Încă o dată despre umeri şi umere
Pentru tiparTitlul microeseului de faţă nu va să însemne numai recunoaşterea faptului că ne-am mai referit la aceste două forme de plural ale unuia şi aceluiaşi cuvânt – umăr. El are menirea să ne ferească de greşeala generată din confuzia sensurilor exprimate de acel umăr care e „parte a corpului omenesc corespunzătoare articulaţiei dintre mână şi trunchi” şi care la plural are forma umeri şi acela care e „umeraş”, adică „obiect pe care se atârnă hainele în dulap, cuier etc., format dintr-o bară orizontală (puţin curbată) care se introduce sub umerii unei haine şi dintr-un cârlig pentru agăţat; umăr, umerar” şi care la plural are forma umere (Dicţionarul explicativ al limbii române, pag. 1132-1133). Tableta se doreşte un răspuns cât se poate de calm şi respectuos unui coleg de breaslă care ne-a apostrofat că prin eseurile noastre noi forţăm uşi deschise, că ne ocupăm de lucruri cunoscute, elementare, de care au nevoie numai elevii din clasele începătoare etc. La riposta noastră că pluralul este o adevărată problemă în ştiinţa limbii, că am putea vorbi despre un fenomen complex şi complicat al pluralului, că – în fine – este curios şi antrenant acest fenomen, colegul a dat din mână a lehamite, chipurile: ce să mai vorbim?
Şi poate am fi încetat a ne ocupa de formele de plural diferite ale unora şi aceloraşi substantive (tip: snopi şi snopuri, sâni şi sânuri, piepţi şi piepturi...), dacă nu am fi citit într-o intervenţie publicistică interesantă şi utilă, în fond, semnată de un coleg cărturar (în fond) şi publicată într-un săptămânal bine îngrijit (iarăşi: în fond): „Crucea nu e atât de grea de dus (sic!), dacă umerele care o pot sprijini...” (Literatura şi Arta, 2006, 19 octombrie, pag. 4). Cine îndrăzneşte să ducă crucea pe... umere, adică pe umerare / umeraşe?
Evident, în context se cere folosit pluralul umeri !
Or, sunt atâtea cazuri în care formele de plural ale substantivelor ne pot juca festa fie din lipsă de cunoştinţe, fie din lipsă de... atenţie! Umerii şi umerele nu sunt numai un exemplu concret, dar şi un prilej cu care încercăm să atragem luarea aminte a tuturor iubitorilor de limbă, inclusiv a colegului la care ne-am referit ceva mai devreme, care – între altele fie spus – are şi lucrări demne de atenţie şi chiar de preţuire, că fenomenul pluralului necesită să fie luat în dezbatere cât timp greşelile la acest compartiment nu au devenit o simplă şi banală amintire.
Obraji, obraze, obrazuri
La prima vedere, ce-i aici complicat: un obraz, doi obraji? Un coleg, de exemplu, are obraz rumen; când îl întâlnim şi pe un al doilea, vedem că ambii au obrajii rumeni, şi am pune punct discuţiei.
Dar scrie Iulian Filip în Literatura şi Arta din 19 octombrie (2006): „În cartea mea... vor figura trei preşedinţi de Republica Moldova, aproximativ opt premieri, toţi miniştrii culturii cu care am avut norocul şi nenorocul să fiu contemporan..., scriitori, actori, interpreţi, jurnalişti, personaje schimbate la faţă şi la obraze...”.
La obraze?
Corect!
Un obraz, doi obraji – „fiecare dintre cele două părţi laterale ale feţei; pielea care acoperă aceste părţi” (Dicţionarul explicativ al limbii române, pag. 707). Când e vorba însă despre „partea anterioară a capului omenesc; faţă, figură, chip”, despre „persoană, ins” ori despre „rang, condiţie, stare socială”, forma de plural a substantivului este anume obraze. Adică: un obraz, două obraze, substantivul nemaifiind masculin, ci – evident – neutru.
E un alt caz interesant, incitant, specific şi – nu în ultimul rând – foarte nimerit pentru a mai sublinia o dată importanţa cunoaşterii bune ori – de ce nu? – a intuiţiei sigure a fenomenului pluralului. Am zis „fenomenului”, şi sperăm să nu fi greşit, de vreme ce substantivele la numărul plural ne prilejuiesc nenumărate surprize: avem termeni (în lingvistică, în matematică etc.), dar şi termene (perioade de timp); avem umeri, dar şi umere, capi, dar şi capete, ba chiar şi capuri.
Iar revenind la obraji şi la obraze, ne vedem nevoiţi să constatăm că acelaşi dicţionar la care am făcut trimitere ceva mai devreme ne „fericeşte” şi cu o notă, între paranteze, că în cazurile în care avem în vedere „partea anterioară a capului omenesc: faţă, figură, chip” şi „persoană, ins”, pluralul substantivului obraz este şi obrazuri (pag. 708).
Bineînţeles, această, a treia, formă de plural a cuvântului obraz complică şi mai mult lucrurile, dar acestea trebuie învăţate, ştiute, asimilate conştient. Fără efortul intelectual cerut de fenomenul pluralului (dacă nu vă supără cumva reluarea expresiei) riscăm să comitem erori care numai oamenilor prea puţin cărturari li se par „mici”, „lipsite de importanţă” şi – ca să vedeţi! – „scuzabile”.
Timpurile şi timpii
Substantivul timp este neutru şi are pluralul timpuri, câtă vreme semnifică durata unei acţiuni sau a unui eveniment, ca în propoziţiile „Toate acestea s-au întâmplat în timpul războiului” şi „Pe timpurile de demult pe aici se întindeau păduri dese şi bogate”.
Dintre celelalte semnificaţii ale acestui substantiv neutru o evidenţiem pe cea de categorie gramaticală cu ajutorul căreia desemnăm momentul în care se desfăşoară acţiunea unui verb: timpul prezent, timpul trecut, timpul viitor, concordanţa timpurilor etc.
Nu insistăm prea mult în direcţia explicării faţetelor diferite ale singularului timp şi ale pluralelor timpuri, relativ bine conştientizate de marea majoritate a vorbitorilor şi scriitorilor de limba română.
Aspectul cel mai interesant, mai incitant şi – drept consecinţă – cel mai greu de asimilat îl constituie timpul în accepţie de substantiv masculin, uneori identificându-se – ca sens – cu timpul / timpurile în accepţia de substantiv neutru. Un exemplu edificator aducem din Eminescu: „În calea timpilor ce vin / O stea s-ar fi aprins”, în care forma timpilor exprimă absolut acelaşi conţinut ca şi timpurile (perioade determinate istoric, epoci etc.).
Autorii Dicţionarului explicativ al limbii române consideră forma aceasta de plural „învechită”, şi nu fără temei. În orice caz, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (sursă lexicografică normativă!) nici n-o mai pomeneşte.
Substantivul masculin (timp / timpi) există în limba noastră, este absolut imperios să-i cunoaştem semnificaţiile şi, bineînţeles, să-l întrebuinţăm corect. El denumeşte „fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei maşini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia”, ca în cazul oricărui motor în patru timpi (descifrarea sensului şi exemplul sunt transcrise aici din Dicţionarul explicativ, pag. 1092).
Timpul / timpii sunt termeni întrebuinţaţi curent şi în domeniul muzicii, în care semnifică „fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie” (Ibidem).
Delimitarea substantivului neutru (timp / timpuri) de cel masculin (timp / timpi) poate părea unor cititori un gest gratuit, nu este însă aşa. Folosirea fiecărui cuvânt în contextul potrivit şi cu forma de plural specifică şi caracteristică n-a încetat să constituie un imperativ. În orice caz distinsa doamnă a lingvisticii române Mioara Avram n-a considerat un lucru inutil să ne prevină asupra sensurilor concrete, inerent diferite unul de altul, ale substantivelor timp / timpuri, pe de o parte, şi timp / timpi, pe de alta. În cartea sa Limba română între corect şi incorect (Chişinău, Editura Cartier, 2001, pag. 212-213) citim: „«Starea atmosferei determinată de ansamblul fenomenelor meteorologice» se numeşte vreme s.f. sau timp s.n. Ambii termeni sunt defectivi de plural cu acest sens, pe când cu alte sensuri pot avea plural: vreme are două forme de plural admise în normă, vremuri şi vremi, pentru sensurile «perioadă» şi «ocazie», iar timp are pl. timpuri pentru sensurile «perioadă» şi «categorie gramaticală» şi este s.m. cu pl. timpi când înseamnă «fază a unei mişcări, a ritmului»”.
Nu este deloc lipsit de importanţă faptul că un an mai devreme distincţia cuvenită între timp / timpuri şi timp / timpi o făcea, la Chişinău, Andrei Crijanovschi în Dicţionar de dificultăţi ale limbii române (pag. 386) şi nici acela că deosebirea de care ne-am ocupat în paginile de faţă – timpul s.m. cu pl. timpi şi timpul s.n. cu pl. timpuri – este făcută în chip tranşant de către autorii ediţiei a II-a, revăzută şi adăugită, din 2005, a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic (pag. 798).
În ceea ce ne priveşte, n-am făcut decât să reluăm problema, în scop mai curând pur propagandistic decât propriu-zis ştiinţific, şi sperăm ca gestul să nu ne fie luat în nume de rău.