Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE POEZIE NICHITA STĂNESCU

Nobleţea sacrificiului poetic

Alexandru CONDEESCU

Alte articole de
Alexandru CONDEESCU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Apariţia în literatura română, la sfârşitul anilor ’50, în plin proletcultism, a lui Nichita Stănescu ţine de miracol. Ca si Eminescu în cadrul romantismului european, poate mai tranşant chiar, Nichita Stănescu nu seamănă cu nimeni. Este propriul său reper. Ordinea sa poetică reflectă mitologia unică a unei extraordinare aventuri interioare. Aparţinând principial structurii liricii moderne, ca reţea abstractă a unor constante spirituale contemporane, Nichita Stănescu impune, prin originalitatea ireductibilă a expresiei viziunii sale, un sistem poetic personal, o geneză de mituri desfăşurate in jurul căutării de sine, căci, spune poetul, „ideea de sine este principalul act existenţial uman”.
Dincolo de originalitatea expresiei, poezia stănesciană înfăţişează, în viziunea unui poet de la sfârşitul secolului XX, eterna dramă existenţială a omului supus prin viaţă pedepsei pierderii de sine şi morţii.
De-a lungul întregii sale vieţi Nichita Stănescu a scris o unică şi singură Carte, o „cronică” a destinului său. În lirică a refuzat atât intimismul, cât si simţămintele minore, sentimentalismul, în favoarea unei expresii ce tinde în mod paradoxal spre impersonal şi general tocmai prin ceea ce are mai personal, viziunea individuală a sentimentelor. Scriindu-se pe sine, poetul scrie poezia sufletelor celorlalţi. El caută în destinul său răspunsurile pentru a limpezi însuşi sensul existenţei umane. Atunci când pare a vorbi inspirat, în formulări oraculare, despre lucruri de numai el ştiute, poetul vorbeşte despre noi.
Asumarea eroică a tragicului condiţiei umane este un gest prometeic ce transferă realităţile în ideal, conferind existenţei, prin nobleţea sacrificiului poetic, o demnitate deasupra ordinii fireşti a lucrurilor. Ortega y Gasset surprinde în Meditaţiile sale despre Don Quijote esenţa paradoxală a eroului: „Dat fiind că natura eroismului stă în voinţa de a fi ceea ce încă nu eşti, personajul tragic stă cu jumătate din trup în afara realităţii. Martorul său este viitorul. Eroul anticipează viitorul şi apelează la el”. El este cum spune Nichita Stănescu însuşi – nenăscut:
Există numai ceea ce va fi,
numai întâmplările neîntâmplate,
atârnând de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate...
Există numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrân, de piatră.
Tristeţea mea aude nenăscuţii câini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Înfrânt de real prin condiţia sa muritoare, poetul supravieţuieşte prin „dublul” său turnat în substanţa nepieritoare a poeziei. Reprezentându-şi destinul tragic, Nichita Stănescu şi-l înfrânge eliberându-se, prin actul poetic, de angoasa şi durerea existenţei. El se luptă cu însuşi cuvântul şi în această îmbrăţişare combatanţii nu se mai pot deosebi unul de altul. Este o victorie sau o înfrângere desăvârşită, căci la Da sau la Nu cartea are paginile rupte.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog