Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

RECURS LA PATRIMONIU

LINGVISTICĂ

LEXICOGRAFIE

CUVINTE DEZVELITE

ONOMASTICĂ

COŞERIANA

EX CIVITATE

RECITIREA CLASICILOR

INTERFERENȚE CULTURALE

POESIS

SINTEZE

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

ANIVERSĂRI. ONUFRIE VINȚELER – 90

ANIVERSĂRI. DUMITRU RADU POPESCU – 85

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

RESTITUTIO

DIALOGUL ARTELOR

VOCI DIN TRECUT

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

Nicolae MĂTCAȘ: „Ce-i viața mea, la drept, decât o carte?”

Elena UNGUREANU

Alte articole de
Elena UNGUREANU
Revista Limba Română
Nr. 2-3, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Familiile de țărani se revoltă din când în când și, după ani de muncă istovitoare a mâinilor și spatelor, anunță în plămada lor câte un spirit răzvrătit, cu largi deschideri spre cărturărie. Spirite care fac un transfer metonimic dinspre un creier odihnit spre unul care conștientizează puterea autoinstruirii, responsabilității și a corectitudinii, dar și riscurile la care se expun dacă aleg să și le asume. Unul dintre aceste spirite, Nicolae Mătcaş, filolog, lingvist, profesor universitar, poet, publicist, demnitar, om de cultură, vedea lumina zilei în îndepărtatul an 1940, care avea să devină imediat un an al rupturii dintre cele două maluri românești, într-o zi de primăvară, în comuna Crihana Veche, județul Cahul. O copilărie dramatică marcată de pierderea timpurie a mamei îl sensibilizează pentru totdeauna, dar, încurajat de un frate deștept și înțelegător, se mobilizează exemplar și absolvește cu mențiune în 1957 școala generală din localitate, iar cinci ani mai târziu – Facultatea de Istorie și Litere a unicei pe atunci universități chișinăuiene. Scrisul și lectura aveau să devină prietenii săi devotați, pe care nu îndrăznește să-i trădeze nici până în prezent.

Ordinea și exactitatea care traversează scrisul lui Nicolae Mătcaș își trag seva din rigoarea și gustul autorului nu doar pentru științele umaniste, ci și pentru științele exacte, încă din perioada când își lua, în 1967, doctoratul, cu o specializare pe care rar tânăr din republică și-o închipuia la vremea ceea: „Lingvistică matematică, structurală și aplicată”. Intră deci în școala doctorală (cu adevărat școală!) a reputatului romanist şi specialist în lingvostatistică prof. Raymund Piotrowski, care îi dezvăluie misterele unei științe riguroase, dar fascinante, cu legități ce funcționează în limbaj mai ceva ca în alte discipline. „Școlirea” o face în centrul cultural al lumii slave – Leningradul de altădată, Sankt-Petersburgul de azi, cu o temă care viza limbile romanice! Susține acolo cu brio o serioasă teză de doctor în filologie cu aplicarea metodelor matematice la studierea faptelor de limbă. Anume din afara romanității providența lucra la curajul tânărului de a lupta pentru romanitatea limbii române, atitudine promovată cu toată seriozitatea de dascălul său de origine slavă. Și tot atunci, cu siguranță, se puneau bazele viitoarelor pârghii ale unui nou spațiu, virtual de astă dată, înțesat cu biți și pixeli, care este internetul prezentului, spațiu în care statisticile debordează, însoțind tot ce mișcă pe întreg întinsul webului. Dar pe atunci încă nu avea să se știe. Văzut ca o construcție dinamică, fabuloasă și dementă, haotică și ordonată, webul e tehnologie, instrument și poezie.

Școala de învățământ superior, sărăcuță în mijloace și materiale didactice, își aștepta răbdătoare tinerii trimiși la studii. Un pod virtual de scrisori de dragoste (poate le încredințează cuiva dl profesor până la urmă, pentru editare?) creștea între El, studiosul, și Ea, tânăra lui soție, cu un copil mic în brațe, rămasă acasă, într-un cămin studențesc. Depărtarea, cel mai bun leac al dragostei. Întors la baștină, ajunge, în scurt timp, decan al Facultăţii de Litere a Institutului Pedagogic (actuala Universitate Pedagogică) „Ion Creangă” din Chişinău. Primele experiențe au fost cele de elaborare, cu multe elemente de noutate, a manualului de limbă maternă pentru clasa a 6-a, semnat împreună cu bălțeanul Ilarion Matcovschi, manual care a cunoscut peste 10 ediții. Penuria de materiale didactice pentru institute și universități îl determină, pe el și pe colegii săi de breaslă, să scrie primele cursuri de Fonetică, Lexicologie, Morfologie și Sintaxă, primele dicționare care preluau experiența lexicografiei românești, și cu ele au fost dăscălite câteva generații de filologi. Adăugăm acestor cursuri universitare alte două volume de căpătâi pentru formarea simțului limbii: Probleme dificile de analiză gramaticală (1978) și Școală a gândului. Teoreme lingvistice (1982). Apetitul său interdisciplinar pentru lingvistică și matematică avea să dea roade mai cu seamă în elaborarea unor cursuri temeinice pentru formarea filologilor: Introducere în lingvistică (1980) și Lingvistica generală (1985) (pe care am avut bucuria și onoarea să le ascult prin anii 1984-1988), scrise împreună cu acum regretații profesori Ion Dumeniuk și Silviu Berejan. Acestea două, de un curaj și o ținută nemaiîntâlnite pe atunci (da, pot fi criticate azi anumite accente ideologizate ale vremii, dar câte alte accente – cu ecouri pe termen lung – au fost puse atunci în acele izbucniri intelectuale!), sunt parte a patrimoniului filologic autohton.

Peste ani, când se va dedica definitiv poeziei, își va rosti cuvântul rotunjit în forme exacte precum sonetul, specie spre care l-a împins formația sa lingvistică îngemănată cu matematica. O conjugare fericită stă la temelia scrisului său științific, publicistic, eseistic și poetic, însemnând nu doar talent nativ, ci și muncă de plugar al limbii. Intelectualul cu sânge de țăran asemuiește ceea ce era în genele sale cu ceea ce l-au învățat acestea: Țăranul ce-i? Un aprig sonetist./ Se-ntrece-n trebi cu neamul de albine./ Din urmă-i curg catrene și terține/ Și rime-ncinse-n scoarță și batist.// Un mod firesc de viață, nu un chin e/ Sisifica-ndârjire de-alpinist./ (…)/ Compune rânduit, pe îndelete.// În toamnă-și umple podul cu sonete,/ Le spilcuie-n canafuri și brocarte,/ Postându-le pe socluri într-o carte (B, II, p. 246) (citatele se dau din colecția Opera Omnia a autorului, apărute în 2016).

Comunitatea științifică și-l apropriază, apreciindu-i sârguința și dedicația. Munca în echipă, conștiincioasă și pedantă, la elaborarea dicționarelor i-au înțesat memoria cu neologisme, arhaisme, cuvinte livrești, cuvinte rare, argotice și regionale, pe care, mai târziu, le va risipi peste tot în poezia sa. Se știe că, bunăoară, DELM-ul din 1985, în special volumul II, la care a pus umărul împreună cu elita filologică a vremii, a făcut o mică revoluție în spațiul nostru. Sunt și ele dovada acelei exactități matematice de care are nevoie orice lexicograf (prietenul sau, acad. Silviu Berejan, spunea că nu există nimic mai dificil decât munca asupra dicționarelor, când autorul este de-a dreptul „torturat de conștiința imperfecțiunii”). Or, perfecțiunea se asociază cu ordinea, repetiția, rânduirea, rostul.

Opera sa lingvistică a beneficiat de prețuirea tuturor colegilor de breaslă de la Chișinău, de la catedră sau de la academie: Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Elena Belinschi, Gheorghe Popa, Ion Melniciuc, Gheorghe Rusnac, Ion Ciornâi, Petru Butuc, Maria Cosniceanu, Teodor Cotelnic, Anatol Eremia, Vitalie Marin, Vlad Pâslaru, Vlad Pohilă.

1989. Se apropia cea mai intensă și mai solicitantă perioadă din viața celui care urma să devină un tribun – perioada de renaștere națională a basarabenilor intrați de mai multe decenii în somnul letargic. Contrastul flagrant dintre vorba miezoasă a clasicilor și vorba schingiuită din stradă și din instituții alimentau în inima lui revolta pentru nedreptatea care se făcea limbii materne și pe care chiar el, profesorul de la catedră, era obligat să o cultive studenților. Publicase deja primele atitudini față de soarta limbii basarabenilor în presa vremii. Buna reputație și competența Domniei Sale îi aduc în anul de glorie al LIMBII ROMÂNE DIN BASARABIA – o funcție nesperată la acea vreme pentru un dascăl de la facultate – cea de Secretar al unei (importante) Comisii interdepartamentale pentru problemele istoriei şi perspectivele dezvoltării limbii, numite la acea oră – moldovenești –, comisie care a făcut istorie. Ce departament sau comisie ar mai putea face azi un serviciu la fel de important limbii române?

Abia după ce, în anul de grație 1989, limba română/moldovenească obținuse statutul de limbă de stat, începea adevărata și dificila luptă pentru ÎNVĂȚAREA acesteia, pentru însușirea regulilor de vorbire și de scriere a limbii române standard. Cetățeanului de rând multe lucruri îi rămâneau neclare, de aceea a fost nevoie să i se explice limpede și argumentat ce înseamnă: statutul de limbă de stat al limbii materne, unitatea de limbă moldo-română şi necesitatea revenirii la grafia latină. În acest scop semnează, inclusiv împreună cu lingvistul și profesorul Ion Dumeniuk, om de rară onestitate şi patriot cu alese virtuţi, zeci de studii şi articole, îmbinând sau alternând cu abilitate caracterul profund ştiinţific cu caracterul didactic şi cognitiv,  urmărind să fixeze definitiv în conştiinţa tuturor categoriilor sociale ideea limbii romanice unice în această parte a Europei – limba română. Acest adevăr ştiinţific, stabilit de multă vreme în lingvistica romanică, era respins cu vehemenţă de către adepţii „moldovenismului primitiv” agresiv, cu care s-a dus o luptă „pe viață și pe moarte”, fapt ce-l determină pe Nicolae Mătcaș să publice, de unul singur sau împreună cu colegii de breaslă, mai multe salvatoare îndrumare de fonetică, ortoepie, ortografie şi de punctuaţie, numeroase articole publicistice, inclusiv în limba rusă, care azi pot fi catalogate drept File din marea bătălie pentru limbă. Prezintă în presa scrisă, dar și la radio și televiziune, cu dedicație și competență rar întâlnite, o serie de lecţii/conferințe/dialoguri destinate băștinașilor, pentru a le înlesni învățarea scrisului cu litere latine, dar și cu scopul integrării populației alogene în noua situaţie sociolingvistică de după 1989 (relevant este, de exemplu, ciclul de emisiuni „Cine le paște, le cunoaște”). Editează, în colaborare cu Ion Dumeniuk, un foarte bun manual de limbă română pentru autodidacţii alolingvi (1989). Ca o sinteză a activității desfășurate pe parcursul acelei perioade înfierbântate la maximum, în anul 1990 apare de sub tipar volumul semnat în coautorat cu Ion Dumeniuk Coloana infinită a graiului matern, ca material didactic pentru şcoala națională.

Cine știe unde s-ar fi oprit parcursul său profesional, dacă ar fi rămas doar la catedră? Între anii 1990 și 1994 ajunge în scaunul de ministru al ştiinţei şi învăţământului al Republicii Moldova, în trei guverne succesive – Druc, Muravschi, Sangheli, funcție în care și-a pus toate speranțele și cunoștințele și în care a trăit toată gama de sentimente, fiind aplaudat și invidiat, împiedicat și urmărit, suportând tertipuri, înfruntând neîncrederi. A fost o perioadă de grele și nemaiîntâlnite încercări, dar ministrul, hotărât să promoveze viziunea românească a educației, nu a cedat nimic din principialitatea și modestia Domniei Sale. Meritul uriaș al lui Nicolae Mătcaș (niciun ministru nu a mai avut merite de aceeași înălțime în acest domeniu) și pe care istoria e obligată să-l rețină e următorul: a reformat din temelii structura învăţământului, a restabilit învăţământul liceal, a introdus studierea cursului integral de literatură română şi a celui de istorie a românilor, a deschis instituţii noi de învăţământ, a renunţat la şcolile mixte, a renunțat la caracterul obligatoriu de studiere a limbii ruse, a creat posibilitatea instruirii grupurilor etnice majoritare în limba lor maternă, paralel cu învăţarea limbii de stat şi a unei limbi străine, a unificat programele şi planurile de studii, a creat colective comune de autori din România şi Republica Moldova, a pus calificarea profesorilor pe bază de probe pentru ocuparea diverselor grade didactice, a inițiat  procesul de racordare a învăţământului la sistemul educațional românesc şi, prin acesta, la cel european etc. Cum era de așteptat, nu a găsit susţinere printre rusofoni şi rusofili, în primul rând, dar și printre destui moldoveni rătăciți, care erau majoritari în parlament la acea oră, și, astfel, o parte din eforturile de afirmare a învăţământului naţional i-au fost zădărnicite. Dar bazele fuseseră puse, iar istoria nu mai avea cum să se întoarcă înapoi. Faptele aureolate de demnitatea pedagogului și ministrului (numit de unii cu multă mândrie ministrul nostru) au constituit prilej de apreciere publică în repetate rânduri, printre cei care nu s-au îndoit să o facă numărându-se: Nicolae Dabija, Ion Dediu, Ion Borșevici, Ion Ungureanu, Alexandru Bantoș, Ion Buga, Victor Crăciun, Virgil Mândâcanu, Petru Soltan, Ion Iachim, Constantin Șchiopu, Valentina Butnaru ș.a. 

Între timp, i se recunosc meritele peste Prut, prin acordarea unor prestigioase titluri precum doctor honoris causa al Universităţii „A.I. Cuza” din Iaşi (1993) și profesor honoris causa al Universităţii din Bucureşti (1994). Credem că anume această recunoaștere în Țară l-a ajutat să decidă unde și cum va suporta mai ușor capriciile destinului. Ostracizat de către forţele românofobe, care au venit la putere în februarie 1994, pentru „românizarea” învăţământului şi pentru „reetnizarea” tinerei generaţii de moldoveni, Nicolae Mătcaș a știut că nu se poate opri aici. Rămas fără loc de muncă, fără șansa de a mai reveni la catedră, află refugiu la revista de știință și cultură „Limba Română”, unica în întreaga  istorie a Basarabiei având în titulatură numele corect al limbii noastre. Publicația (să reținem acest „detaliu”!) a fost instituită printr-un ordin chiar de ministrul Nicolae Mătcaș, pe 4 aprilie 1991, redactor-șef fiind numit regretatul profesor Ion Dumeniuk (decedat pe 3 noiembrie 1992), iar în calitate de redactor-șef adjunct jurnalistul Alexandru Bantoș (din 1994 și până în prezent – redactor-șef). În prefața volumului omagial Alexandru Bantoș notează despre ministrul ajuns volens-nolens jurnalist: „...În împrejurări mai puţin faste (1994-1995), Nicolae Mătcaş, unul dintre ctitorii publicaţiei, devine şi unul dintre distinşii angajaţi ai revistei. Tandru, modest, emanând voie bună şi echilibru sufletesc, de parcă nici nu trăia cea mai crudă dramă a existenţei sale, disciplinat ca un neamţ, urca în biroul de la etajul cinci al Casei Presei, unde era sediul revistei, la oră fixă, rămânând îndelung faţă în faţă cu manuscrisele autorilor. Avea răbdarea şi priceperea de a lucra cu tenacitate, migălos textele, înnegrind paginile şi copiindu-le de iznoavă, dacă era cazul, pentru dactilografiere. Era atent cu toată lumea, gesturile sale exprimând respect şi generozitate, demnitate şi responsabilitate, optimism şi speranţă că lucrurile se vor schimba spre bine. Atunci, în acele zile de tihnă, banală şi prozaică muncă asupra verbului, cred că în sufletul lui Nicolae Mătcaş s-a redeşteptat poetul hotărât să recucerească splendorile vieţii şi optimismul de a trăi, învingând zilele negre şi nopţile albe ale omului trecut în lista indezirabililor” (Calvarul..., 2011, p. 15-16).

Copilul său de suflet, revista „Limba Română”, a rămas mereu în centrul atenției Domniei Sale. S-a bucurat când a fost calificată drept cea mai cotată revistă de știință și cultură în tot spațiul românesc, s-a întristat când asupra revistei plana sabia lui Damocle, când revistei, pe nedrept, anumite instanțe pretins academice i-au contestat calitatea de publicație științifică (deși în revistă semnează cei mai buni lingviști ai momentului din Republica Moldova, România și din alte țări), l-a durut când revista nu s-a mai bucurat de susținere financiară… Anume de aceea a informat publicul devotat cu tot ce s-a întâmplat din deceniu în deceniu, pentru a nu se așterne praful uitării pe filele istoriei zămislite ÎMPREUNĂ cu toți cei care, de-a lungul anilor, au contribuit la propășirea și promovarea verbului matern. Dintre acestea se desprind două articole scrise cu prilej aniversar, purtând special același titlu, pentru a sublinia temeritatea și perseverența publicației: 20 de ani de luptă şi rezistenţă // „Limba Română”, 2011, nr. 3-6, p. 55-68 și 25 de ani de luptă și rezistenţă // „Limba Română, 2015”, nr. 5-6, p. 85-97, în care, pe bună dreptate, identifică „destinul limbii cu destinul revistei” („Limba Română”, 2013, nr. 9-12, p. 7-10). Anume de la această tribună a adevărului științific și-au rostit pledoariile reputați lingviști precum Nicolae Corlăteanu, Rajmund Piotrowski, Silviu Berejan, Mircea Borcilă, Gheoghe Chivu, Anatol Ciobanu, Dumitru Irimia, Stelian Dumistrăcel, Nicolae Saramandu, Gheorghe Mihăilă, Marius Sala, Nicolae Felecan, Eugen Beltechi, Anatol Eremia, Valeriu Rusu, Eugeniu Coșeriu ș.a. Având în vedere impactul pe care l-a avut și pe care indubitabil îl va avea în continuare Eugeniu Coșeriu în știința filologică, ținem să menționăm că nicio altă revistă cu profil umanist nu a valorizat atât de bine opera coșeriană precum a făcut-o revista ctitorită acum trei decenii de Nicolae Mătcaș, Ion Dumeniuk și Alexandru Bantoș.

Autoexilarea în România (în 1995) l-a salvat, l-a tămăduit, după care, în noua sa calitate, cea de expert superior la Direcţia Românii de pretutindeni a Ministerului Educației de la București, l-a călit, oferindu-i, printre miile de hârtii și demersuri, bucuria aducerii în Țară, la studii, a miilor de tineri basarabeni dornici de carte.

Plecat „din Țară în Țară”, Nicolae Mătcaș nu a renunțat nici pentru o clipă la misiunea sa în lupta pentru dreptate și adevăr. A continuat migăloasa muncă de cultivare a limbii prin publicarea de articole și editarea unor volume importante (De la grotesc la sublim, 1995, probă de acuratețe și exactitate în gândire, cu numeroase tablete de cultivare a limbii, care ar merita și azi să stea în fața unui public nu doar de pe Facebook sau Instagram, ci și în școala de toate gradele, inclusiv școala online. Chiar ar merita o nouă formulă de prezentare, căci argumentul lor stă și acum în picioare. Este de ajuns să ne amintim doar una dintre ele: De-ale parlamentului (p. 96-123), alcătuită din 101 expresii utilizate greșit de către clasa politică din Republica Moldova).

Trei ani mai târziu îi apare volumul Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul, 1998, o antologie de autor ce demonstrează cu argumente de ordin cultural, istoric și lingvistic unitatea națională a tuturor românilor, indiferent de spațiul geografic și de frontierele politice de moment. O prețioasă recunoaștere în Țară a profesionalismului lingvistului o constituie apariția în 2000 a volumului Româna corectă (în colaborare cu Elisabeta Şoşa; coord.: Flora Şuteu). Tot în această perioadă, sprijină și coordonează, împreună cu profesorii Silviu Berejan și Anatol Ciobanu, apariția volumului Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente, 1996, sel. și pref. de Alexandru Bantoș. Ediția I este dedicată ilustrului lingvist al contemporaneității Eugeniu Coșeriu, originar din Mihăileni, Bălți. Cea de-a II-a ediție, revăzută și adăugită, apare în 2008 la „Casa Limbii Române” din Chișinău, în memoria iluștrilor lingviști basarabeni: Eugeniu Coșeriu (27.07.1921–07.09.2002), Nicolae Corlăteanu (14.05.1915–21.10.2005) și Silviu Berejan (30-07.1927–10.11.2007). Antologia include texte publicate în revista „Limba Română” și reconstituie cronica dezavuării falsei teorii a „limbii moldovenești”, impusă abuziv în partea stângă a Prutului de către regimurile țarist și sovietic, argumentează necesitatea imperioasă de a reveni la adevărul științific și istoric privind identitatea etnolingvistică a românilor basarabeni.

Un veritabil eveniment științific și cultural l-a constituit editarea în 2011 a antologiei ce-i poartă semnătura Calvarul  limbii române din Basarabia, „Casa Limbii Române”, Chișinău, 2011, selecție,  coordonare și prefață de Alexandru Bantoș. Cel mai reprezentativ volum al profesorului Nicolae Mătcaș a repus în circuit o bună parte din textele semnate în anii 1987-2010. Cartea cuprinde și o primă bibliografie a lingvistului, elaborată  de către Maria Cudlenco, bibliotecară în satul de baștină a protagonistului,  la  împlinirea a 70 de ani ai acestuia. De altfel, un capitol important al prezentului volum omagial completează substanțial acea bibliografie (numărul publicațiilor ajungând la peste 900, deci practic dublându-se), în special cu publicațiile apărute în ultimul deceniu, având o structură nouă, raportată la cerințele bibliografice actuale.

Grija permanentă față de viitorul celei mai importante reviste filologice autohtone, pe care a ctitorit-o, cu suferință și speranță, avea să și-o exprime din nou, în 2015, într-o Scrisoare deschisă adresată guvernanților. Niciun semn de atenție însă dinspre Chișinău, unde partidele de la putere, respectiv, guvernele și miniștrii, se schimbă cu viteze mai mari decât timpul necesar pentru a citi scrisorile înaintașilor. În 2019, către 31 august, așteptam un text cu ocazia celor trei decenii de luptă pentru românism în Basarabia, dar textul cela s-o fi rătăcit prin sertarele, pardon, mapele computerului domnului profesor, căci nu am găsit niciun articol publicat, care să-i poarte semnătura și care trebuia să fie una specială. O fi renunțat să mai creadă în izbândă?, ne-am întrebat. 31 august 2019 a fost, din păcate, o zi aproape banală. Golul acela însă iată că este acoperit de o amplă mărturie testamentară, pe care autorul o publică la finele lunii martie a acestui an în revista „Observatorul” din Toronto (Canada) și în revista „Limba Română”, 2020, nr. 1, p. 28-76, invocând a nu știu câta oară imaginea prietenului său cel mai devotat – Ion Dumeniuk, căzut în marea bătălie pentru limba română din Basarabia.   

Plecarea din Chișinău la București i-a acutizat tânga după idealul unirii: La Chișinău mi-i dor de România,/ La Bucureşti de Basarabia mi-i dor, zice autorul. Când valul luptei pentru limbă și alfabet s-a mai potolit, lui Nicolae Mătcaș i-a surâs Gioconda: dânsul și-a căutat pana și penița de poet, pe care le purtase în buzunar și în suflet pe vremea tinereții, și, nestingherit de nimeni și nimic, i-a închinat în nopțile de nesomn și veghe nenumărate poeme și sonete. Cu fiecare nou volum și-a făcut drum tot mai sigur în rândurile poeților: Surâsul Giocondei (1997), Trenul cu un singur pasager (1998), Azur (2002), Câte-s visele, multele... (2003), Coloana infinitului (2003), De-a alba-neagra (2006), Roată de olar (2008), Vernale ploi  (2009), Un câmp minat, urcuşul (2010), 101 poeme (2011), Sonete (vol. 1: Altarul arderii de sine (2012), vol. 2: Ca un Òcnus, damnat (2013), vol. 3: Socluri statuare (2013), vol. 4: Orfan de chipul meu (2014), vol. 5: Frunză prinsă-n gren (2014), 505 sonete (2016), Bolnav de țară [în 2 vol.], 2016, Iar când cu miei va ninge prin ponoare… [în 2 vol.], 2016.

Pe lângă cele 20 de cărți de poezie, a împrăștiat, făcând o adevărată risipă, versurile sale prin mai toate revistele românești, care încă respiră aerul poeziei. S-a impus ca adept al unor poetici situate pe baricade diferite, cea a tribunului și cea a estetului. Celei dintâi azi i se contestă frecvent valoarea artistică, dar, la vremea dangătului de clopote, din anii 90 ai secolului trecut, acea poezie a ridicat lumea din case, ceea ce înseamnă că a jucat un rol covârșitor în procesul de deșteptare națională a neamului. Poezii pe care mulțimea le rostea și le cânta într-un glas în Piața Marii Adunări Naționale – loc unde se vibra în unison, ca la un cenaclu de pe vremuri. Piață care azi nu mai adună, de la un timp, decât tineri fără idealuri, la concerte dubioase, în urma cărora se strâng mii de sticle goale. (Faptul acesta nu trebuie uitat, mai ales că noii politicieni tulbură frecvent apele, amintind periodic unui public cam uituc că „problema limbii” nu s-a consumat definitiv.) Azi patosul lor s-a cam volatilizat, dar a le recunoaște meritul în trezirea noastră ca (bucată de) neam  e datoria generațiilor de azi și de mâine, care pot vorbi nestingherit în limba lor maternă. Sonetele cu tematică patriotică semnate de Nicolae Mătcaș sunt și ele parte a unui manifest de românitate al scriitorilor basarabeni. Le găsim adunate în cele două volume din colecția Opera Omnia cu titlul Bolnav de Țară (Iași, 2016). Din acest manifest de românitate fac parte nu doar manualele, dicționarele, discursurile publice în ultimul soviet suprem și în primul parlament independent al Republicii Moldova, volumele de autor cu articole dedicate limbii române – din el face parte întreaga sa creație poetică. Una, antologică – În limba română (1995) – e un apogeu al acelui manifest, la care adăugăm O Țară am. Manualele de istorie contemporană ar trebui să rețină pe paginile lor un astfel de manifest al basarabenimii revoltate de la finele secolului trecut, iar printre numele de referință este și cel al ministrului cu suflet de poet Nicolae Mătcaș.

În 2016, în aceeași colecție i-au apărut încă două volume de poezie, de astă dată lirică, cu titlul Iar când cu miei va ninge prin ponoare... (2016), o selecție de versuri apărute în cele peste două decenii de la debut – multe dintre ele de pus în ramă, de citit și recitit.

Pentru poet, sonetul a devenit un fel de „agheasmatar” (Antologia poeziei românești cu formă fixă. Ediție îngrijită, notă asupra ediției, concepte și bibliografie de Nicolae Leahu și Raisa Leahu. Prefață de Nicolae Leahu, Chișinău, Știința, 2015, p. 20). Fascinația pentru sonet vine din constrângerile pe care le impune poetica acestei specii. Forma rigidă este confruntată cu condiția unei izbucniri gramaticale, care poate veni doar dintr-o cunoaștere profundă a posibilităților latente ale limbii. Determinarea de a scrie sonete și, în special, de a exersa migala, creând coroane de sonete, este, de fapt, „o superfină replică la proliferarea unui verslibrism tot mai trăncănitor, dar și un răspuns inteligent la provocările hedoniste ale postmodernității” (Idem, p. 21). Cum spuneam, mai cu seamă în sonete vedem în efortul poetului acel „elan originar către ordine” sau rânduială, pe care o întâlneam anterior în Școală a gândului sub formă de teoreme riguros construite și explicate. Altfel zis, „deși canoanele nu sanctifică, vizibilitatea lor disciplinează, impunând un minim respect față de meserie, față de regulile cele mai generale ale breslei” (Idem, p. 20). Deși inegală, poezia lui Nicolae Mătcaș scapără în multe locuri, lăsând cititorul vrăjit de frumusețea fulgerătoare care îi străbate lirica. Scriind sonete, poetul se află chiar în miezul limbii. Acest stil flamboaiant, definit prin complicarea și rafinarea expresiei, este una din trăsăturile poeticii sale. Cum, pentru spiritele elevate, cu imaginația aprinsă, matematica și informatica (da, și webul de pe tot întinsul internetului) sunt arhitecturi poetice, tot așa, cercetătorul a lucrat cu arme lingvistice pentru a sculpta forme matematice. Poezia l-a făcut fericit, cu siguranță, căci, așa cum mărturisește într-un interviu recent distinsul cărturar, „M-a furat lingvistica, dar m-a ținut în brațe poezia” (2016). În urzeala textelor poetice ale lui Nicolae Mătcaș întâlnim topitura pânzelor din antici și am crede că chiar textul (textuarea) e un fel de risipă, căci, zice poetul: E-o rísipă, dar și-o măsură-n toate,/ Cum nu există viață fără moarte (I, II, p. 222).

Autorul vede CARTEA ca pe un rafinat produs intelectual, care înseamnă și ea tot o formă fixă, riguroasă, deci ordine, măsură. Tot ce-și dorește e să i se recunoască truda și râvna: Simt cum sinistra vârstă mă-nvăluie cu-ncetul/ Și, chiar de nu sunt clasic, cum glăsuie poetul,/ Aș vrea, la cap de cale, să-mi văd finit Sonetul (B, I, p. 146).

Motivul creației (ars poetica), cel mai frecvent, derivă în altele, precum cel al călătoriei, cunoașterii, suferinței, căutării, mântuirii etc. Nu există altă armă de luptă, dar nici de convingere, decât limbajul, puterea lui fiind incomensurabilă: Un rege pe destine, stăpân pe-ntreg pământul,/ Te suie, te coboară, încoronat, cuvântul (B, I, p. 383). Suflul volumelor sale de poezie se hrănește din toate marile subiecte și teme ale literaturii: nemărginita dragoste de țară, limba mamei, așteptarea, rezistența, credința, despărțirea, trecerea timpului, înstrăinarea, pierderea valorilor, senescența, dragostea, eternitatea, deșertăciunea, singurătatea, suferința, boala, moartea… (întâlnite la toți marii sonetiști). Ca și la marile modele poetice, frecvent intertextualizate (Shakespeare, Petrarca, Eminescu, Voiculescu etc.), și pentru Nicolae Mătcaș iubirea, iar, prin intermediul ei, ființa celui care o cântă, este pusă mereu în relație cu timpul, cu eternitatea, cu gloria, dar și cu boala. Toate se acutizează, atunci când intervine ruptură (raptul), pe care o/îl adâncește și mai mult, azi, pentru noi toți, boala și frica globală. Alături de libertatea de care avem nevoie ca de aer, rigoarea și disciplina vor fi la mare căutare în timpurile care vin.

Creația poetică a lui Nicolae Mătcaș a intrat în atenția criticii literare; astfel, mai multe studii au luat în discuție bogăția de procedee și motive care i-au inundat opera: Mihai Cimpoi, Adrian Dinu Rachieru, Aurel Sasu, Tudor Opriș, Ioan Mazilu-Crângașu, Victor Crăciun, George Chirilă, Theodor Răpan, Ionel Marin, Ion Ciocanu, Mihail Dolgan, Anatol Ciocanu, Ana Bantoș, Veronica Bâtcă, Elena Ungureanu, Elena Tamazlâcaru ș.a.

În ultima perioadă, își dedică timpul unei specii mai lejere – catrenul, cu tematici desprinse din experiența vieții: Lucrurilor le află cheia / Omul, Dumnezeu păzească-l./ Vremea-nvață și pe-aceia/ Care n-au în viață dascăl (Dascălul tuturor). Pe lângă catrene și strigături, scriitorului nu-i este străină o specie din alt registru, epigrama, pe nedrept neglijată în spațiul nostru, dar care își așteaptă cititorii și, evident, cercetătorii.

Cronicar neostoit, a considerat de bun-simț să omagieze izbânzile confraților, ale unora dintre cei mai importanți oameni de cultură și știință din republică, cu mulți dintre care a mâncat aceeași pâine și sare, precum Raymund Piotrowski, Ion Ungureanu, Silviu Berejan, Gheorghe Ghidirim, Ion Buga, Vlad Pâslaru, Alexandru Bantoș, Vitalie Marin, Timotei Melnic, Virgil Mândâcanu, apoi, tot pentru mulți dintre ei, a scăpat o lacrimă când au plecat, și nu a fost rugat, ci din inimă a scris cuvinte întru amintirea lui Nicolae Corlăteanu, Ion Dumeniuk, Valentin Mândâcanu, Eugeniu Coșeriu, Grigore Vieru, Ion Ungureanu, Silviu Berejan, Petru Soltan, Nichita Chiricenco, Ion Berghia, Victor Ciutac, Dionis Lica ș.a.

Într-un interviu realizat recent la București, profesorul Nicolae Mătcaș ne-a șoptit că în această viață valoarea primordială cade pe familie și prieteni: „Prieteni, ocrotiți-vă familia, fără ea n-am putea trăi!” „Vă împărtășesc bucuria de a fi avut în viață parte de câțiva prieteni adevărați: marele om de cultură, actor și regizor Ion Ungureanu, prieten de crez și suferință în «exilul» nostru bucureștean; temerarul luptător de pe baricadele luptei pentru limbă română și revenirea la alfabetul latin în Basarabia, camaradul meu ucrainean de luptă și crez național, prof. univ. Ion Dumeniuk, și scriitorul bucureștean, popularizator al științei, personalitate de cultură enciclopedică și rară modestie și cumsecădenie, Tudor Opriș. Încurajarea și susținerea reciprocă ne-a ajutat să rezistăm nu numai obstacolelor vremii în aparență de netrecut, ci și să ne aducem contribuția modestă la revigorarea conștiinței etnolingvistice și naționale a semenilor noștri basarabeni. Mă bucur în prezent de fericirea de a avea și câțiva prieteni în sensul adevărat al cuvântului mult mai tineri și mai inteligenți decât noi la vârsta lor.”

Între normă (restricție) și libertate, între inovație și clișeu, între reverență și protest, între imitație și transgresiune, sonetele ce poartă semnătura lui Nicolae Mătcaș fac acum parte din patrimoniul literar românesc. Forma fixă e, de fapt, un act de autodisciplinare a gândirii și, am zice, chiar a simțirii, care au un rol covârșitor în procesul hedonist al lecturii: ţin atenţia cititorului trează. Mai mult. Întreaga sa operă, de orice natură ar fi, poate fi asemuită unui sonet. Iar scrisul și discursul, ca risipă de semne și ca măsură a lor, sunt sisteme metrice care fac din omul de cultură omul care împrăștie, prin sacrificiu și râvnă, cu disperare și îngăduință, prin rugă și trudă, semințele cunoașterii. Care, cine știe, în timpurile care vin, poate că ne vor salva.

La mulți ani, dragul nostru dascăl! La mulți ani, limba română din Basarabia! 

27 aprilie 2020

 

Bibliografie:

Nicolae Mătcaș, Calvarul Limbii Române din Basarabia. Studii. Articole. Comunicări. Selecție, coordonare și prefață de Alexandru Bantoș, Chișinău, Casa Limbii Române, 2011. = Calvarul ..., 2011

Nicolae Mătcaș, Bolnav de țară, vol. I, Iași, TipoMoldova, 2016, 562 p. = B, I

Nicolae Mătcaș, Bolnav de țară, vol. II, Iași, TipoMoldova, 2016, 484 p.  = B, II

Nicolae Mătcaș, Iar când cu miei va ninge prin ponoare…, vol. I, Iași, TipoMoldova, 2016, 380 p. = I, I

Nicolae Mătcaș, Iar când cu miei va ninge prin ponoare…, vol. II, Iași, TipoMoldova, 2016, 444 p. = I, II

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog