Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

RECURS LA PATRIMONIU

LINGVISTICĂ

LEXICOGRAFIE

CUVINTE DEZVELITE

ONOMASTICĂ

COŞERIANA

EX CIVITATE

RECITIREA CLASICILOR

INTERFERENȚE CULTURALE

POESIS

SINTEZE

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

ANIVERSĂRI. ONUFRIE VINȚELER – 90

ANIVERSĂRI. DUMITRU RADU POPESCU – 85

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

RESTITUTIO

DIALOGUL ARTELOR

VOCI DIN TRECUT

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RESTITUTIO

Oratoria la români. Despre talentul oratoric și cuvântul dezonorat în paginile presei românești din trecut

Fănel TEODORAȘCU

Alte articole de
Fănel TEODORAȘCU
Revista Limba Română
Nr. 2-3, anul XXX, 2020

Pentru tipar

În prezenta lucrare, intenția noastră este aceea de a urmări ce se scria în coloanele ziarelor și revistelor românești din trecut despre oratorie și orator. Pentru realizarea acestei cercetări, au fost citite mai multe articole semnate de autori precum I. Agârbiceanu, I. Petrovici, I. Gr. Periețeanu, Octavian Goga etc. Pe lângă aceste articole, au fost urmărite și unele volume ce aparțin unor autori ca I. G. Duca, C. Bacalbașa, Iuliu Maniu etc., referitoare la subiectul cercetării noastre. Atenția noastră se va îndrepta, în special, asupra oratoriei parlamentare.

 

1. Poet și orator

Într-o lucrare publicată în 1904, D. R. Rosetti arăta că românul se naște cu „darul înjurăturii”1. Un alt autor credea însă că darurile pe care românul le are din naștere sunt (1) cel al poeziei și (2) cel al oratoriei2, iar aceste două daruri s-ar afla în strânsă legătura cu inteligența nativă a poporului român. În materie de oratorie, pentru a fi la nivelul celor „mai de frunte oratori ai Apusului”, se mai arată în această a doua sursă, oratorii români ar avea totuși nevoie de „mai multă cultură” și de „mai puțină patimă politică”3.

Într-un articol din revista „Cele trei Crișuri”, publicat în prima jumătate a anului 1923, se arată că oratorii români, fie ei avocați sau oameni politici, laolaltă cu falanga literaților români, au contribuit „la formarea limbii noastre literare, la turnarea gândirii românești în noi tipare, la înavuțirea patrimoniului nostru spiritual, prin imagini noi, prin împărecheri și asociații neașteptate de noțiuni, prin șlefuirea frazelor și expresiunilor, după cum se șlefuiesc pietrele prețioase”4. Ei, oratorii, sunt, spune autorul textului citat, cei care au pus umărul la formarea instrumentului literar care le permite românilor să tălmăcească cele mai gingașe nuanțe de rostire și să exprime cele mai îndrăznețe avântări de cugetare. Comorile lăsate de oratorii români ca moștenire pot sta, crede același autor, lângă „paginile cele mai celebre din antologiile străine”5.

 

2. Omul corect și responsabilitatea cuvântului

Într-un manual6 românesc de retorică7, ce a apărut la începutul secolului trecut, găsim informații referitoare la modul în care un orator trebuie să se prezinte în fața publicului său. Așadar, a fi orator înseamnă, în linii mari, a vorbi bine. A ști vorbi bine presupune a spune lucrurile în așa fel, încât cei care ascultă să fie convinși de adevărul celor auzite și, astfel, hotărâți să acționeze, în caz de nevoie, în sensul dorit de orator. Oratoria, înțeleasă în felul acesta, este un dar natural. Oratorului care vrea ca numele lui să treacă peste veacuri nu-i este însă suficientă elocvența naturală. El mai are nevoie și de calități intelectuale și morale.

Nu există oratorul perfect, dar, dacă el ar exista, ar fi, după cum arătau vechii gânditori greci și romani, un bărbat onest și învățat, cunoscător adânc al filosofiei, un observator minuțios al vieții și obiceiurilor omenești, cu vorbire convingătoare, înfățișare plăcută, glas simpatic și pasiuni puternice, pe care le stăpânește însă destul de bine8. Oratorul care vrea să fie mare trebuie să fie înzestrat cu o bună parte din calitățile enumerate mai sus. Se spune că „poetul se naște, iar oratorul se face (poeta nascitur, orator fit)”, dar această zicere nu e adevărată în întregime. Daruri naturale, se arată în sursa citată, se cer atât pentru a fi poet, cât și pentru a fi orator. În același manual de retorică găsim și principalele reguli pe care cei care doresc să fie oratori trebuie să le aibă în vedere:

„Studierea subiectului trebuie să fie prima preocupare a oratorului. Trebuie să-l cunoască în toate amănuntele și să fie el mai întâi pe deplin convins de cele despre care voiește a convinge pe alții. Retorii vechi au dat numele de invențiune acestei cercetări amănunțite, adică găsirea tuturor argumentelor sau probelor pe care trebuie să le întrebuințeze în discurs. Adunând materialul întreg, se va proceda la dispunerea (dispozițiunea) lui după un plan bine întocmit și apoi se va gândi oratorul la frazele cu care trebuie să-l rostească, adică la elocuțiune. Ce scop urmărește orice orator cu un discurs al său? Cei vechi ziceau că se deosebesc trei scopuri: să convingă, să placă, să miște. (Erit eloquens is qui in foro causisque civilibus ita dicet ut probet, ut delectet, ut flectat.) În vederea lor se va pregăti deci oratorul. Dacă probele sunt bine adunate și bine întocmite, va convinge. Ca să placă, e dator să țină seamă de niște condiții, pe care cei vechi le-au numit moravuri oratorice. Ele s-ar putea defini astfel: «ce trebuie să creadă publicul despre cel ce vorbește». Publicul trebuie să creadă că este un om care se înfățișează după o pregătire anumită; că nu poate avea nicidecum intenția să-l amăgească; să-l creadă că e modest, adică că nu vrea să-și impună părerile, ci că lasă pe ascultători să le primească dacă vor voi; să capete credință că un interes superior, interesul special al ascultătorilor adunați acolo, ori interesul general al Statului, îl face să vorbească, iar nu folosul său personal. Ca să placă, oratorul trebuie să țină seamă de condiția ascultătorilor, de vârsta lor, de cultura lor, de starea lor sufletească în momentul când le vorbește. Acesta este un important element de succes. Ca să miște sau să înduplece pe ascultători, oratorul are trebuință de patetic. Prima condiție este ca el însuși să fie mișcat (si vis me flere, dolendum primum ipsi tibi); apoi să caute a transmite ascultătorilor starea sa sufletească. Aceasta o face prin căldura cuvântării sale”9.

Reguli în această ultimă privință, se mai arată în aceeași sursă, nu se pot da, pentru că cel care decide e darul natural.

Omul care se vrea orator, spuneau dascăli de oratorie din vechime, trebuie fie, înainte de toate, corect10. În 1928, într-un articol publicat, în luna ianuarie, în „Țara noastră”, I. Agârbiceanu arăta însă că, atunci când e vorba de cuvântul care trebuie să exprime adevărul, prin viu grai sau în scris, mulți dintre românii culți sunt departe de a se conduce după principiul responsabilității. Din acest motiv, calomniile răspândite cu vorba sau prin intermediul coloanelor de ziar sunt la ordinea zilei: „Sunt vorbitori în întrunirile publice, șoptitori la ureche între patru ochi, scriitori la gazetă care nu mai simt nicio remușcare de conștiință în fața minciunii sau a calomniei. De câte ori interesul lor, sau al acelora în numele cărora vorbesc sau scriu, e în joc, principiul responsabilității e dat la o parte, conștiința călcată în picioare, succesul momentan sau de aparență fiind singurul criteriu după care se conduc”11. Cauza acestei situații este reprezentată de faptul că, spune autorul precizat deja, „românul crezut intelectual cam fuge de responsabilitatea slujbei sau a faptei, fuge, de obicei, și de responsabilitatea cuvântului care exprimă adevărul, realitatea din diferitele domenii ale vieții publice”12. Românul considerat intelectual, după ce „a uitat cuvântul care implică cunoștință, muncă, faptă și presupune răspundere științifică, culturală, socială ori politică”, a dat „năvală la cuvântul care nu implică decât lipsa tuturor acestor calități”13

În apele mohorâte ale vieții publice din România, spunea Agârbiceanu, intelectualul român „fuge pretutindenea de responsabilitatea cuvântului serios, a cuvântului care exprimă adevărul, și se complace în invenție, în mânuirea floretei ușoare, a artificiului sclipitor azi, din care mâine nu mai rămâne nimic”14. Atât din presă, cât și din activitatea oratorică a politicienilor, spunea Agârbiceanu, cititorii acelei epoci nu aveau ce învăța: „Din ușurința atitudinii, din superficialitate, din lipsa de pregătire, din lene, din molipsire, am ajuns astfel la o urâtă decadență a cuvântului vorbit sau scris, când el e cuvântul cel adevărat, cel serios. Fugim de această responsabilitate, și atunci nu ne mai rămâne decât să vânturăm pleava minciunii și a calomniei prin calități din care poporul scoate povestea, satira, gluma”15.

Într-un alt articol, publicat în septembrie (1928), Agârbiceanu arăta că sinceritatea nu e doar una dintre puterile fără de care nu poate fi zămislită o operă mare, o faptă bună, ci și „singura posibilitatea de îndreptare a greșelilor săvârșite”16. Referitor la superficialitatea cu care lucrează intelectualul român, Agârbiceanu spunea, într-un articol apărut în luna august (1928), că în Parlamentul României legile trec „în doi timpi și trei mișcări”. Dacă aceste legi sunt totuși discutate, discuția e de mântuială, chiar și atunci când oratorii sunt din opoziție17.

 

3. Politica și minciuna

Într-un articol din „Țara noastră”, ce a fost publicat în martie 1938, se arată că, la popoarele vechi, oratorul de tribună, deși nu instrumenta direct și personal afacerile publice, trecea caom de stat”18. Chiar dacă, odată cu trecerea timpului, lucrurile s-au mai schimbat în această privință19, după apariția statului modern, bărbatului20 care își dorea un succes real și de durată în politică îi era de mare folos să cunoască, pe lângă alte noțiuni, principiile de bază ale oratoriei.

În acest punct al lucrării noastre, credem că e potrivit să ne oprim asupra unui fragment dintr-o lucrare ce-i aparține lui Constantin Bacalbașa. Fragmentul acesta ocupă un loc important în cercetarea noastră, pentru că în el găsim câteva, le-am numit noi, povețe, de care trebuie să țină cont cei care doresc ca, făcând politică, să fie însemnați în registrul viitorului. Așadar, prima chestiune subliniată în textul asupra căruia ne-am oprit aici e aceea că popularitatea nu trebuie privită ca o garanție a faptului că cei care se bucură de ea în timpul vieții nu vor fi uitați imediat ce existența lor se va sfârși: „Fiindcă nu toți oamenii care ilustrează epoca lor sau au fost favoriții epocii în care au trăit pot străbate mai departe. Și aiurea, și în țara noastră, cei mai uitați dintre preponderenți sunt, de multe ori, cei mai populari. Căci popularitatea nu răsplătește în politică, de cele mai multe ori, decât pe aceia care știu să se așeze la nivelul celor mai mulți. Popularitatea nu vine nici la cei care nu se pot ridica până la înălțimea maselor, fiindcă masele nu-i văd, nu vine nici la cei care se ridică mult mai sus de mase, fiindcă acestea nu-i mai pot vedea. O justă luare de poziție care să atragă toate privirile, însoțind o înfățișare simpatică, talent și multă mișcare, fac pe omul popular. Astfel se lămurește de ce – cum am mai spus odată – am avut în țară oameni foarte populari pe care, nu numai istoria, dar înșiși contimporanii i-au uitat de când au fost scoborâți în pământ”21.

Omul politic care vrea să însemne ceva în istoria poporului său nu trebuie să trăiască prea mult, dar nici prea puțin. Cel care trăiește prea puțin nu se poate folosi de binefacerile experienței, iar cel care trăiește prea mult pierde speranța pe care oamenii o au în el și, mai ales, de la el, pentru că bătrânețea este gâdele speranței. „Experiența” nu trebuie socotită însă doar ca o mai mare înmagazinare de cunoștințe, ci și ca o renovare: „La fiecare popas al vârstei, aceeași minte are o prezentare deosebită; de aceea, mulți oameni foarte inteligenți, deloc venali și foarte onești gânditori, își schimbă părerile asupra faptelor pe care le-au măsurat altă dată cu altă măsură. Pentru același cuvânt, atâți poeți și prozatori își împart, în colecții, operele lor în: opere de tinerețe și opere ale maturității. Dacă în literatură și în artă evoluția, care mai întotdeauna este părăsirea erorilor trecute, e un semn de propășire, de ce n-ar fi tot la fel și în politică?”22.

O altă chestiune asupra căreia se oprește C. Bacalbașa este cea a minciunii. În politică, spune autorul citat, nevoia de a minți este o necesitate inteligentă: „Un om politic conducător trebuie să aibă întotdeauna o rezervă mintală de adevăruri, pe care să nu le exteriorizeze. Niciodată să nu spui tot ce știi, după cum în viața privată nu e prudent să cheltuiești tot ce ai. O pușcă încărcată este o primejdie mai mare decât o pușcă descărcată, chiar când descărcarea a rănit”23.

Minciuna nu trebuie să fie grosolană. Un om politic care minte într-un
mod grosolan e mai mult un om sincer, pentru că el, de fapt, își mărturisește minciuna. Oamenii politici de acest fel erau cunoscuți, spune C. Bacalbașa, sub numele de „domnul minciună”.

 

4. Tribuna parlamentară și talentul oratoric

Într-un volum de amintiri politice, I. G. Duca vorbește despre oratoria parlamentară românească. În cartea sa, el descrie o conversație pe care a avut-o cu P. P. Carp, pe marginea acestei chestiuni. După acesta din urmă, politica nu e altceva decât luptă. Din acest motiv, spre deosebire de ceea ce se întâmplă într-o sală de judecată, la tribuna parlamentară oratorul trebuie să afirme, nu să discute sau să raționeze. În cadrul dezbaterilor parlamentare, oratorul trebuie, spunea P. P. Carp, să dea adversarului său o lovitură de pumn drept în față și, pe urmă, să meargă mai departe24. După I. G. Duca, „adevărata oratorie nu e atât arta, cât credința comunicativă, sinceritatea, emoțiunea care mișcă și pe alții”25. Evenimentele mari au capacitatea de a stârni oratorului aceste accente superioare. Așa se explică, spune autorul citat, faptul că „epocile mari scot din întuneric talente nebănuite, care după o licărire strălucită dispar pentru vecie în umbră și în uitare”26.

În anii interbelici au existat voci care spuneau că, după Primul Război Mondial, nivelul dezbaterilor parlamentare din România era foarte scăzut27, iar puținii oratori talentați își țineau discursurile, de cele mai multe ori, în fața unui număr mic de parlamentari28.

În 1931, într-un articol din revista „Cele trei Crișuri”, I. Petrovici, plecând de la ideea că „diversele talente sunt inegal distribuite diferitelor popoare”, arăta că nația română „a fost generos dăruită în ce privește îndemânarea oratorică”29. Mai exact spus, românul are „o inteligență vioaie și elastică”, ce-i permite exprimarea spontană, cursivă și captivantă. Darul oratoric se întregește, credea același orator, și cu sonoritatea limbii române, care, în străinătate, cu toată prezența lui ă și î, este necontenit confundată cu limba spaniolă sau limba italiană. Cel mai bun loc de exprimare al talentului oratoric, se mai arată în articolul citat, este tribuna parlamentară: „Cum viața parlamentară, care nu se consumă în combinații și intrigi de culise, se desfășoară la tribună, parlamentul este o scenă indicată pentru manifestarea oratorică și proeminența parlamentară (nu zic acea politică) este îndeobște asigurată de talentul oratoric”30.

Articol lui I. Petrovici pare că era adresat, în special, celor care credeau că oratorii români ce aparțineau epocii de după Primului Război Mondial erau inferiori în ceea ce privește talentul oratoric, oratorilor epocii anterioare războiului. După Petrovici, nu în ceea ce privește numărul de talente reale în ale oratoriei existau diferențe între cele două epoci, ci în altă privință: „S-a pretins că, de câtva vreme, oratoria la noi e în scădere, punându-se alături gălăgia barbară de astăzi cu amintirea ședințelor șlefuite dinainte de război. În realitate, aceasta nu înseamnă scăderea numărului de talente, ci altceva. Înainte de război, oamenii cu talent erau singurii care vorbeau; astăzi, vorbește de-a valma toată lumea, așa că oratorii autentici nu mai au vechiul cadru de liniște respectuoasă, ci sunt înecați de larma nearticulată a celor care țipă sau de discursuri incoerente vrednice de eroii lui Caragiale”31.

Pentru a-și susține poziția, același autor aduce în atenția cititorilor săi câțiva dintre oratorii români importanți ai celor două epoci precizate mai sus. Primii oratori despre care vorbește în text sunt dintre cei care au aparținut epocii antebelice: „Voi sublinia mai îndelung pe acei pe care i-am auzit eu însumi. Încep cu Titu Maiorescu, a cărei elocvență academică îmi era cunoscută de la cursurile universitare, mai înainte de a-i fi auzit glasul și la tribuna parlamentului. Maiorescu nu vorbea la orice chestie, ci numai în împrejurări mai serioase și aceasta contribuia la caracterul de solemnitate al cuvântărilor sale. Deși spirit filosofic, deprins a privi problemele din toate punctele de vedere, în parlament – probabil pentru a se face urmărit mai bine și a prinde în cleștele unei logici perfecte – simplifica obiectul, desprinzând numai o fațetă a situațiunii, pe care o prezenta în chip dialectic, cu un fel de demonstrație matematică, ce nu admitea nicio replică. La vigoarea argumentării se adăuga o limbă aleasă, o frază cadențată, un timbru muzical, producând o fascinație din care nu se degaja cu ușurință decât mințile mai istețe care vedeau și alte laturi ale problemei. Altă mare figură a fost Petre Carp. Acestuia îi lipseau și construcția maioresciană, și darul actoricesc al celuilalt. Vorbea mai gospodărește și fără sonorități amețitoare, dar în schimb poseda o superbă conciziune care se întrupa în formule lapidare, adânci ca gândire și originale ca expresie. Au rămas de la Petre Carp o seamă de caracterizări scânteietoare, împletite adesea și cu vorbe de spirit de cea mai bună calitate. Din cauza conciziunii sugestive, dar lipsită de dezvoltări didactice, discursurile lui Carp rezistă și astăzi la lectură în mai mare măsură ca ale altora. Alți doi oratori de seamă au fost Alexandru Marghiloman și Take Ionescu, talente, după mine, înrudite. Cu o logică mai puțin rigidă și mai realistă decât a lui Maiorescu, îmbrățișau chestiunile mai multilateral, umbrind cu dibăcie părțile periculoase și exploatând cu brio aspectele care-i avantajau. Ca nuanțe deosebite, Marghiloman avea mai multă distincțiune și un lexicon mai ales, Take Ionescu – care păcătuia și prin unele scăpări vulgare – era mai animat și mai torențial. Mult mai poet decât cei dinainte, vijelios și colorat, făcând poate mai multă literatură decât comportă un discurs, dar totuși dominând până la oprirea respirației, cu glasul său de stentor inspirat, era Barbu Delavrancea, în discursurile sale fulgerătoare, dar fără un fond politic prea adânc. Talente de tribună au mai fost, incontestabil, Nicolae Filipescu și Costică Arion, dar, după a mea părere, coborând cu o treaptă dedesubtul celorlalți. Filipescu nu avea ușurința frazei, dar clocotul pasiunii i-o așeza câteodată în perioade ritmice, îmbrăcându-i-o, din vreme în vreme, în imagini impresionante. Costică Arion avea fraza pasionat literară și îndestul de fluentă, dar își rostea discursurile c-o voce guturală, iar la acele mai ample era cam deslânat”32.

I. Petrovici își îndreaptă atenția, apoi, și asupra oratorilor epocii în care el publica articolul citat de noi aici: „Dacă trecem la acei care sunt în viață, trebuiește să pomenim, înaintea tuturor, pe Nicolae Iorga. Orator colorat și tumultos, gata de-a vorbi oricând pe nepregătite, alimentându-și discursul cu bogăția unei culturi imense, păstrată de o memorie fabuloasă, D-l Iorga amintește, întrucâtva, de Delavrancea, cu mai mult fond decât acesta, mai spontan decât dânsul și ascultându-se mai puțin. De Take Ionescu aduce aminte Nicolae Titulescu, însă cu linii mai ferme, cu mai puține artificii și cu mai puternice rezonanțe. Capabil să scoată mari efecte, fără a abunda în poezie deplasată, discursurile pe care le-a ținut în Cameră, apărându-și legile financiare, dovedesc că și temele cele mai aride pot da loc la discursuri frumoase, când este un talent adevărat. Orator remarcabil este și poetul Octavian Goga, când avântat și patetic, când șăgalnic și tăios. Este o netăgăduită forță parlamentară, deși poate e și mai strălucit când scrie, după cum la Delavrancea oratorul întrecea pe scriitor. În linie directă de la Petre Carp descinde oratoria lui C. Argetoianu, totdeauna fără fraza de prisos, concis și caustic, rostind adevărul neted și brutal. Subt veșmântul acesta aspru se strecoară totuși mai multe abilități politice decât la Petre Carp. Trebuiește să fac o mențiune în această galerie sumară și de D-l Ion Mihalache, ale cărui discursuri limpezi, metalice și naturale, amintesc pe țăranul român, nu în latura lui de povestire sfătoasă, ci în acea de revoltat, care își reclamă drepturile încălcate, temperându-și totdeauna mânia cu frâna bunului-simț. Însușiri oratorice efective posedă și personalitatea D-lui I. G. Duca,
în care se echilibrează prestanța, cu dialectica și îngrijirea literară întrupându-se în fraze rotunde, de o simțire adesea căutată, dar care vibrează simpatic și se ascultă cu plăcere. Orator gustat, la care verva naturală alternează între elan și glumă amuzantă, dar poate mai neegal decât alții în manifestările sale, este D-nul Nicolae Lupu. Cu aceeași vervă îndrăcită, cu glume mai rafinate dar și mai răutăcioase, își desfășura elocvența A. C. Cuza, pe o canava de silogisme perfecte, deși premisele sunt adesea discutabile. Constantin Stere se face la tribună și printr-o gândire sistematică și printr-o oratorie masivă, cu vuiete subterane impresionante. Cu Istrate Micescu și Mihai Manoilescu, ambii oratori de rasă, primul folosind din larg cultura clasică, celălalt debitându-și tiradele cu glas de fanfară juvenilă, pot trage linia de demarcație  între oratorii afirmați și acele talente abia schițate, dar pline de făgăduință, ale căror nume vor putea fi citate mâine”33.

În această parte a cercetării noastre, credem că e potrivit să ne oprim asupra volumului intitulat Schițe Parlamentare, lucrarea purtând semnătura Henri Stahl. Valoarea volumului este dată și de faptul că este scris din perspectiva unui stenograf, care a participat la numeroase ședințe parlamentare și diferite reuniuni publice cu caracter politic.

 

5. Oratorie și sforăieli

După propria-i mărturie, autorul volumului Schițe parlamentare a încercat să dea în cartea sa, într-un mod cinstit, fără lingușire și, pe cât a fost posibil, cu scrupulozitatea instantaneului fotograf, câteva schițe din viața publică românească și câteva caracterizări ale unor importanți parlamentarilor români. Henri Stahl vorbește în schițele sale, așadar, doar despre oratorii pe care i-a cunoscut în mod direct. Multe dintre schițele ce compun acest volum au fost scrise, după cum spune chiar autorul lor, între 1906 și 191634.

După Henri Stahl, cuvântările care pot emoționa și care pot înălța cu adevărat sufletul sunt rare. Cuvântările care ar trebui să ridice sufletul spre ideal sunt, în cele mai multe cazuri, niște sforăieli. Atunci când sunt comemorați oamenii mari și faptele hotărâtoare din istoria unui neam, discursurile oratorilor sunt compuse mereu din aceleași clișee și reminiscențe istorice. Regele Carol I și N. Iorga sunt, arată autorul citat, exemple de oratori care, cu discursurile lor ținute în fața celor umili, puteau menține vie iubirea de neam35.

Henri Stahl împarte oratorii epocii sale în două grupe mari: una pentru oratorii „care au darul de a goli sala în fața căreia iau cuvântul, fie pentru că vorbesc rău, fie din lipsa de indulgență a publicului pentru debutanți” și una pentru oratorii „care țin încordată atențiunea publicului înaintea căruia vorbesc”. Această din urmă grupă este împărțită de același autor în șase subgrupe. Sunt indicați aici și cei mai reprezentativi oratori, pentru fiecare subdiviziune în parte. Așadar, cele șase grupe despre care vorbește Henri Stahl sunt următoarele: (1) oratorii care pot oricând improviza un bun discurs (Barbu Delavrancea, Take Ionescu, Nicolae Iorga); (2) oratorii care țin discursuri bune, dar neimprovizate (Mihail G. Cantacuzino, Alexandru Florescu, Simion Mehedinți); (3) oratorii care-și rostesc discursul ca și cum ar citi o bucată literară (Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman); (4) „debaterii”, adică cei care, fără să fie înzestrați cu talent oratoric, pot ține discursuri bune, pentru lămurirea unor chestiuni (Petre P. Carp, Spiru Haret, Nicu Filipescu); (5) oratorii care pe lângă stenograf ar avea nevoie și de un cinematograf (Petre Missir) și (6) oratorii imposibili de stenografiat (P.S. Aurelian și A.D. Xenopol)36.

Printre oratorii care se bucurau de aprecierea stenografilor se afla și Barbu Ștefănescu Delavrancea. Acesta era, spune autorul citat, oratorul „cel mai iubitor al formei” și „cel mai stăpân pe arta oratorică”. El știa să dea, prin gesturi largi, prin intonațiile vocii și prin mlădierea trupului, o deosebită putere cristalizării ideilor: „Slab, cu păr mare, aruncat nedisciplinat pe spate, cu cravata Lavalière fluturând peste haina de o croială specială, vecinic închisă până sub bărbie și care îi dă un aer de artist-pictor; când vine la tribună, îi place să se rezeme, adus din spate, cu mâna dreaptă pe masa de la care vorbește, stând la stânga ei; mâna cealaltă o ține în buzunar, picioarele și le încrucișează și așteaptă, astfel, să se liniștească aplauzele. Apleacă, apoi, capul, se uită în pământ, îndesând bărbia în guler de nu i se vede decât părul încrețit și zbârlit, o bucățică din nasu-i sumes și două sfârcuri de mustață nedisciplinară. Reflectează, astfel, câteva clipe și, apoi, încet, ridică ochii săi frumoși, albaștri, privește mulțimea și începe a vorbi grav, potolit, cu o voce catifelată, care prin ea însăși te farmecă. Din ce în ce, se încălzește de propriu-i subiect, de lirismul tablourilor pe care le zugrăvește ca un artist și cărora le dă o deosebită viață prin gesturile plastice, care-i frământă trupul și ajută, parcă, la desăvârșirea ideii, prin gama intonațiunilor vocii, nazalizând puțin, prin numeroasele comparații și antiteze ce presară. Își trăiește discursul, se încălzește de focul ideilor ce evocă, în general pesimiste, bănuitoare de oameni, și, în curând, fruntea i se acoperă de sudoarea ce lunecă pe tâmple, peste pometele proeminente, se adună în vârful barbișonului imperceptibil al unei bărbii prea mici și picură la pământ. Delavrancea este oratorul care impresionează mai puternic marele public, care-l ascultă cu gura întredeschisă, privindu-l cu ochii holbați, legănându-se de fiecare armonie de frază, urmărindu-i fiecare gest, imitându-le în mod reflex”37.

Precizările lui Henri Stahl referitoare la Barbu Ștefănescu Delavrancea sunt completate perfect, spunem noi, de ceea ce I. Gr. Periețeanu scria, în 1933, într-un articol ce a fost publicat în „Cele trei Crișuri”. În acel articol se arăta că aleșii artei oratorice cărora, prin moarte, le este hărăzit să intre în imortalitate sunt puțini, dar cei cărora nemurirea le asigură o amintire clară, ce e ferită de estompările vremii, sunt și mai puțini. „Glasul care s-a stins, oricât ar fi fost el de înaripat, de vibrator și de puternic, își pierde răsunetul odată cu dispariția mediului care l-a reținut o clipă; iar chipul oratorului sfârșește prin a deveni, în ochii altor generații, o vagă și nedeslușită icoană. În panteonul oratoriei noastre judiciare însă, verbul cald, scânteietor și viguros al lui Delavrancea va fi de-a pururi frământat de glasul morții, iar figura lui energică se va desluși din ce în ce mai luminoasă în crescânda perspectivă a timpului. Căci, dacă nu este exclus ca Barbu Delavrancea, ca maestru al tribunei publice să intre, cândva, în penumbra și chiar în umbra uitării, am ferma convingere, că va continua să trăiască, ca o pildă veșnic vie, în forul Justiției pe care l-a ilustrat. [...] Generații după generații se vor scurge. Oratoria judiciară română va înregistra, neîndoielnic, noi și strălucite triumfuri. Chipuri noi se vor perinda la bară, pentru a o cinsti. Și totuși, din glorioasa-i firidă, figura lui Delavrancea – va lumina de-a pururi pretoriile”38.

De la Constantin Bacalbașa aflăm că Barbu Delavrancea a intrat în politică împins fiind de pornirile sale de tribun și însuflețirea națională cu care era înzestrat din belșug. Un alt autor arată că Delavrancea era „un orator care știa că oratoria nu se poate mărgini la umflate sonorități de catedră”39. Revenim însă la Henri Stahl și spunem că în volumul lui de schițe parlamentare el vorbește și despre alți mari oratori români, punctând atât plusurile, cât și minusurile subiecților săi. Iată ce spunea Henri Stahl în cartea sa despre Ion I. C. Brătianu: „Evitând masele, venea tot mai rar în mijlocul partizanilor, izolându-se, spre a nu se demonetiza. Apariția lui în Parlament era calculată, pregătită de partizani și, când presa anunța că va vorbi Ion I. C. Brătianu, tribunele erau ticsite ca în ziua când, odată pe an, Suveranul citește mesagiul. Aplauze tumultoase vesteau intrarea în incintă a lui Ion I. C. Brătianu. Le primea natural și fără surâsul de îngâmfare, comică prin gravitatea factice, pe care alți șefi de partid n-o pot ascunde la aclamațiile corului de partizani, aclamații devenite ritual, de la Brătianu încoace, la apariția unui prim-ministru în incinta Camerei. Când, domol în mișcări, înainta alene spre tribună, sau se ridica, obosit parcă, de pe banca ministerială ca să ia cuvântul, vorbea cu un debit extrem de rar, sobru, în fraze hotărâte, răspicate, tăioase, de mândră, solemnă sfidare conștientă de forța cuvintelor sale, rostite cu felul particular de a pronunța pe «R» al Brătienilor. Disprețuia vorbăria, n-avea nevoie de aprobarea maselor; lipsit de talent oratoric, nu căuta a convinge, ci dicta voința sa, limpede, apăsând energic, cu o ridicare forțată metalică, disonantă a vocii, asupra miezului ideii, ca un dictator mâniat; ori răspundea adversarilor cu un surâs iertător și batjocoritor-plictisit în același timp”40.

Omul despre care Henri Stahl spunea că e singurul orator perfect ca formă era Al. Marghiloman, care vorbea limpede și precis, într-o frază turnată în bronz. Marghiloman captiva prin eleganța expunerii și convingea prin claritatea ideilor și prin argumentarea logică ce era inspirată de o sănătoasă experiență și o intuiție puternică a realităților. La el lipsea impetuozitate oratorică, nu dorea să-și impună brutal voința și nici nu cerșea41 aplauzele maselor prin ridicarea meșteșugită a vocii: „Expunerea e atât de simplă, încât o înțelege orice om cu bun simț, e susținută cu o atât de constantă tenacitate, încât soluțiunile se impun ca adevăruri elementare, se copiază – fără indicare de autor – de adversari și au darul să inspire maselor o încredere atât de absolută în cinstea desăvârșită, în înalta garanție morală a vorbitorului, încât ai siguranța deplină a putinței de înfăptuire, prin acel om, a dorințelor de bine ale unei țări”42. Al. Marghiloman a avut meritul, arăta Henri Stahl, de a nu lăsa timpul să-i schimbe convingerile43.

P. S. Aurelian, în schimb, era unul dintre oratorii care-i puneau în încurcătură pe stenografi, pentru că, atunci când el vorbea, prima silabă a unui cuvânt spus de el putea fi înțeleasă, a doua silabă era doar auzită, iar restul cuvântului trebuia să fie ghicit44. Petre Missir era unul dintre oratorii despre care Henri Stahl spunea că „ar avea nevoie de cinematograf”. Missir gesticula mult și nu putea sta locului. Când vorbea, sărea la dreapta, sărea la stânga, se dădea îndărăt și, apoi, înainta. Uneori, înlocuia o întreagă frază printr-un simplu gest: „Ca să spuie, de exemplu, că nu s-a ales nimic dintr-un lucru, spune: «Rezultatul, domnilor?...». (Aici, oratorul troznește unghia degetului mare de dinți, cunoscutul gest moldovenesc.)”45. Petre Missir vorbea iute, într-un stil săltăreț, iar cuvintele de spirit și de haz scăpărau la fiece clipă. Pentru toate acestea, el era spaima multor stenografi, care aveau sarcina de a nu scăpa niciun cuvânt și de a-i urmări fizionomia atât de mobilă a feței, dar și toate gesturile, care-i subliniau atât de bine discursul și fără de care nu ar fi înțeles nimeni sensul frazelor rămase fără sfârșit46.

 

6. Cuvinte de final

În 1923, într-un articol din „Țara noastră”, Octavian Goga spunea că, la români, cuvântul e nesocotit și dezonorat, ca un diamant căzut în bălării47. Nu știm dacă românii s-au vindecat (sau dacă se vor vindeca) de boala vorbelor mari, așa cum nădăjduia „poetul durerii Ardealului robit”48, dar știm, urmărind ce se întâmplă în jurul nostru, că politica încă mai poate fi confundată cu vorbăria goală49. Oratoria specială, adică cea care e formată din zgomot cumplit, din vorbe umflate și din care lipsește bunul-simț, e în continuare prezentă la tribuna parlamentară50.

Acest tip de oratorie este justificat de către cei care-l utilizează cu ideea că, în politică, cel care vrea să-și învingă adversarii, trebuie să utilizeze toate armele pe care le are la dispoziție. Se arăta într-un articol din „Gazeta Transilvaniei””, text ce a fost publicat în 1910, că lupta este „singura armă care oțelește pe individ, ca și pe colectivitate”. După aceeași sursă, lupta „e mijlocul prin care omul parează puterea elementară a naturii, prin ea se face omul îndrăzneț și energic”. Necesitatea ei „se impune, dară, ca o lege vitală, ca o condiție de existență a omului”51. Am văzut pe parcursul cercetării noastre că unii dintre oratorii români din epocile trecute chiar credeau că politica nu e altceva decât luptă.

Iuliu Maniu spunea că cei care iau calea activității parlamentare au datoria de a-și pune în deplină și adevărată lumină atât convingerile politice, cât și modul în care cugetă a se achita de îndatoririle pe care le au față de obștea românească52. După evenimentele politice din decembrie 1989, ceea ce s-a întâmplat la tribuna parlamentară a semănat cu „haosul gălăgios al parlamentului votului universal”53, despre care vorbea Henri Stahl în ale sale schițe parlamentare. Referitor la epitetele parlamentare54, care ornează discursurile politice, Henri Stahl spunea că numai la cimitir și la banchete (la cele politice mai ales) pot fi auzite doar cuvinte de laudă55. La tribuna parlamentară, interesul de moment al vorbitorului este cel care hotărăște felul calificativelor date unui fruntaș politic, elogioase sau insultătoare. Henri Stahl mai spunea și că, urmărind discursurile înfrumusețate cu flori oratorice, așa cum numeau unii epitetele parlamentare, poate fi ușor închipuită mentalitatea celor care le aplaudă.

 

Note:

1 Fănel Teodoraşcu, Arta gazetărească. Trei ipostaze, Galaţi, Editura Zigotto, 2014, p. 78.

2 Henri Stahl, Schiţe Parlamentare, Bucureşti, Editura Naţionala, s.a., p. 5.

3 Ibidem.

4 C. D. Anghel, Oratoria română, în „Cele trei Crişuri”, anul IV, nr. 5, Oradea Mare, mai 1923, p. 73.

5 Ibidem.

6 Gheorghe Adamescu, Mihail Dragomirescu, Retorica, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Librăriei H. Steinberg, 1904.

7 Referiri la această lucrare au fost făcute şi în Fănel Teodoraşcu, Zona Galați-Brăila în discursul candidaților la alegerile pentru funcția de primar (în municipiile Galați şi Brăila) din iunie 2016, în Andy Puşcă, Benone Puşcă, Fănel Teodoraşcu, Cristian Sandache, Galaţi-Brăila. Trecut. Actualitate. Perspetive, Galaţi, Editura Universitară Danubius, 2017, p. 127.

8 Gheorghe Adamescu, Mihail Dragomirescu, Retorica..., p. 182.

9 Ibidem, p. 183-184.

10 Quintilian, Arta oratorică, volumul al III-lea, București, Editura Minerva, 1974, p. 333-346.

11 I. Agârbiceanu, Responsabilitatea cuvântului, în „Ţara noastră”, anul IX, nr. 2, 8 ianuarie 1928, p. 65.

12 Ibidem, p. 67.

13 Ibidem.

14 Ibidem.

15 Ibidem.

16 Idem, Sinceritatea în politică, în „Ţara noastră”, anul IX, nr. 37, 9 septembrie 1928, p. 1146.

17 Idem, Superficialitatea, în „Ţara noastră”, anul IX, nr. 33-34, 19 august 1928, p. 1054.

18 Nuşi Tulliu, Omul de stat, în „Ţara noastră”, anul XVII, nr. 5, 19 martie 1938, p. 137.

19 Fănel Teodoraşcu, Imaginea politicianului român în epoca interbelică, în Europa Unită. Planul Briand comentat de presa românească interbelică, Galaţi, Editura Zigotto, 2015, p. 18-30.

20 Condiţia femeii române din epoca la care se face referire în prezenta lucrare este urmărită în Fănel Teodoraşcu, Problema afirmării personalităţii feminine comentată în ziarele epocilor trecute, în „Limba Română”, nr. 3-4 (245-246)/2018, Chișinău, p. 162-171.

21 C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată – volumul 4: 1910-1914, ediţia a 2-a, Bucureşti, Editura Universul, p. 205.

22 Ibidem, p. 205-206.

23 Ibidem.

24 I. G. Duca, Amintiri politice – volumul I, München, Jon Dumitru-Verlag, 1981, p. 214.

25 Ibidem, p. 213.

26 Ibidem.

27 Fănel Teodoraşcu, Pamfil Şeicaru, Bucureşti, Ars Docendi, 2014, p. 239.

28 Ibidem, p. 110-111; Idem, Europa Unită. Planul Briand comentat de presa românească interbelică, Galaţi, Editura Zigotto, 2015, p. 18-19.

29 I. Petrovici, România. Figuri parlamentare proeminente, în „Cele trei Crişuri”, anul XII, nr. 9-10, Oradea, septembrie-octombrie 1931, p. 127.

30 Ibidem.

31 Ibidem, p. 127-128.

32 Ibidem, p. 128-129.

33 Ibidem, p. 129-130.

34 Henri Stahl, Schiţe parlamentare..., p. 7.

35 Ibidem, p. 14-15.

36 Ibidem, p. 16-17.

37 Ibidem, p. 17-21.

38 I.Gr. Perieţeanu, Delavrancea în oratoria judiciară, în „Cele trei Crişuri”, anul XIV, nr. 9-10, Oradea, septembrie-octombrie 1933, p. 109-110.

39 George Bacaloglu, Barbu Delavrancea – Naţionalist, în „Cele trei Crişuri”, anul XIV, nr. 9-10, Oradea, septembrie-octombrie 1933, p. 102.

40 Henri Stahl, Schiţe parlamentare..., p. 79-82.

41 Iată cum descrie Henri Stahl modul în care unii oratori cerşeau aplauze: „Dacă ridici o palmă şi o laşi să cadă în palma altuia, este un semn de prietenie; dacă ridici o palmă şi o laşi să cadă peste obrazul altuia, este o insultă; dacă ridici o palmă şi o laşi să cadă de două ori peste propria-ţi palmă, este un boieresc semn de chemare a slugilor; iar dacă acelaşi gest de batere din palme se repetă de mai multe ori în şir, e un semn de aprobare şi ia numele de «aplauze». După intensitatea şi frecvenţa repetării gestului, după cum e însoţit şi de încleştarea fălcilor, de căderea ochelarilor de pe nas, aplauzele sunt calificate de «călduroase, prelungite, îndelung prelungite, frenetice». Epitetul de «aplauze epileptice» încă nu s-a introdus. Aplauzele sunt quasi obligatorii în două împrejurări: la începutul şi la sfârşitul oricărei cuvântări. La început, se aplaudă din politeţă pentru orator, chiar dacă e total necunoscut, ori e un pedant şi pisălog prea bine cunoscut; la sfârşit, se aplaudă – mai ales de cel care a adormit mai tare la conferinţă – pentru a goni moleşeala soporiferă, care cuprinde şi pe cei mai bine intenţionaţi. În mijlocul unei cuvântări se aplaudă foarte rar, pentru că «onoratul auditoriu» n-are un criteriu precis, pentru a şti momentul când trebuie să se dedea micii gimnastici zgomotoase atât de plăcută oratorului. De aceea, sarcina de a provoca aplauzele şi-o asumă însuşi conferenţiarul: ridică progresiv vocea, holbează ochii şi termină perioada oratorică – învăţată cu grijă pe de rost de acasă – cu o voce atât de alterată, încât se deşteaptă şi cel mai adormit, iar cerşirea aplauzelor e atât de evidentă încât ar fi inuman să le refuzi oratorului.” (Ibidem, p. 171-172).

42 Ibidem, p. 75-76.

43 Ibidem, p. 75.

44 Ibidem, p. 47.

45 Ibidem, p. 46.

46 Ibidem.

47 Octavian Goga, Vorbele mari, în „Țara noastră”, anul IV, nr. 12, 25 martie 1923, p. 372.

48 L.G. Munteanu, Poetul Erou, în „Viața ilustrată”, anul V, nr. 6, iunie 1938, p. 6.

49 Octavian Goga, Vorbele mari..., p. 370.

50 A se vedea Robert Kiss, „Scandal cu jigniri în Parlament între Bacalbașa și Roman: Mirosea violent a alcool / Bufonul a rămas același”, publicat pe site-ul www.digi24.ro, în data de 18 decembrie 2019, la ora 12.30. Articolul a fost citit, în data de 15 martie 2020, la ora 09.43, la adresa https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/scandal-cu-jigniri-in-parlament-intre-bacalbasa-si-roman-mirosea-violent-a-alcool-bufonul-a-ramas-acelasi-1233509.

51 *** Lupta constituțională, în „Gazeta Transilvaniei”, anul LXXIII, Brașov, 14 aprilie 1910, p. 1.

52 Iuliu Maniu, Discursuri parlamentare: 29 mai – 31 iulie 1906, Blaj, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, 1906, p. 3.

53 Henri Stahl, Schiţe parlamentare..., p. 77.

54 Ibidem, p. 9.

55 Ibidem, p. 7-8.

 

Bibliografie:

 

Adamescu Gheorghe, Dragomirescu Mihail, Retorica, ediția a III-a, București, Editura Librăriei H. Steinberg, 1904.

Arhiva publicației „Cele trei Crișuri” pe anii 1923, 1931 și 1933.

Arhiva publicației „Gazeta Transilvaniei” pe anul 1910.

Arhiva publicației „Țara noastră” pe anii 1923, 1928 și 1938.

Arhiva publicației „Viața ilustrată” pe anul 1938.

Aristotel, Retorica, București, Univers Enciclopedic Gold, 2011,

Bacalbașa C., Bucureștii de altădată – volumul 4: 1910-1914, ediția a 2-a,  București, Editura Universul, 1936.

Duca I. G., Amintiri politice – volumul I, München, Jon Dumitru-Verlag, 1981.

Maniu Iuliu, Discursuri parlamentare: 29 mai – 31 iulie 1906, Blaj, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, 1906.

Quintilian, Arta oratorică, volumul al III-lea, București, Editura Minerva, 1974.

Stahl Henri, Schițe Parlamentare, București, Editura Naționala, s.a.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog