi în versiunea engleză, la The Pennsylvanie State University Press, sub titlul Rhetoric and its Reabilitation in Contemporary Phisolophy. Ecourile deosebit de favorabile în presa de specialitate din ţară şi din străinătate îi aduc titluri academice şi recunoaşterea profesională. Devine membru al Academiei de Ştiinţe Sociale din Bologna, membru al Societăţii Internaţionale de Istoria Retoricii, membru corespondent al Societăţii Americane de Retorică, membru al Uniunii Scriitorilor din România ş.a.m.d.2
Am expus toate aceste date biografice pentru a aduce şi menţine în actualitate contribuţiile unui cercetător român la dezvoltarea mai multor domenii derivate din retorică: teoria literaturii, teoria argumentării, teoria comunicării.
Vasile Florescu s-a afirmat în plină epocă de recuperare modernă a valorilor retoricii clasice greco-latine. Aceasta decăzuse, în secolele III-V şi mai târziu, în întreg Evul Mediu, de la rangul de regină a culturii umaniste a secolelor de aur ale Antichităţii. Motivele recunoscute se pot reduce, în esenţă, la trei:
1) excesul de formalism, de schematizare tehnică, în dauna conţinutului aplicabil şi adaptabil la noile domenii ale artei cuvântului;
2) suprasolicitarea componentei estetice a conceptului;
3) ecourile vechilor dezbateri filozofice (criticile lui Platon şi răspunsurile de reabilitare ale lui Aristotel) privind componentele etice, mai ales în discursurile de tip sofistic.
Dintre cele trei mari specii ale genului oratoric – politic, demonstrativ, juridic –, numai primele două au fost marginalizate, căci în sălile tribunalelor arta argumentării folosea din plin vechile canoane, adaptate noilor speţe. Un imbold suplimentar a fost adus de Creştinismul Antichităţii Târzii şi al Evului Mediu (Augustin, Thomas d’Aquino ş.a.), precum şi de Renaştere, care explorează eficient, din două perspective opuse, resursele vechii retorici3.
Vechile tendinţe ale abordării, enumerate mai sus, au continuat să se manifeste până târziu, în epoca modernă. În anul 1500 apărea o culegere care se afla încă departe de tratatele stilistice, dar care marca vigoarea componentei estetice a retoricii: Le Jardin de Plaisance et fleurs de rhétorique, par L’Infortune. La jumătatea secolului al XVII-lea apar L’Art poetiquea lui Boileau, dar şi tratatele scolastice ale unor Fenélon sau Lamy, care dovedesc faptul că reprezentanţii clasicismului european mai considerau rigurozitatea regulilor retoricii vechi drept o calitate. În aceeaşi notă se încadrează lucrări care sunt consultate şi astăzi, pentru că, deşi formal erau ancorate în trecut, ele anunţau noile orientări spre stilistică, teoria literaturii ş.a.m.d. În anul 1730 a apărut manualul Abatelui Gilbert, La Rhétorique ou les règles de l’éloquence şi celebrul tratat al lui Du Marsais, Des Tropes, în 1965 studiile lui Crevier, Gaillard (1807), apoi „replica” la cartea lui Du Marsais, dată de Pierre Fontanier, prin manualele sale (din 1821 şi 1827), reunite mai târziu sub titlul devenit de referinţă, Les Figures du discours. Mai ales aceasta din urmă demonstra, pe de o parte, atitudinea romantică faţă de retorică, pe de altă parte, deschiderile – timide încă – spre epoca modernă4.
Abia la începutul secolului al XX-lea, când apare culegerea lui Ernst Langlois (Récueil des arts de seconde rhétorique), se vorbeşte despre o „a doua retorică”.
Excesul de clasificări şi de metalimbaje nu a dispărut niciodată. Ceea ce s-a schimbat însă a fost spectrul de aplicabilitate, tratarea interdisciplinară, atenţia acordată tuturor formelor de comunicare umană. La jumătatea secolului al XX-lea, Ch. Perelman şi şcoala creată de el la Universitatea din Bruxelles reiau analiza tehnicilor de argumentare logică din perspectivă modernă, factorii de „persuasiune” avându-şi locul lor privilegiat, fără nici o preocupare faţă de abordarea etică a Adevărului absolut. Problema care interesa era aceea a logicii comunicării. Aspectul practic este exemplificat prin raportare la discursul juridic5. Elevii săi, dintre care Michel Meyer este cel care întăreşte legătura dintre retorică, logică şi filozofie, vor valorifica achiziţiile vremii, deschizând noi căi de abordare: Grupul μ (Grupul de la Lièges), Olivier Réboul şi întreaga şcoală de la Geneva, Şcoala istoristă anglo-saxonă şi alţii. Aparent, mai legaţi de tradiţiile clasificatoare şi metalingvistice par a fi cercetătorii de la Paris. P. Fontanier a fost editorul – scrupulos, dar critic – al lui Du Marsais. La rândul său, P. Fontanier a fost editat (la Flammarion, 1977), după mai bine de un secol, de către Gérard Genette. Filiaţia este astfel stabilită, dar operele originale ale lui Genette (Figures, 1960, La rhétorique restreinte, în Communications, 16, 1970) reprezintă un mare pas înainte. Ucenicul se depărta de modelele dascălilor săi.
În acest context apar cele două lucrări ale românului Vasile Florescu. Studiul din 1969 este o încercare reuşită de a sintetiza implicaţiile filozofice ale retoricii, din perspectivă sincronică. Ideea fundamentală se ţese în jurul ambivalenţei semantice a lui logos în ipostaza de „raţiune” şi în ipostaza de „cuvântare”. Cartea din 1971-1973 reprezintă o analiză diacronică. Evoluţia retoricii, avatarurile ei reprezentau termenii de referinţă pentru descrierea formelor moderne pe care aceasta le-a căpătat. Cu doar câţiva ani înainte, Roland Barthes, pe vremea aceea profesor de EPHE-Paris, constata lipsa de studii privind vechile etape ale retoricii. În consecinţă, a decis să publice notele de la seminarul pe care l-a condus în anul 1964-1965. Deşi nu întrunea condiţiile unei cercetări închegate, „ghidul” s-a bucurat de aprecieri unanime6. Lucrarea lui Vasile Florescu Retorica şi neoretorica. Geneză, evoluţie, perspective umplea, în primul rând, un mare gol în peisajul neoretoricii. În al doilea rând, autorul oferă din nou o sinteză a direcţiilor în care a evoluat domeniul în deceniile 1-7 ale secolului al XX-lea, interval decisiv pentru evoluţia retoricii. În al treilea rând, prin acest studiu se fixa definitiv rolul retoricii în geneza teoriilor comunicării, care aveau să se dezvolte mult în următoarele trei decenii. Dacă până atunci prin retorică se înţelegea exclusiv ştiinţa şi arta de a convinge prin alegerea argumentelor (logică, filozofie, cultură generală) şi prin ornarea enunţului (stilistică etc.), după această dată termenul în discuţie se putea aplica la tot ce însemna comunicare umană, fie ea verbală sau non-verbală. Astăzi se discută despre retorica imaginii fotografice sau cinematografice, despre retorica enunţurilor publicitare, retorica aranjamentelor florale sau ale amenajării spaţiilor comerciale ş.a.m.d.
Există puţine direcţii în care retorica să se fi manifestat atât de intens ca în ştiinţele comunicării. Cu toate acestea, cercetătorii actuali nu uită să precizeze că termenii de referinţă ai comunicării sunt cei stabiliţi în antichitate (elocutio, actio, figurae) şi că cele mai noi tehnici de comunicare îşi au rădăcinile în vechile tehnici ale părinţilor retoricii din Siracuza. Modelul de analiză impus de Vasile Florescu a fost urmat cu interes de cercetătorii din generaţia recentă7.
 
Note
1 Victor Petrescu; Serghie Paraschiva, Dicţionar de literatură al judeţului Dâmboviţa, 1508-1998, Târgovişte, Editura Bibliotheca, 1999, s.v.
2 Ibidem.
3 Gheorghe Bârlea, Peithous Demiourgos. Ştiinţa şi arta convingerii în antichitatea greco-latină, Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2004, p. 18 şi următoarele.
4 Ch. Perelman; L. Olbrecht-Tyteca, L’Empire rhétorique, Vrin, Paris, 1977.
5 Idem, Le Traité de l’argumentation. La nouvelle rhétorique, PUF, Paris, 1958, Éditions de l’Université de Bruxelles, 1988; Idem, Logique juridique: nouvelle rhétorique, Dalloz, Paris, 1976; 1999.
6 Cf. Roland Barthes, L’ancienne rhétorique. Aide-memoire, in Communications, 16, 1970, reluat în L’aventure sémiologique, Seuil, Paris, 1985, p. 85-165.
7 Cf. Joelle Cardes-Tamine, La Rhétorique, Paris, PUF, 1960; În spaţiul românesc, vezi Mariana Tuţescu, L’argumentation. Introduction à l’étude du discours, Editura Universităţii din Bucureşti, 1998; Daniela Rovenţa Frumuţanu, Introducere în teoria argumentării, Editura Universităţii din Bucureşti, şi Argumentarea. Modele şi strategii, Bic All, Bucureşti, 2000 ş.a.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog