Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură    Info Abonare Apare bimestrial la Chişinău

COLOCVIILE REVISTEI „LIMBA ROMÂNĂ”

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

POESIS

DIALOGUL ARTELOR

COŞERIANA

RECUPERĂRI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

ITINERAR LEXICAL

LECŢIILE ISTORIEI

EVENIMENT

ABONAMENTE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

Dicţionarul limbii române, între tradiţie şi modernitate

Florin VASILESCU

Alte articole de
Florin VASILESCU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Marile opere lexicografice academice au fost iniţiate într-o epocă în care privirile intelectualilor români se îndreptau cu speranţă şi admiraţie spre arhetipul esenţial, ţăranul român, deţinător al poveştilor şi posesor al cunoaşterii esenţiale. Nu întâmplător discursul de recepţie în Academia Română al unui mare scriitor s-a numit „Omagiu ţăranului român”. În prefaţa la dicţionarul său, Etymologicum Magnum Romaniae, B.-P. Hasdeu sublinia necesitatea ca ştiinţa limbii să urmărească „cu stăruinţă evoluţiunea vorbei nu într-o seamă de capete alese, nu în individualitatea cutare sau cutare, nu în cercuri sociale restrânse, ci tocmai în popor mai pe sus de toate...”. Preocupat în permanenţă de frumuseţea şi bogăţia spiritualităţii române, Hasdeu adăuga: „...dicţionarul nu va avea în vedere numai limba română literară de astăzi, ci mai ales limba cea veche şi graiul actual al poporului”. Se poate spune că direcţia pe care a instituit-o Hasdeu a influenţat în mod decisiv lucrările academice ulterioare, dând chipul dicţionarului academic aşa cum l-am moştenit. Referindu-se la importanţa citatelor pentru înţelegerea sensurilor şi a nuanţelor celor mai fine ale acestora, lingvistul român aprecia valoarea operei lexicografice a lui Littré, care „este nu numai un registru de consultat, ci până la un punct o carte de lectură. Orice mare dicţionar ar trebui să fie cartea de lectură cea mai răspândită, cea mai atrăgătoare, căci acolo şi numai acolo se află deplinul «cunoaşte-te pe tine însuţi» al unei naţiuni”.
Consultând dicţionarul lui Hasdeu, ca de altfel şi alte dicţionare academice ulterioare, rămânem cu senzaţia, extrem de pregnantă, a unei lucrări suficiente sieşi, împărţită între două tendinţe contrare – una spre exterior, care provine din condiţia explicativă şi normativă a dicţionarului, şi una spre interior, care provine din idealul de carte de lectură. Cu alte cuvinte, pe de o parte furnizează material pentru contexte exterioare lucrării înseşi, pe de altă parte extrage din literatură contexte pentru cuvintele definite. Primul nivel de abordare al dicţionarului academic este acela în care consultăm un text pentru a înţelege alt text. Aceasta este orientarea spre exterior. Cel de-al doilea nivel este cel de carte de lectură şi se manifestă spre sine însuşi, dar trimite, în acelaşi timp, spre un corpus de texte. De la Peirce încoace, în studiile de semiotică textuală, se face distincţia între conceptele de „dicţionar al unui text” şi „enciclopedie a textului”. Conceptul de „enciclopedie” ţine seama şi de posibilele condiţii de întrebuinţare a cuvintelor unei limbi oarecare. Exemplul pe care îl dă U. Eco discutând aceste chestiuni1 este, întâmplător, mult mai edificator pentru limba română. Astfel, lexemului „balenă” îi putem adăuga sensul figurat, cu conotaţii ironice şi depreciative, de „femeie foarte grasă şi neglijentă cu ţinuta sa”. În felul acesta reiese foarte clar importanţa competenţei enciclopedice pentru dicţionar, importanţă care provine, în accepţiunea lui Eco, din „constanţa statistică” a datelor culturale acceptate din punct de vedere social. Pentru oricine consultă Dicţionarul limbii române este clar că acesta reflectă atât abordarea „tip dicţionar”, cu accentul pus pe analiza componenţială a cuvântului, cât şi abordarea „tip enciclopedie”, cu accentul pus pe co-text, deci pe condiţiile de enunţare. Rezultă astfel că, într-un mod oarecum surprinzător, autorii dicţionarelor academice vechi au practicat un soi de pragmatică avant la lettre. Când descriu nuanţele ironice sau peiorative ale unui cuvânt sau explică pe larg circumstanţele în care un cuvânt oarecare are un anume sens, ei fac, de fapt, o cercetare care se învecinează cu pragmatica. Este o anticipare genială a vechilor lexicografi, lingvistica modernă descoperind ulterior că pentru a-şi dovedi utilitatea, analiza semică trebuie să se ocupe nu numai de conţinutul unităţilor lexicale, ci şi de conţinutul unor segmente de enunţ mai dezvoltate şi de efectele de sens, deci de semnificaţiile legate de un anumit context sau de o anumită situaţie de discurs.
Revenind la cele două abordări ale dicţionarului academic, de instrument explicativ şi carte de lectură, semnalăm situaţii în care cea de-a doua ipostază suplineşte inexistenţa celei dintâi. Numai astfel se poate explica, de exemplu, prezenţa în Dicţionarul Academiei al lui S. Puşcariu a cuvântului ciupăcel, înregistrat „cu sens neclar” şi fără definiţie. Se dau contextele, ambele citate din balade haiduceşti care au văzut lumina tiparului în Materialuri folkloristice: „Cine-mi rămânea / Un Turc ciupăcel, / Al dracului mititel / Se teme Giurgiul de el” şi „Dar în ceia ce era? / Este un Turc mărunţel, / Fratele lui Ciupăgel, / Se teme Giurgiu de el”.
Fiind vorba de două balade diferite, pare că avem a face cu o formulă preluată mecanic şi care a devenit formulă ritmică. Lipsa definiţiei ar fi exclus acest cuvânt din lista de cuvinte a unui dicţionar explicativ de uz curent.
Această condiţie de „carte de lectură” a dicţionarului academic, care prezintă virtualităţi ale limbii întruchipate, face din lucrarea lexicografică şi o carte de reflexie, unde enunţurile lexicografice făcute asupra cuvintelor şi contextelor invită cititorul să devină conştient de relaţia sa, ca utilizator de limbă, cu memoria culturală a neamului din care face parte. Dicţionarul academic îşi propune să înregistreze cuvintele de circulaţie generală, terminologia populară, regională şi arhaismele atestate, creaţiile interne şi împrumuturile neologice, termenii tehnico-ştiinţifici, cuvintele de argou, vorbirea familiară şi stilul beletristic, creaţiile lexicale personale. Lingviştii admit că dicţionarul este un mod de a reflecta schimbările care au loc în societate. În acest sens este concludentă observaţia lui A. Meillet, după care orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizaţie.
În acelaşi timp, dicţionarul trebuie conformat astfel încât să corespundă şi statutului de lucrare lingvistică în care, pentru ilustrarea analizelor sale, redactorul are nevoie de exemple în număr mare, care să facă dovada pertinenţei şi realismului analizelor sale. Prin caracterul său normativ, dicţionarul susţine nevoia cititorului de a descoperi că modul de alcătuire a discursului nu se face la întâmplare – se păstrează nealterată marca autorului, chiar dacă acesta este obligat să-şi manifeste originalitatea între nişte limite uneori destul de stricte. Rolullexicografului este acela de a veghea la respectarea coerenţei lingvistice şi a exactităţii filologice a lucrării. În general, munca sa se desfăşoară sub semnul conştiinţei că publicul căruia îi este destinat dicţionarul este alcătuit mai degrabă din studenţi şi cercetători de orientare literară şi filologică, având exigenţa unui dicţionar cuprinzător al limbii moderne.
Sursele de documentare lexicografică şi bibliografică sunt texte literare şi tehnice, glosare regionale şi cuvântări ale unor profesori de la sat, ziare cotidiene şi săptămânale. În cazul alegerii citatelor, principiul autorităţii a fost în general acceptat (avându-se în vedere, când nu prima criteriul istoric, o anumită limpezime a stilului şi valoarea literară). Acolo unde nu existau surse, nu s-a absolutizat principiul filologic, căci se atestau cuvinte care, chiar fără exemple consacrate, au fost incluse în lista de cuvinte. În acelaşi timp, din respect pentru potenţialul limbii, s-au trecut în dicţionarul academic multe cuvinte care ridicau probleme, asociindu-se citatului indicaţia „(Cu sens neprecizat, probabil)” sau chiar „(Cu sens neprecizat)”, aşa cum am arătat mai sus.
Cu ajutorul contextelor, autorii dicţionarului nu au urmărit doar să demonstreze existenţa sensurilor înregistrate la un moment dat, ci şi să înfăţişeze cuvintele şi sensurile „în evoluţia lor istorică”. Toate citatele sunt destinate pentru a arăta vechimea şi extensiunea geografică a cuvintelor înregistrate, precum şi stilurile în care apar. Izvoarele folosite sunt organizate cronologic, începând cu textele vechi şi terminând cu textele populare. În principiu, contextele ilustrative ar fi trebuit reduse la volumul strict necesar pentru înţelegerea sensului cuvintelor.
Izvoarele introduse în Dicţionarul limbii române încearcă să reprezinte cât mai armonios şi pe cât se poate de complet toate epocile scrisului românesc, toate stilurile şi toate regiunile. Ca dicţionar general, el înregistrează toate cuvintele în limba literară generală şi în limbajul artistic, în vorbirea populară şi regională. Au dreptul să figureze în dicţionarul academic şi termenii care au pătruns sau manifestă tendinţa de a pătrunde în limba literară, în limbajul literar artistic şi popular, dacă apar în cel puţin două stiluri diferite ale limbii, existenţă justificată de izvoare2. Fără a folosi întregul material adunat, autorii dicţionarului academic s-au străduit să recompună sistematic, cu ajutorul izvoarelor, viaţa complexă a cuvintelor şi a sensurilor, lucru posibil datorită înmulţirii considerabile a acestor izvoare.
La mai bine de o sută de ani de la apariţia primelor variante ale dicţionarului academic (cele ale lui Laurian şi Massim, Hasdeu), redactarea dicţionarului academic s-a încheiat. Conform planurilor Academiei, se are în vedere reluarea volumelor apărute sub conducerea lui Sextil Puşcariu, pentru completarea listei de cuvinte şi aducerea la zi a informaţiilor. Culegerea, pe parcursul alcătuirii dicţionarului, a unui mare volum de texte, va compensa lipsurile provenite din neîncrederea unor lexicografi care, de-a lungul timpului, au neglijat sau chiar au refuzat să introducă în lista de cuvinte termeni care prezentau dificultăţi. Se pot înlătura astfel eventualele „viduri de atestare” din istoria unui cuvânt. În acelaşi timp, se cere discutată relaţia computerului cu dicţionarul şi condiţia de „carte de lectură” a acestuia din urmă. Însuşi conceptul de „carte” se cere nuanţat, în contextul în care blog-urile par astăzi o sursă destul de importantă pentru studierea relaţiei, uneori extrem de agitate, pe care o are limba cu viaţa. Trebuie avută în vedere şi existenţa a nenumărate posturi de radio şi televiziune particulare, precum şi a Internetului, cu mare influenţă asupra limbii vorbite. Aceste surse nu pot fi ignorate şi pare că ancheta in vivo asupra limbii vorbite nu mai este o dificultate. Munca lingvistului devine mai dificilă. El trebuie să îşi folosească în permanenţă cunoştinţele şi simţul limbii pentru a decela creaţiile artificiale, efemere, de cele care îşi câştigă dreptul de existenţă în vocabularul actual. Cercetătorul nu se mai află în condiţia avantajoasă a relaţiei cu textul scris, el trebuie să evidenţieze adevărul lingvistic în evoluţie printr-o permanentă raportare la normă.
Computerul poate ajuta lexicograful să înlăture unele dificultăţi ale muncii sale, dar ridică probleme care evidenţiază din nou necesitatea rigorii analizei lexicografice, ce trebuie organizată după un plan foarte bine structurat, menit să ţină seama de tipologia, structura şi ţintele dicţionarului. Pentru moment, lexicografia pare a se afla într-o etapă în care munca artizanală tradiţională şi metodele de tratare documentară şi informatică conlucrează la alcătuirea dicţionarului. Dacă ar fi să facem comparaţie cu un alt mare dicţionar, Dicţionarul limbii române se află în acest moment în faza „semiautomată” în care se afla Lé Tresor de la Langue Française acum aproape zece ani.
Un paradox al dicţionarului care pune accentul pe citate este faptul că, deşi destinat unui public deţinând esenţialul din limba comună, având deci cunoaşterea lingvistică necesară, dicţionarul conţine numeroase exemple anume pentru cuvintele cele mai frecvente. În acelaşi timp, o cantitate mare de exemple măreşte durata de redactare a lucrării lexicografice. Deci numărul mare de citate la cuvintele frecvente îl privează practic pe cititorul care cunoaşte sensurile acestor cuvinte de informaţia privind cuvintele mai rare. Or, în direcţia acestora din urmă dicţionarul ar trebui să-şi manifeste pregnant rolul normativ. În acelaşi timp, viteza în care se desfăşoară lucrurile în societatea modernă nu mai permite să ne aşteptăm ca cititorul să refacă munca de abstractizare pe care a practicat-o lexicograful cu ajutorul exemplelor. Ceea ce, din punctul de vedere al modului cum circulă informaţia, această manieră lexicografică este redundantă şi solicită mult timp.
Pe de altă parte, abundenţa citatelor este justificată, din punct de vedere istoric, de determinarea perioadelor de continuitate şi ruptură în utilizarea unui cuvânt. Este de aşteptat ca un lexem care apare la fiecare treizeci de ani să nu prezinte rupturi în istoria utilizării sale. Acesta este unul din aspectele pe care l-am avut în vedere la alcătuirea bazei de texte de la Institutul de Lingvistică din Bucureşti.
În acelaşi timp, lexicografii de azi sunt tentaţi să abandoneze tipul vechi de abordare a dicţionarului de tip academic, ceea ce poate fi explicat prin istoricul lexicografiei din România: autori renumiţi la vremea lor, precum Tiktin, Şăineanu, Scriban, Candrea ş.a., nu au reuşit să facă şcoală. În acest fel, presiunea aşteptărilor publicului, care s-ar mai fi disipat prin existenţa unor dicţionare româneşti explicative valoroase (aşa cum există în Franţa Larousse, Robert ş.a.) se concentrează asupra Dicţionarului limbii române şi a DEX-ului. Un alt fapt important îl reprezintă evaluarea impactului pe care civilizaţia ţărănească îl mai are asupra societăţii române şi a măsurii în care ar trebui să se faciliteze accesul neologismelor în dicţionarul academic. Prin urmare, în condiţiile vieţii moderne, redactorii dicţionarului academic se aşteaptă ca o parte din eforturile lor să se transfere de la obligaţiile legate de multitudinea citatelor şi a surselor populare spre susţinerea valenţelor explicative ale dicţionarului. Un dicţionar în care se controlează mai strict proliferarea citatelor şi se măreşte considerabil lista de cuvinte pare mai în pas cu vremurile noi, cu atât mai mult cu cât apariţia dicţionarelor electronice nu mai acordă redactorului timp să aştepte evoluţia cuvintelor în uz, punând tot mai strict accentul pe componenta socială a dicţionarului ca vector de cultură. Deci dicţionarul academic ar trebui să-şi lărgească aria publicului, printr-o formulă mai suplă şi mai uşor accesibilă (numărul celor care posedă cele peste treizeci de volume ale Dicţionarului limbii române este foarte mic). Prin existenţa diverselor instrumente informatice şi a motoarelor de căutare, acest deziderat pare să devină posibil. Un alt obiectiv este apariţia unor serii noi ale dicţionarului academic la intervale de timp mai scurte.
Redactorii Dicţionarului limbii române speră ca noua ediţie a dicţionarului academic să găsească echilibrul între cele două tendinţe de care vorbeam în debutul acestui text: cum condiţia de „carte de lectură”, pregnantă la începuturile dicţionarului academic, s-a estompat şi în prezent citatele susţin doar validitatea definiţiilor, mai utilă pentru cultura română ni se pare o formulă a dicţionarului care să simplifice normele de redactare şi, prin lista de cuvinte, să permită cititorului accesul la valorile civilizaţiei române, facilitând înţelegerea schimbărilor care au loc în viaţa colectivităţii.
 
Note
1 U. Eco, Lector in fabula, Editura Univers, Bucureşti, 1991, p. 39. „Balenă poate fi dezambiguizat ca peşte sau mamifer, potrivit selecţiei contextuale care presupune ocurenţa sa în două clase distincte de co-texte, una referindu-se la discursuri antice (Biblia, basme, bestiarii medievale), cealaltă referindu-se la discursuri «moderne» (datate după Cuvier)”.
2 M. Seche, Schiţă de istoriografie a lexicografiei române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, vol. II, p. 75.

 
  home    nr. curent    echipa    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog