Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

ADEVĂRUL DESPRE NOI

COŞERIANA

FAȚETELE CUVÂNTULUI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CRITICĂ, ESEU

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

PRO DIDACTICA

BLAZON DE PROFESOR

ITINERAR LEXICAL

EX CIVITAS

SINTEZE

INEDIT

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre limba română (I)

Nistor BARDU

Alte articole de
Nistor BARDU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVII, 2007

Pentru tipar

Editura Academiei Române a publicat, nu cu mult timp în urmă, prin grija lui Nicolae Saramandu, două volume revelatoare pentru concepţia lingvistică despre limba română a ilustrului savant Eugeniu Coşeriu. Primul, In memoriam Eugeniu Coşeriu (Bucureşti, 2004), este, după cum vom vedea, un fel de omagiu mai special adus marelui învăţat român, în care stau alături texte evocatoare şi excepţionale studii lingvistice. Al doilea, Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Saramandu (Bucureşti, 2005), cuprinde textele lui Eugeniu Coşeriu referitoare numai la limba română1, unele inedite, altele fiind la originea lor prelegeri sau conferinţe ţinute în România, la diferite reuniuni ştiinţifice, sau apărute în reviste ori volume tipărite la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău.
Aceste apariţii editoriale se adaugă celorlalte lucrări traduse în limba română sau concepute şi publicate direct în română, care oferă azi şi în limba maternă varietatea, profunzimea şi valoarea de excepţie ale operei ştiinţifice a lui Eugeniu Coşeriu.
 
1. In memoriam Eugeniu Coşeriu cuprinde, alături de evocările lui Marius Sala (p. 5-6), Matilda Caragiu Marioţeanu (p. 7-14) şi Nicolae Saramandu (p. 19-30), şi de Bibliografia lucrărilor publicate de savant până în 2001 (p. 31-62), care alcătuiesc, toate, un fel de introducere amplă în materie, două serii de prelegeri ţinute de Eugeniu Coşeriu în România: Filozofia limbajului (p. 83-139) şi Limba română – limbă romanică (p. 141-182). Aceste studii, ca şi evocările menţionate, au apărut mai întâi în revista Fonetică şi dialectologie (XX-XXI, 2001-2002, p. 5-192). Ultima „piesă” a volumului este studiul Din preistoria semanticii structurale: Analiza lui Heyse privind câmpul semantic al termenului sunet (p. 183-192).
Cunoscută până nu demult de lumea ştiinţifică internaţională în limbile în care a fost scrisă (spaniolă şi germană, în primul rând, dar şi în italiană, franceză etc.), iar apoi, prin traduceri, în engleză, rusă, japoneză, finlandeză, cehă, greacă, coreană, opera lui Eugeniu Coşeriu a început să fie editată în limba română, după 1989, împreună cu mărturisiri, precizări şi clarificări ale autorului însuşi, dar şi ale unor personalităţi de seamă ale lingvisticii româneşti, prieteni, colegi, discipoli, emuli sau admiratori din Basarabia natală (Eugeniu Coşeriu s-a născut la Mihăileni, pe Prut, şi a făcut liceul la Bălţi, un adevărat centru de cultură şi literatură românească)2, sau din România de dincoace de Prut.
Constatăm, prin urmare, că Eugeniu Coşeriu se înfăţişează cititorilor români în dubla ipostază: de om şi de creator de geniu. Omul, după cum ne spune Matilda Caragiu Marioţeanu în articolul-evocare Eugeniu Coşeriu – savantul şi omul (p. 7-14), a fost silit de împrejurări nefaste să-şi părăsească ţara în floarea vârstei, la 19 ani (în 1940), pe când era student la Universitatea „Al. I Cuza” din Iaşi. Ajunge în Italia, unde îşi desăvârşeşte instruirea la universităţile din Roma, Padova şi Milano, obţinând două titluri de doctor: în litere (1944) şi în filozofie (1949). Primele contribuţii lingvistice îi apar acum (în ţară, la Iaşi, publicase articole de critică literară, folcloristică şi despre graiul basarabean), dar, datorită condiţiilor materiale precare, tânărul învăţat este nevoit să plece în Uruguay, la Montevideo. Aici, în calitate de profesor de Lingvistică generală şi de Filologie romanică, îşi dezvoltă propria concepţie lingvistică în lucrări care l-au făcut celebru, precum Sistema, norma y habla (1952), Sincronia, diacronia e historia. El problema del cambio linguistico (1958) şi mai multe studii apărute în diferite reviste de specialitate sau volume colective (v. Bibliografia..., p. 31-62). Foarte apreciat în comunitatea lingviştilor din America latină şi din Europa, şi primind mai multe oferte de la diverse universităţi, Eugeniu Coşeriu alege, în 1962, Universitatea din Tübingen, în Germania, unde se stabileşte cu familia şi unde rămâne până la sfârşitul vieţii. Devine titularul Seminarului de Filologie romanică şi de lingvistică generală, formându-se numeroşi discipoli, în mai toată lumea, şi având numeroşi colaboratori, colegi, prieteni, între care şi pe românul Nicolae Saramandu, care i-a rămas apropiat până în ultimii ani de existenţă. Perioada petrecută la Tübingen a fost cel puţin la fel de fructuoasă pentru creaţia ştiinţifică a lui Eugeniu Coşeriu ca şi aceea în care s-a aflat din America de Sud. Eruditul învăţat a întemeiat în vestita universitate germană (unde, înaintea sa, au studiat, între alţii, Tudor Vianu şi Ion Barbu), o adevărată şcoală de lingvistică. Dar preocupările sale depăşesc cadrul lingvisticii, multe dintre studiile sale privind filozofia şi filozofia limbajului, Eugeniu Coşeriu fiind şi în aceste domenii un nume de referinţă.
Aşa cum arătam supra, Nicolae Saramandu este în acest volum, alături de Marius Sala şi Matilda Caragiu Marioţeanu, autorul a două evocări ale învăţatului român. În prima, Eugeniu Coşeriu – teoretician al limbajului (p. 16-17), este prezentată concis concepţia savantului român, format în perioada poststructuralistă, despre principiile saussuriene limbă şi vorbire, sincronie şi diacronie. Reliefând limitele concepţiei despre limbaj a lui Ferdinand de Saussure, Eugeniu Coşeriu a arătat că nu limba ca sistem este „măsura tuturor manifestărilor de limbaj”, ci vorbirea, limba fiind în întregime conţinută în vorbire. Apoi, între sincronie şi diacronie nu există o separare reală, deoarece, în vorbire, distincţia aceasta nu se poate face. Este o distincţie care se practică în planul cercetării, şi nu se referă la limbă, ca obiect de studiu, ci la lingvistică. Sincronia şi diacronia se întâlnesc, de fapt, în istorie (cf. Sincronia, diacronia e historia). În continuare, Nicolae Saramandu rezumă ideile lui Eugeniu Coşeriu despre creativitatea în limbă, despre alteritate, energeia „activitate”, ergon „produs” etc., încheind cu subtila delimitare pe care savantul o face între semnificaţie şi sens în opera literară.
În cealaltă evocare, intitulată Întâlniri cu Eugeniu Coşeriu, Nicolae Saramandu conturează un portret inedit al omului şi savantului Eugeniu Coşeriu, surprins în multiple ipostaze: în calitatea de îndrumător al său în timp ce candida pentru o bursă „Alexander von Humboldt” în Republica Federală Germania, la Tübingen, şi apoi ca bursier în anii 1972-1973, 1974, în calitatea de profesor şi conferenţiar la Romanische Seminar, de la universitatea la care lucra, sau la marile reuniuni ştiinţifice internaţionale din Europa, unde îi desfiinţa, pur şi simplu, pe participanţii insufucient informaţi, în calitatea de gazdă în locuinţa sa din Kirchentellinsfurt, în apropiere de Tübingen, în care, de la o vreme, locuia singur, despărţit de soţie şi cei patru copii, şi unde Nicolae Saramandu a locuit o perioadă pentru a realiza interviul-carte Lingvistica integrală (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996) ş.a. Avea o bibliotecă imensă. Când lucra, de la 8 seara până în zori, faţa savantului se pietrifica sculptural. Creatorul, a cărui concentrare era de o putere neobişnuită, părea că se află într-o altă lume şi nu mai observa nimic în jurul său. Dormea doar patru ore şi îi era suficient.
Omul Eugeniu Coşeriu avea hobby-ul de a juca la loto, unde mai mult pierdea decât câştiga, era băutor de vinuri româneşti, italiene, spaniole şi franţuzeşti, din care avea o valoroasă colecţie, era comunicativ şi ţinea la românii lui cercetători, pe care, mai ales înainte de 1989, dar şi după aceea, i-a sprijinit cât a putut. Când îi întâlnea la diferite manifestări ştiinţifice internaţionale, chipul i se lumina şi îi îmbrăţişa cu multă dragoste. În casa din Kirchentellinsfurt, cel puţin în ultimii ani ai vieţii, Eugeniu Coşeriu era cu inima şi cu gândul în ţara natală. Asculta, de pe disc, profund emoţionat, tulburătoare doine moldoveneşti, iar sufletul său călătorea atunci pe meleagurile de baştină, pe care, după cum însuşi mărturiseşte, nu le-a părăsit niciodată3. După 1989, mai exact, din 1992, începe să vină frecvent în ţară, invitat de instituţii academice, unde ţine conferinţe pe diverse teme şi care îl onorează cu titlul de Doctor Honoris Causa. În 1992, Academia Română îl face membru de onoare, după ce, puţin mai înainte, Academia de Ştiinţe din Republica Moldova îl onorase cu acest titlu. Alte universităţi se grăbesc apoi să-l includă printre membrii ei de onoare. Şi-a revăzut şi locurile natale: oraşul Bălţi, a cărui universitate îi conferă primul titlu de Doctor Honoris Causa, satul de obârşie Mihăileni, în care s-a inaugurat Muzeul „Eugeniu Coşeriu”4, etc. În 2001, printre alte manifestări omagiale şi onoruri primite în ţară, preşedintele României, Ion Iliescu, i-a oferit ordinul „Steaua României”, distincţie care l-a impresionat profund, aşa cum s-a mai întâmplat când regele Juan Carlos al Spaniei îl decorase cu un înalt ordin al ţării sale.
Deşi l-au bucurat, pentru că îşi dorise tot timpul recunoaşterea alor săi de acasă, toate aceste titluri şi distincţii se pare că au venit prea târziu. Marcat de boală şi de suferinţă, dar purtându-şi cu demnitate suferinţa (era grav bolnav de plămâni), care nu-i afecta capacitatea intelectuală, savantul participa la comunicări, lua cuvântul, iar în momentele de destindere spunea bancuri. Doar în ultimele luni, când a căzut la pat, Eugeniu Coşeriu şi-a încetat prodigioasa activitate ştiinţifică. A trecut în lumea drepţilor pe 7 septembrie 2002, vegheat, între alţii, de surorile lui. Moartea sa a produs dureroase trăiri familiei, prietenilor, discipolilor şi întregii comunităţi ştiinţifice internaţionale, tuturor celor care l-au cunoscut şi l-au apreciat.
Emoţionantă în sobrietatea ei bărbătească, evocarea-portret a lui Nicolae Saramandu se completează cu aceea a Matildei Caragiu Marioţeanu, mai patetică şi mai tulburătoare, deoarece îl surprinde pe Eugeniu Coşeriu mai mult din perspectivă biografică, cei doi reuşind să ofere cititorilor români dimensiunile umane şi de creator excepţional ale acestui „al doilea Iorga al românilor” (p. 14). Unul din discipolii săi germani, Hans Helmut Christmann, a sintetizat elocvent, în cuvântul omagial rostit la 5 decembrie 1981, la sărbătorirea lui Eugeniu Coşeriu cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, aceste dimensiuni: „Dacă e «să spunem lucrurile aşa cum sunt», atunci trebuie să recunoaştem că avem de-a face cu un gigant” (Energeia und Ergon. Studia in honorem Eugenio Coseriu, I, Tübingen,1988, p. X.)5.
 
2. Purtând-o în inimă şi în minte, departe de ţară, limba română a constituit şi un obiect de studiu pentru romanistul Eugeniu Coşeriu (vezi în acest sens Bibliografia, p. 31-62). Aşa cum arătam supra, în volumul pe care îl comentăm aici sunt prezentate prelegerile ţinute în zilele de 7, 8 şi 10 mai 2001, la Colegiul Universitar de Institutori „Carol I” din Câmpulung, filială a Universităţii din Piteşti, sub titlul Limba română – limbă romanică. Este vorba, defapt, de două studii complementare, Limba română. Caracterizare genealogică şi areală şi Limba română. Caracterizare tipologică, pe care ilustrul savant, care avea o memorie fenomenală, le-a prezentat fără să le citească, aşa cum obişnuia să procedeze cu toate materialele susţinute la multele sesiuni de comunicări şi conferinţe la care participa, dar care erau rodul unor cercetări anterioare atente şi laborioase.
În primul din cele două studii, Limba română. Caracterizare genealogică şi areală, Eugeniu Coşeriu porneşte de la caracterizarea făcută românei de învăţatul finlandez Kiparsky, un slavist, dar şi un bun cunoscător al limbii noastre, care a afirmat că limba română „este cea mai interesantă din Europa”. Pe ce se baza această caracterizare? Kiparsky, spune Eugeniu Coşeriu, se gândea la poziţia istorică a limbii române, o poziţie „foarte stranie” (p. 147) în comparaţie cu celelalte limbi romanice. Româna este o limbă romanică formată fără limba latină clasică, ea trăind secole de-a rândul „fără această prezenţă simultană a limbii latine clasice” (ibidem). Şi marele romanist Wilhelm Meyer-Lübke, autorul valoroasei Gramatici comparate a limbilor romanice, a susţinut ideea că româna este cea mai autentică dintre limbile neolatine, fiindcă s-a dezvoltat „în mod natural”, fără constrângerea unei limbi clasice. Reynouard, precursorul imediat al gramaticii comparate romanice, a crezut şi el că româna s-a dezvoltat direct din latină, spre deosebire de limbile romanice occidentale, care au trecut printr-o fază intermediară, reprezentată, în opinia lui, de limba provensală a trubadurilor (Reynouard era provensal). La noi, Petru Maior a sesizat acest moment când a spus un lucru, aparent absurd, şi anume că româna este mama limbii latine şi nu invers, cum ştie toată lumea. Interpretarea corectă a afirmaţiei lui Petru Maior este aceea că latina vorbită, vulgară, a fost continuată de limba română, şi cum din latina vulgară s-a ales latina clasică, rezultă că din această latină populară, vorbită neîntrerupt în vechea Dacie, a fost derivată limba clasică latină. Apoi, unicitatea limbii române constă, după Kiparsky, în aceea că, între limbile romanice, este singura care are un substrat al ei specific, cel traco-dacic, faţă de suratele ei occidentale al căror substrat este, în mare parte, substratul celtic (p. 147-148).
Metoda comparativă întrebuinţată de Eugeniu Coşeriu pentru caracterizarea limbii române este aplicată din trei perspective, bine cunoscute lingviştilor: genealogică, areală şi tipologică.
Din punctul de vedere al arealului, limba română ţine de Romania orientală, în care latina vulgară a suferit astfel de transformări în comparaţie cu latina populară din Romania occidentală. De exemplu, dispariţia lui s final încă din latina arhaică a avut drept urmare reducerea declinărilor la două în limbile romanice orientale, în timp ce, în vest, s final este repus peste tot, în spaniolă, catalană, portugheză şi chiar în franceză, în care îl vedem scris şi se pronunţă în condiţiile de liaison. Apoi, velarele c, g,urmate de e, i, pronunţate în latină ca che, chi, au suferit un tratament diferit în cele două Romanii: în limbile romanice orientale se ajunge până la faza ĉ: lat. caelum > rom. cer, it. cielo, dar în dalmată s-a păstrat ca [k’]: cherbu, faţă de cerb, în română, sau cerbo, în italiană. În franceză, s-a ajuns la asibilare şi apoi la reducerea ţ > s: ciel, iar în spaniolă la fricativa interdală θ: cielo. Totuşi, în românescul chingă (< lat. cingula), s-a păstrat un rest de pronunţare [], pe când în italiană există cinghia. Explicaţia este că formele mai vechi se păstrează în zonele laterale, unde schimbarea pornită de la centru poate să ajungă, dar poate să nu ajungă. Aşa se explică coincidenţele dintre limba română şi limbile spaniolă şi portugheză, aflate la extremele romanităţii, prima, la est, celelalte două, la vest, unde inovaţia de la centru n-a ajuns. La fel, grecismele, de care latina vulgară de la Roma era plină, s-au transmis în celelalte limbi romanice, dar în română acestea sunt mult mai puţine, deoarece, în vremea respectivă, Dacia era ocupată de goţi şi inovaţiile lexicale respective n-au mai ajuns aici (v. p. 150-155).
Din punct de vedere genealogic, Eugeniu Coşeriu arată că româna şi dialectele ei sud-dunărene, în special aromâna, trebuie considerate în relaţie cu toate limbile romanice, nu numai cu franceza modernă, cum s-a făcut din păcate multă vreme în lingvistica românească, ci şi cu spaniola, portugheza, italiana, şi cu variantele dialectale ale acestora, cu sarda sau cu franceza veche. Cercetarea comparativă făcută astfel ar putea scoate la iveală paralelisme relevante.
În privinţa substratului limbii române, Eugeniu Coşeriu ia în discuţie elementele de vocabular bine cunoscute ca barză, ghiuj, fărâmă, mal, sâmbure etc., care există şi în albaneză, ceea ce îl determină să se întrebe dacă albaneza are acelaşi substrat, un substrat asemănător ori este vorba de o influenţă albaneză asupra românei. În opinia noastră, acestor chestiuni le-a dat răspunsuri pertinente, în urma unor cercetări îndelungate, lingvistul român Grigore Brâncuş, care explică concordanţele lexicale respective prin substratul comun limbilor română şi albaneză6. Arătând că trebuie făcute cercetări speciale în acest domeniu, Eugeniu Coşeriu consideră că rom. barză „pasărea albă”vine din alb. bardhë, care înseamnă „alb”,este deci un împrumut, spre deosebire de mal, cu sensul de „ţărm” în română şi „munte” în albaneză, care este un element de substrat specific, „fiindcă ştim că şi o parte din noua Dacie sud-dunăreană s-a numit, tocmai, «Dacia Malurilor»: Dacia Maluensis; adică, s-a luat deja acest cuvânt – fără îndoială dacic – şi s-a latinizat, s-a făcut un adjectiv în limba latină” (p. 158).
Superstratul ţine, de asemenea, de genealogie, iar limba română are un superstrat slav, specific numai ei, în celelalte limbi romanice fiind vorba de superstratul germanic. Şi în tratarea acestui aspect, Eugeniu Coşeriu demonstrează cunoştinţe profunde, multe inedite, bazate pe căutări personale, care-i permit etimologii, comparaţii şi asocieri mereu surprinzătoare. Deşi nu a ajuns „să altereze structura sistematică a limbii române, care rămâne structură latinească” (p. 159), influenţa slavă asupra românei este atât de profundă, încât cuvântul zăpadă, de pildă, nu mai este perceput ca un cuvânt compus din za- şi padati „a cădea”, ci ca un cuvânt simplu. La fel, în mironosiţă, un cuvânt slav complicat,românii de azi nu mai repereză sensul vechi de „purtătoare de mir”, ci îl iau drept un cuvânt simplu (v. p. 161-162).
Pe de altă parte, limba română face parte din „liga lingvistică balcanică”, în care conţinuturi identice sunt redate cu materialul specific fiecărei limbi aparţinătoare acestei „ligi”, acestei uniuni lingvistice, ca să întrebuinţăm denumirea lui Trubetzkoy7. Astfel, Eugeniu Coşeriu vorbeşte despre viitorul cu a voi (a vrea) din română, bulgară, albaneză şi greacă, reducerea infinitivului în aceste limbi ş.a. Concluzia autorului este că româna nu este numai o formă a latinei orientale, ci şi o limbă balcanică aparţinătoare „ligii lingvistice balcanice”.
Din punct de vedere tipologic, ilustrul învăţat caracterizează limba română în legătură cu tipul lingvistic romanic, într-o prelegere separată, intitulată Limba română. Caracterizare tipologică (p. 165-182). Aici, Eugeniu Coşeriu analizează constituirea limbii române comune şi a românei exemplare (anterior se ocupase de limba română istorică), care s-a produs prin adaptarea neologismelor din franceză, din limbile romanice, sau chiar direct din latină, uneori şi din germană, prin cărţile de şcoală. Ideea preluării neologismelor şi a unificării limbii române a fost exprimată încă din secolul al XVII-lea, în prefaţa Noului Testament de la Bălgrad. Şcoala Ardeleană, latinistă, a preluat ideea şi acţiunea reprezentanţilor ei a condus la o reformă esenţială a limbii materne, care a afectat şi vorbirea populară, multe neologisme latino-romanice pătrunzând în vorbirea de toate zilele. Mai mult, Şcoala latinistă, cum îi spune Eugeniu Coşeriu, a încercat prin aromânul Gheorghe Constantin Roja să unifice dacoromâna cu aromâna, pe baza acesteia din urmă, în lucrarea Măestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti, care sunt literele Românilor ceale vechi (Buda, 1809). Petru Maior, care l-a sprijinit pe Roja, a ajuns astfel să folosească vrută, din aromână, şi nu iubită, care nu-i plăcea, pentru că era de origine slavă. Stabilindu-se numai pentru dialectul dacoromân, limba română literară nu este totuşi numai o limbă a influenţelor francezei, italienei sau latinei. Ea este rezultatul unei reconstrucţii efective a limbii, pe baza ei românească, în acord cu modelele occidentale. S-a produs deci, în urma unui proces mai mult sau mai puţin conştient, revenirea limbii române la matca ei occidentală. Astfel, tipul limbii române „este exact tipul limbilor romanice, în general, în afară de singura limbă care se îndepărtează de restul limbilor romanice şi care este limba franceză modernă, nu limba franceză mai veche, care ţinea de acelaşi tip ca şi celelalte limbi romanice” (p. 167).
Departe de a fi reuşit să arătăm bogăţia impresionantă de idei şi fapte lingvistice comentate atât de firesc şi de accesibil de Eugeniu Coşeriu în prelegerile despre limba română cuprinse în volumul In memoriam Eugeniu Coşeriu, aceste rânduri au încercat să demonstreze ataşamentul ştiinţific extraordinar al ilustrului savant faţă de limba maternă pe care a iubit-o toată viaţa, deşi i-a lipsit atât de mult, învăţatul a cercetat-o şi a scris despre ea foarte bine informat şi cu toată obiectivitatea.
 
Note
1 În România, după 1989, pe lângă numeroasele articole, studii, conferinţe, prelegeri, interviuri etc. publicate în limba română în diverse reviste, culegeri, volume colective, de autor sau omagiale (pentru care v. Bibliografia… din volumul pe care îl discutăm aici, p. 31-62), lui Eugeniu Coşeriu i-au fost traduse în româneşte următoarele lucrări: Limba în acest volum română în faţa Occidentului, Cluj, Dacia, 1994; Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică, Chişinău, 2004; Introducere în lingvistică, Cluj, Echinox, 1995; Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997; Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, 2000.
2 Cf. rememorările lui Eugeniu Coşeriu din volumul de interviuri Universul din scoică, realizat de Gheorghe Popa, Maria Şleahtiţchi şi Nicolae Leahu, Chişinău, Ştiinţa, 2004.
3 Iată mărturisirea lui Eugeniu Coşeriu din cartea citată supra (nota 2), p. 49: „Nu, nu m-am înstrăinat niciodată, fiindcă totdeauna am peregrinat, am umblat prin lume cu Mihăilenii mei în inimă, cu Bălţii mei în inimă, cu Basarabia mea în inimă, cu Iaşii mei în inimă, cu România şi cu limba română în inimă (…). Nu mi-am uitat limba şi pentru că sunt, mai mult sau mai puţin, de meserie, însă nu mi-am uitat limba şi fiindcă am trăit mereu cu ea, cu scriitorii şi cu poeţii români şi chiar cu prozatorii români, pe care îi ştiam nu chiar în întregime, dar, în parte, îi ştiam pe de rost”.
4 Ibidem, p. 9-10.
5 Cf. Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală, p. 8.
6 Vezi în acest sens, Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983, idem, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Bucureşti, 1995.
7 Despre „uniunea lingvistică balcanică” şi concordanţele lingvistice balcanice cf. La linguistique balkanique în Cahiers balkaniques, nr. 10, 1985, Paris, 1986, p. 10 şi urm.; Shaban Demiraj, Gjuhësi balkanike, Shkup, 1994, p. 20 şi urm.; Klaus Steinke, Ariton Vraciu, Introducere în lingvistica balcanică, Iaşi, 1999, p. 45 şi urm.; Nistor Bardu, Despre lingvistica balcanică, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Ovidius”, Secţiunea Filologie, tom X, p. 5-21.
8 În note de subsol, editorul precizează de fiecare dată dacă, unde şi când a mai fost publicat unul sau altul din textele cuprinse în volumul în discuţie.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog