Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Arheologia literară a exoticilor temperați

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Albumul fotografic Scriitorii când nu scriu… (Nicolae Răileanu, Mihai Ștefan Poiată) a apărut în acest an, 2020, la Editura Arc de la Chișinău, recunoscută pentru orientarea editorială enciclopedică, în plus, pentru restituirile vizuale de excepție, și constituie mai întâi de toate o piesă surpriză printre aparițiile care țin mersul cronic al literaturii. Dar în fond, este un document statutar și unitar, cu o autenticitate proprie, jucând între obiectiv – cu dublul sens de lupă fotografică și registru veridic al privirii – și subiectivitatea selecției, a momentului și unghiului de vedere. Căci albumul, precum notează alcătuitorul și prefațatorul, nu este propriu-zis „o istorie ilustrată a literaturii basarabene, cum și-ar fi dorit Muzeul de Literatură, și nici viața Uniunii Scriitorilor în imagini, cum se zvonise în cercurile literare și cum și-ar fi dorit conducerea USM, ci un album de autor al fotografului Nicolae Răileanu” (Mihai Ștefan Poiată).

Lucrarea include o panoplie vizuală din arhiva fotografului fidel al Uniunii Scriitorilor de la Chișinău, Nicolae Răileanu, o lucrare postumă, configurată și comentată de Mihai Ștefan Poiată. Imaginile reproduse îi prind în obiectiv pe scriitorii de la Chișinău într-o eră care a consacrat dimensiunea imagistică drept pârghie politică de organizare a maselor, apoi în epoca autonomiei literare. Viața socială a literaturii din Basarabia începe în album cu imagini festiviste ale întrunirilor scriitoricești, care astăzi au pierdut, din fericire, în totalitate acest format, și sfârșește în paginile cărții într-un moment la fel de crucial pentru viața literară: atunci când literatura vorbește în absolut prin sine însăși, iar vocile sociale care au făcut posibil și au înregistrat acest moment poartă aceleași nume cu vocile literare care populează galaxiile spirituale nemaifrecventate până atunci, unele voci traversând ambele momente istorice. Cronologic, vorbim aici de sfârșitul anilor ’70, dar, în fond, de anii ’80 (care, estetic, în termenii literaturii române integre, s-au manifestat aici în anii ’90, de fapt) până în zilele noastre, care îi cuprind în ultimele pagini pe copiii scriitorilor contemporani, făcând volens-nolens parte din peisajul literar.

Narativul cronologic construit al albumului dă însă startul poveștii vizuale oarecum dintr-un in illo tempore, echivalent eminescianului „fiind băiet…”, cu pozele copilăriei moldovenești din ultima jumătate de secol, care aruncă punți de legătură cu însăși copilăria scriitorilor noștri. Urmează tot atâtea capitole câte repere identitare circumscriu universul literar al spațiului (Baștina, Familia, Drumuri, Generații, Despărțiri), sau câte aspecte au marcat viața mai mult sau mai puțin scriitoricească a scriitorilor (Subotnik-urile, Politicienii), ori câte idei umoristice sau nu au avut fotograful și alcătuitorul (Țigara, Bastonul, Dialogul, Comemorări, Conspirații, Zâmbete, Grații, Cupluri, Nani-na, Poze, Singurătăți, Tribuna, Cititori).

Ce înseamnă de fapt acest album ca demers editorial? Oricum, o ingerință indispensabilă în receptarea literaturii ca un construct funcțional în metabolismul societății din care se naște. O mărturie despre pulsul literaturii în frecvențe live. O privire despre facticitatea comunicării sociale pe care o practică literatura, o rupere de hârtie pentru o reîntoarcere pe hârtie în numele unei restituiri plurale a realității artistice inclusiv cu – ceea ce evităm de obicei în legătură cu literatura – influențe politico-sociale. Evităm din cauza comunismului prin care a trecut spațiul nostru și din cauza compromisurilor pe care le are de ascuns literatura română, în pofida faptului că este un produs social și destinat societății. În realitate, așa cum trece de obicei acest fenomen, complexul angoasat al „abaterii” nu este mai mult decât o dimensiune pe lângă celelalte, literatura rămânând a se defini, orice ar fi, prin îmbogățirile experiențiale propriu-zise ale cuvântului, ale literei, etimologic vorbind. Iar contextul socio-politic în literatură rămâne important doar când cuvântul îl reflectă, influețându-se reciproc. Pierre Bourdieu avea dreptate să vorbească despre câmpul cultural alias literar ca despre un câmp energetic în care forțe diverse își dau întâlnire pentru a configura un produs. Interfața unei astfel de analize a acestui fenomen ar fi, deși justă, oarecum improprie și chirurgicală, ștergând alura poetică a întâlnirilor noastre cu scriitorii când nu scriau, când erau invitați să fie văzuți în carne și oase sau să pună mâna pe hârlețul social, odihnindu-se, mâncând, flirtând în ipostaze galante sau crescându-și copiii… Or, albumul imortalizează momente existențiale mai ample și mai profunde decât viața socială a scriitorului, restituind-o ca viață din afara hârtiei.

Prin faptul că albumul se naște din munca de peste patru decenii a lui Nicolae Răileanu, fiind în primul rând o viziune unitară cap-coadă, dar și prin faptul că autorul a fost o figură veșnic prezentă in absentia în viața scriitorilor și a literaturii de la Chișinău prin aproapele-departele obiectivului, această apariție devine o piesă de un simbolism cu totul aparte. Când scriitorii de la Chișinău înaintează argumente vizuale pentru aspecte din viața lor literară și socială, rar pot evita arhiva lui Nicolae Răileanu, numele căruia a devenit o marcă consacrată pentru imortalizarea fotografică a vieții lor. Iată remarca lui Mihai Ștefan Poiată în acest sens: „Ani la rând scriitorii noștri au tot așteptat de la Nicolae Răileanu un album fotografic, în care să-și găsească oglindire viața literară a Chișinăului. Presupun că și unii cititori ar fi răsfoit cu interes acest album, care le-ar fi permis să se ițească după cortina vieții literare ca să vadă ce fac scriitorii... când nu scriu. Așteptările au fost pe deplin îndreptățite, fiindcă timp de peste patru decenii fotograful Muzeului de Literatură, care s-a aflat mereu printre scriitori, a adunat o arhivă despre care circulă legende... Și am avut sentimentul că s-a comis o mare nedreptate când am rămas și fără album, și fără Nicolae”. De aici desprindem o dată în plus vastitatea și complexitatea arhivei Răileanu, pentru care era nevoie de cineva care să facă extracțiile cele mai reprezentative, iar Mihai Ștefan Poiată este cu adevărat un coautor, care a selectat cu o atenție prolifică fâșiile constituind spiritus loci al unui spațiu cu o identitate de studiat.

Contrar așteptărilor consumatorilor de literatură, albumul nu include nicio poză de cancan (nici măcar cea cu scheletușul unui Galaicu-Păun în mare nu prea aduce rumoare de cartier), ci înregistrează cu o vervă intrinsecă, în spirit „National Geografic”, stihia pustietății originare, oficiozitatea în prag de sabotaj literar, glodul germinativ, linia fină de demarcație dintre nimic și ființă. Acest aspect îl recomandă pe fotograful Nicolae Răileanu, nu fără viziunea orientată a lui Mihai Ștefan Poiată, drept un exotic temperat al scrisului interriveran. Albumul constituie deci și o altfel de exegeză, una vizuală, nu mai puțin vorbitoare, a literaturii din Basarabia. Lucrarea se recomandă în cea mai mare măsură conaisseurilor. Aceștia din urmă însă riscă să aibă așteptări supradimensionate în raport cu această ediție, întrucât se dovedește un demers al unor exotici temperați prin măsura lucrurilor. Celor care însă deschid acum pentru prima dată o carte despre scriitorii basarabeni – albumul lui Nicolae Răileanu – li se vor refuza cele mai importante sensuri ale imaginilor reproduse.

Totuși eseurile semnate de Mihai Ștefan Poiată care însoțesc explicativ fiecare capitol sunt introduceri ce fac parte indiscutabil din carnația fotografică a albumului, dar conferă și o trasare pe șleau a contextului, nu fără ironiile, demistificările sau dezvrăjirile necesare. Față de rural spre exemplu. Or, amorul de rădăcinile strămoșești din ruralul desfundat, nu-i așa, se cântă mai cu talent de la balconul urban, la o căniță de cafea?...

Așa cum spuneam la începutul acestei cronici, lucrarea marchează două mari momente istorice ale literaturii basarabene, care coincid cu două modele paradigmatice ale scrisului artistic. Copertele albumului îi adună la un loc pe Emilian Bucov, de exemplu, alături de alți exponenți ai realismului socialist moldovenesc, la o masă a trecutului cu cititorii, delegați și ei în mod oficial, sub semnul „colacilor” cu aerul prohodului ritualic, față în față cu cei mai tineri condeieri ai Basarabiei actuale, postmodernii și postpostmodernii care au dat măsura schimbării la față a literaturii spațiului, o listă îmbucurătoare, în creștere, de la, să zicem, promoția „abia tangibilului” (Grigore Chiperi, Em. Galaicu-Păun ș.a.) – dar cu premise demne și din precedenta: Eugen Cioclea și alții – la Maria Pilchin, Aurelia Borzin, Alex Cosmescu...

Cum a schimbat al doilea detașament literatura, ca să încercăm definirea o dată în plus a fenomenului? Desocializând-o în sensul în care funcționa până atunci, cu efectele și perspectivele de rigoare. Scoțând-o din sfera comunitarului și comunului, a reunirii statistice, în sensul cultural de coagulare socială al lui Alain Brossat (filozof, autorul unei teze-șoc despre cultura care adoarme publicul din Le grand dégoût culturel, Paris, Seiul, 2008, putând fi raportată și la cultura dirijată ideologic în comunism). Schimbarea a avut loc redându-i literaturii configurația tăioasă specifică artei, care provoacă, care zguduie, care problematizează, care sparge inerția ritualică, care nesocotește prin natura ei măsura ideologică imunizantă și care nu-și primește colacul... pentru că nici cititorii nu mai sunt școlari sau brutari. Iată de ce albumul de fotografii cu marea familie a scriitorilor basarabeni Scriitorii când nu scriu... este sui generis și un capitol esențial al unei istorii a literaturii noastre, care te invită nu doar la melancolii romanțate, ce însoțesc inevitabil viața literelor, ci și la o împărtășire a unui fenomen artistic, contextualizat factologic, ca arheologie literară, dar și trasat subiectiv, apelând totodată în mod ideal o subiectivitate receptivă infinită.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog