Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

FĂURITORI AI UNIRII

LECŢIILE ISTORIEI

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

STAREA DE VEGHE

DEZINFORMAREA, ARMĂ A MANIPULĂRII

EX CIVITAS

CUVINTE DEZVELITE

ITINERAR LEXICAL

RĂDĂCINI ÎN TIMP

CRITICĂ. ESEU

SINTEZE

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

LITERATURĂ ŞI DESTIN

PRO DIDACTICA

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

REGISTRU ACTUAL

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

„Cele mai exacte demonstrații cu privire la numele poporului și al limbii noastre le-au făcut nu muntenii și nu ardelenii, ci moldovenii.”

Alexandru BANTOŞ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXX, 2020

Pentru tipar

„... Memoria colectivă are nevoie de legitimări, de știri sigure despre trecut, de certitudini...”

Stimate Domnule Academician Ioan-Aurel Pop, mai sunt sub impresia lecturii volumului Dumneavoastră De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate, apărută la Editura „Litera”, în 2019, pe care am parcurs-o cu mult interes și plăcere. E o carte de zile mari (ca text și ca realizare grafică) și i-ar sta bine în biblioteca fiecărui român. Model de abordare a unui segment complicat și important din istoria noastră – formarea poporului român –, lucrarea poate fi considerată și o „replică” dată „amatorismului istoric”. Așadar, pornind de la conținutul volumului, vă rog să explicați de ce este imperios necesar să cunoaștem această perioadă?

Formarea unui popor este pentru o colectivitate etnică așa cum este nașterea pentru o persoană. După ce ajungem să pricepem câte ceva din lumea aceasta, ne interesăm fiecare dintre noi din ce părinți ne-am născut, cum ne-am născut, unde ne-am născut, care ne sunt neamurile etc. La fel și popoarele, după ce ajung conștiente de ele însele, de existența lor, de unitatea lor (adică după ce dobândesc conștiință de sine, ca grup), se întreabă de unde vin, cum s-a produs geneza lor. Din punct de vedere științific, în limbajul de specialitate, formarea unui popor se cheamă etnogeneză.

Dacă noi nu știm cine suntem ca popor (devenit, între timp, națiune modernă), atunci cum să avem pretenția să ne cunoască alții? Memoria colectivă are nevoie de legitimări, de știri sigure despre trecut, de certitudini, iar istoricii de meserie sunt chemați să cerceteze, să descopere și să explice, pe înțelesul oamenilor obișnuiți, aceste fapte, adică să reconstituie un prezent care nu mai este, dar care a fost aievea pentru cei care l-au trăit. Nașterea poporului român are un specific aparte, pentru că românii sunt singurul popor romanic din această parte de Europă, sunt singurii care au moștenit romanitatea orientală. Acest lucru li se pare multora atât de ciudat încât au ajuns să caute fel de fel de explicații, unele de-a dreptul fanteziste. Am vrut prin acest volum (închinat locului românilor în cadrul latinității) – ca istoric care am cercetat aceste lucruri vreme de câteva decenii – să arăt că „ciudățenia” nu este așa de mare, că avem atâtea izvoare care ne ajută să ne înțelegem venirea noastră pe lume ca popor, încât nu mai este nevoie să căutăm și să inventăm fel de fel de ipoteze. Suntem o parte fascinantă și spectaculoasă a latinității, care se întinde de la răsărit de Nistru și până în Mexic (la Oceanul Pacific) și din Franța și Munții Alpi până în Țara de Foc și nu avem nevoie spre a crede asta decât de parcurgerea cunoștințelor existente, de învățătură, de lectură, de cultură generală solidă, de setea de a ști.   

 

„... Istoria este o formă de cunoaștere a prezentului oamenilor care au trăit în trecut...”

În continuarea celor afirmate mai sus, vă invit să vă referiți la un subiect vechi și mereu nou abordat de specialiști și anume la  istoria ca știință. Așadar, ce este istoria și cine are dreptul moral să scrie istorie. Ce rol are istoricul în societate și care sunt obligațiile lui în procesul de reconstituire a trecutului?

Haideți să încep atipic: istoricul nu este un demiurg, un creator de lumi, așa cum este literatul, romancierul, poetul, dramaturgul. Istoricul este om de știință și, prin urmare, el nu făurește, ci reconstituie lumi, în funcție de datele pe care le are. Aceste date se numesc izvoare (surse, mărturii) și ele nu ni se dezvăluie de la sine, ci trebuie căutate, descoperite, prelucrate, traduse, comparate etc. De aceea, istoricii au nevoie de o pregătire specială, de ani de muncă, de cunoștințe de filologie clasică și modernă, de pătrunderea limbilor izvoarelor, de specializări în arheologie, paleografie, epigrafie, diplomatică, sigilografie, heraldică, genealogie, arhivistică, muzeologie, codicologie, bibliologie și multe alte metode sau științe auxiliare. Evident, același om nu le poate face pe toate, fiindcă nu mai trăim în epoca Renașterii. Istoria este o formă de cunoaștere a prezentului oamenilor care au trăit în trecut și are multe dintre caracteristicile științelor, dar nu se poate compara cu științele exacte și, în mare măsură, nici cu științele sociale. De ce? Ne-a răspuns la această întrebare A. D. Xenopol, demult, acum mai bine de un secol: toate științele operează cu fapte de repetiție (care pot fi reconstituite, unele în laborator), dar istoria operează cu fapte de succesiune (care nu mai pot fi reînviate întocmai). S-au dus și nu mai sunt! Istoricul poate doar să le reconstituie, dar niciodată pe deplin. Oricât de mult aș vrea, eu nu pot reînvia sfatul domnesc de la Suceava, din 1497, ca să văd și să aud exact cum a vorbit Domnul Ștefan în fața vicleniei lui Jan Albert, regele Poloniei, care intrase cu oaste în Moldova. Pot doar să pun cap la cap datele pe care le am și să încerc să obțin o frescă aproximativă a evenimentului. Cu alte cuvinte, istoricul nu ajunge decât la adevăruri parțiale, pentru că nu poate să aibă niciodată toate datele tabloului trecut pe care vrea să-l reconstituie. Acest adevăr complet s-a pierdut odată cu moartea protagoniștilor, iar adevărul absolut îl deține numai Dumnezeu! Nici matematicienii și nici fizicienii nu ajung vreodată la adevărul absolut (dacă ar ajunge, nu ar mai fi nevoie de noi matematicieni și fizicieni!), dar științele lor dispun de legi verificate, care le dau rigoare și exactitate. Știința sau cunoașterea istorică se ghidează după reguli destul de precise, dar nu după legi, ca științele exacte. Dar asta face ca investigarea să fie și mai interesantă, pentru că, deși nu ajunge la adevărul total, istoricul este obligat să caute mereu adevărul, adevărul omenește posibil. 

Considerațiile de mai sus ne arată clar că nu oricine poate să fie istoric. Amatorismul în istorie este altceva decât specialitatea în istorie, de aceea eu recomand mereu ca istoricii să se ocupe de istorie, medicii de medicină și inginerii de ingineriile lor. Asta nu înseamnă că un nespecialist sau un autodidact nu poate să facă descoperiri importante în istorie sau să interpreteze bine „o felie” din trecut, dar aceste cazuri sunt excepții de la regulă.  

  

„... Ideologia rusească și cea sovietică nu au stat degeaba în aceste secole, ci au creat un sistem de educație care a dat roade...”

Cu regret, anumite „felii” din trecut, examinate prin prisma amatorismului și a pseudoștiinței, au un impact negativ. Omul nostru, insuficient informat, acceptă cu ușurință să fie puse la îndoială reperele definitorii ale existenței sale. Continuă să fie manipulată și falsificată, de exemplu, identitatea românilor basarabeni nu numai de către anumiți „savanți” de la Chișinău, dar, paradoxal, și de către unii istorici de la București. Cum să înțeleagă basarabeanul această „lunecare” a unor intelectuali spre o pistă care stimulează și justifică neadevărul, în speță falsa teorie a „moldovenismului”?

Omul este, prin natura lui, o ființă subiectivă și supusă erorii la orice pas. Dacă se caută ca eroarea să fie intenționată, atunci neadevărul devine garantat. În plus, istoria a servit aproape întotdeauna ca instrumentum regni, adică a fost o armă ideologică în mâinile politicienilor, ale celor de la putere. Aproape toate regimurile politice – mai ales cele nedemocratice – s-au folosit de istorie pentru a-și susține anumite teze. Basarabia (jumătatea de răsărit a Moldovei), ruptă din trupul țării acum mai bine de două secole de către Imperiul Rusesc, este un „loc de ispititor belșug”, iar acaparatorii, mai ales după ce s-a format nucleul statului național român unitar modern (după 1859), au avut nevoie de justificarea pretențiilor lor, de motivarea frângerii „pâinii” celei mari, care era Moldova toată. Cum nu exista o explicație rațională și logică – fiindcă este vorba despre un rapt teritorial, despre o hoție, despre un act de forță – au inventat un nou popor, o nouă limbă etc. Natural, susținătorii acestor „teorii” au fost formați la Moscova, dar, ca să fie mai credibili în ochii naivilor, au avut nevoie și de susținere locală. Și, așa ca peste tot, s-au găsit și „cozi de topor” interne și se găsesc mereu, fiindcă „banul este ca mierea”, iar ademenirile se fac cu promisiuni mari. În plus ideologia rusească și cea sovietică nu au stat degeaba în aceste secole, ci au creat un sistem de educație care a dat roade. „Savanții” moldoveniști de la Chișinău își bat joc de țara și de poporul lor. „Istoricii” de la București care combat unitatea românească – puțini câți sunt – se cred unii postmoderni, alții deconstructiviști, iar alții sunt așa de bine plătiți încât ar putea susține și că basarabenii sunt chinezi sau eschimoși, dacă le-ar cere stăpânii.

 

„... Republica Moldova există ca stat destul de firav (nu din pricina României, ci a Rusiei)...”

Legat de Basarabia, este abordat tot mai frecvent și oarecum contraproductiv unionismul, care, afirmă unii, ține în prezent de zona iraționalului, de reprezentări și proiecții ce nu au la bază analize profunde ale realităților politice. A pleda pentru reunirea Basarabiei înseamnă, în concepția unora, a „dinamita” din interior România, a resuscita secesionismul, iredentismul, separatismul, atât în Est, cât și în Vest. Cât adevăr conțin aceste afirmații? În ce măsură este justificată  mișcarea unionistă?

Unionismul este o idee politică, și nu istorică, iar eu evit să mă pronunț în chestiuni politice. Dar, ceea ce pot să vă spun, ca istoric, este că nici la 1914-1916 mai nimeni nu credea în unirea tuturor românilor. Se știa un lucru simplu: dacă România întră în război alături de Rusia, atunci trebuie să-și ia adio de la Basarabia (că doar n-o să-i ceară unui aliat o țară pe care acesta o socotea a lui), iar dacă intră în luptă alături de Austro-Ungaria, atunci trebuia să renunțe la Transilvania și Bucovina. Peste puțini ani, la 1918, toate aceste calcule s-au răsturnat și toate marile provincii istorice s-au unit cu România. Ceea ce mă deranjează pe mine în legătură cu unionismul este altceva și anume naivitatea unor politicieni de la Chișinău de a-l combate (de a condamna ideea de unire românească) cu minciuni așa de evidente, încât nu le poate crede niciun om rațional. Cum să spui tu că poporul Basarabiei se cheamă „moldovenesc” și că expresia culturală cea mai avansată a acestui „popor moldovenesc” este Mihai Eminescu, când poetul de la Ipotești spune „Ce-ți doresc eu ție,/ Dulce Românie,/ Țara mea de glorii,/ Țara mea de dor”? Dacă țara lui Eminescu era România, cum poate el să fie expresia sublimată a altui popor și a altei țări? Pe urmă, ce facem cu toți savanții și creatorii moldoveni (inclusiv de la răsărit de Prut) care, de la cronicari încoace și până la Eugeniu Coșeriu, au demonstrat clar că moldovenii sunt parte a poporului român și că limba moldovenilor este cea românească? Cele mai exacte și mai complete demonstrații cu privire la numele poporului și al limbii noastre, ca popor român și, respectiv, limbă română, le-au făcut nu muntenii și nu ardelenii, ci moldovenii. În Moldova, de altfel, numele de „român” a fost mereu nealterat în „rumân”, cum s-a întâmplat la sud de Carpați sau în Transilvania. „Moldovenismul” se află, prin urmare, într-un mare handicap nu numai istoric, ci și logic. Republica Moldova există ca stat destul de firav (nu din pricina României, ci a Rusiei), dar cei care cred că pot întări „statalitatea” ei inventând istorii și limbi noi se înșală amarnic.

 

Amintirea Unirii Basarabiei cu Țara

România a trecut, de-a lungul existenței sale, prin mai multe momente de cumpănă, dar și-a îndeplinit mereu, cât și cum a putut de bine, misiunea de a adăposti, ocroti și organiza poporul român.

Se împlinesc astăzi 102 ani de la Unirea Basarabiei cu Regatul României și avem datoria să nu uităm niciodată acest lucru, să presărăm pe mormintele celor care au înfăptuit acel act fundamental „ale laurilor foi”, să le explicăm contemporanilor noștri și, mai ales, tinerilor ce forță morală și națională superioară a stat în sufletele acelor „părinți ai patriei” și cât de important a fost exemplul basarabenilor pentru unitatea politică a tuturor românilor, încununată la 1 Decembrie 1918.

Acum, când trecem prin zile grele, prin amenințarea unei nenorociri planetare, este bine să ne amintim că generația care a decis Unirea în Sfatul Țării de la Chișinău se afla încă în plin război mondial, că se sacrificaseră până atunci sute de mii de români pe câmpurile de luptă și în afara fronturilor, că tifosul și alte boli crunte uciseseră, mai ales după cucerirea sudului României de către inamic și mutarea capitalei la Iași, atâția oameni încât suferințele și jalea păreau să domnească peste tot. Și totuși acei români, cuprinși sub cnutul rusesc, nebiruiți de nicio furtună, au găsit energia necesară ca să construiască România Întregită și și-au îndeplinit rostul de fii vrednici ai națiunii române.

Vă propun să le aducem, în aceste clipe, prinosul nostru de recunoștință, să ne gândim cu admirație la marele act făurit atunci și să ne strângem energiile pentru menținerea și refacerea moștenirii lăsate de ei, spre gloria eternă a acestui popor.

27 martie 2020
Ioan-Aurel POP

 

 

„... Națiunile se răzbună pe cei care au crezut că aceste mari comunități organice se pot șterge ca la un ordin de pe fața pământului...”

Deși au trecut trei decenii de la ieșirea românilor din totalitarism, nu putem afirma că există o strategie realistă, coerentă a relațiilor cu românii din Republica Moldova, în special, și cu cei din jurul României, în general. Cum credeți, care sunt obstacolele în stabilirea și menținerea unor relații civilizate, neîntrerupte între românii din țară și cei de peste hotare, indiferent de culoarea politică a guvernanților? În ce condiții reîntregirea poate fi transformată din proiect de țară (acum mai mult teoretic) în plan concret și consecvent de acțiune, în strategie obiectivă de realizare a idealului național?

Nu există o asemenea strategie. Ne amăgim cu fel de fel de soluții parțiale, de inițiative particulare, de jumătăți de măsură, de improvizații. După căderea regimului comunist în 1989, nu am reușit, nu am știut să ne luăm soarta în propriile mâini, să ridicăm la putere o elită responsabilă, educată și conștientă de menirea ei. Au ieșit la suprafață egoismele, rapacitatea, dorința de îmbogățire rapidă și necinstită, iar clasa politică s-a compromis aproape total. Azi, dacă faci un sondaj și îi întrebi pe români în care instituții au încredere, partidele politice, guvernul, camera deputaților, senatul etc. ies pe ultimele locuri. Poporul nu mai crede în cei care-l conduc, iar aceștia nu mai slujesc poporul, ci propriile interese. Cine să facă strategia de care vorbiți și, mai ales, cine să o aplice. Cum să pui în practică o strategie legată de unitatea tuturor românilor, dacă guvernele se schimbă la fiecare șase luni, iar pe miniștri nici nu mai apuci să-i vezi, să le reții numele? Evident, aceste triste lucruri se pot schimba, fiindcă totul este trecător pe lumea asta, inclusiv relele. Oarecare semne bune – dincolo de nenorocirea cu această pandemie – sunt și ele vin din ideea reconsiderării rolului națiunilor contemporane. De vreo câteva decenii încoace și până relativ recent, cei mai în vogă analiști, specialiști, intelectuali considerați „subțiri” cântau prohodul națiunilor, condamnau sentimentele naționale și preamăreau globalizarea, uniformizarea, omogenizarea. Pentru aceștia, națiunile erau aducătoare de mari nenorociri, erau vinovate pentru toate relele omenirii, familia tradițională era perimată și, prin urmare, toate acestea trebuiau distruse. Ideologia asta nu era tocmai nouă, dar puțini îndrăzneau să observe asta. Nu era greu să vezi că mondializarea asta zisă „democratică” semăna izbitor de mult cu ideile comunismului marxist și stalinisto-leninist. Comuniștii voiau – nu este prea greu să ne amintim, mai ales cei care avem o anumită vârstă – conform Manifestului Partidului Comunist de la jumătatea secolului al XIX-lea, câteva schimbări radicale în societate: desființarea proprietății private, desființarea familiei prin suprimarea căsătoriei, ruperea legăturilor dintre părinți și copii, comunizarea femeii, eradicarea educației în familie, desființarea legilor, moralei, religiei, desființarea patriilor și a națiunilor (muncitorii nu au patrie; proletariatul urma să devină el însuși „națiune” universală). Voci de acest fel se aud și acum, dar mai în surdină, pentru că globalizarea scârțâie destul de tare. Țări precum Statele Unite, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, China, Franța, Olanda, Ungaria, Polonia, Cehia și multe altele se închid tot mai mult în sine, nu le mai prea pasă de alte țări, iau măsuri protecționiste, glorifică marile lor valori și marile lor tradiții, se laudă peste măsură etc. Prin urmare, națiunile se răzbună pe cei care au crezut că aceste mari comunități organice se pot șterge ca la un ordin de pe fața pământului. Noi am putea învăța din asta, ne-am putea regrupa, am putea delega puterea unor oameni potriviți, care ar înțelege că forța noastră stă în unitatea noastră, a tuturor românilor. Nu trebuie să fii mare filosof și nici mare istoric ca să înțelegi ceea ce Mihail Kogălniceanu (cu origini îndepărtate pe Valea Cogâlnicului, după cum îl arată numele) spunea acum mai bine un secol și jumătate: „Unirea face puterea!”. Cred sincer, în concluzie, că această stare nenorocită se va schimba și că ne vom trezi.

 

„... Trăim alte vremuri, iar acestea ne obligă la adaptare...”

Schimbarea felului nostru de a gândi și de a acționa este impusă la modul imperativ în aceste zile de grea cumpănă, care dezvăluie în cel mai halucinant aspect fragilitatea lumii în care trăim, confruntată cu efectele dezastruoase ale pandemiei. Decenii în șir, de exemplu, am neglijat fenomenul migrației și abia acum constatăm repercusiunile pe care le are acesta nu doar asupra depopulării statelor, ci și a sănătății cetățenilor. Fenomenul e privit cu spaimă și incertitudine și pentru că locul unde s-a „născut veșnicia”, după Lucian Blaga, a devenit vulnerabil, pecum se poate concluziona acum, în fața provocărilor lumii moderne. Asistăm oare la sfârșitul unui mod de viață, oarecum patriarhal, dar care a fost sursa principală de rezistență a identității etnice românești?

Da, identitatea noastră s-a păstrat neatinsă atâtea secole și pentru că satul a fost un depozitar ideal al valorilor tradiționale. Iar satul nostru a fost imuabil. Oamenii medievali – iar Evul Mediu a durat o mie de ani – erau, în mare măsură, imobili. „Iar noi locului ne ținem,/ Cum am fost așa rămânem”, spune Eminescu și exprimă aici o esență, o filosofie de viață. Chiar și păstorii pendulatori cu turmele lor, în căutarea locurilor de vărat și de iernat, aveau trasee fixe, de la care rar se abăteau și nu renunțau la așezările lor de baștină. Mișcările de populație actuale ne bulversează vechile rosturi istorice, ne încurcă și ne dezorientează. Dar nu trebuie să fim disperați și catastrofici. Dacă vom fi înțelepți, mai aveam o șansă, iar această șansă înseamnă să nu repetăm erorile pe care le-a făcut Occidentul sau o parte a Occidentului. Românii se duc, dar nu se pot duce toți. Irlandezii trăiesc mai mulți în afara decât în interiorul Irlandei și țara nu a pierit și nici nu s-a pervertit. O parte din românii plecați se întorc, pentru că nu o duc bine acolo, pentru că seacă izvorul de prosperitate și acolo, pentru că traiul printre străini nu este ușor, pentru că nu oricine se poate adapta, pentru că îmbătrânesc și-i cheamă pământul, pământul acela  unde se află îngropați părinții și buneii lor. Cei care nu mai vin acasă lasă, evident, un loc liber, care va fi umplut de alții, veniți mai ales dinspre răsărit. Pentru unii oameni amărâți, Basarabia și, mai ales, România reprezintă Raiul pe pământ. Dacă primesc câte 500 de euro pe lună, se consideră cei mai norocoși oameni. Aceștia, dacă nu vin prea mulți odată (cum s-a întâmplat cu valul de migranți care a invadat nu demult Occidentul), se adaptează vieții românești. În România, sunt și acum grupuri mici de străini ai căror copii învață de ani buni în școli românești, sunt educați românește, care vorbesc despre „strămoșii noștri daco-romani” și despre „poetul nostru național Mihai Eminescu”. Identitatea românească s-a menținut prin modul de viață patriarhal despre care vorbiți, dar acum trăim alte vremuri, iar acestea ne obligă la adaptare. Lumea este mobilă, dar națiunile nu dispar de la sine sau prin decrete și legi ale guvernanților globaliști – cum arătam mai sus – așa că trebuie să asigurăm existența națiunilor, a identității naționale în noile condiții. Nu trebuie să ne temem de străini și nici de aculturație, dar trebuie să devenim noi, românii, un model pentru alții care să se lase atrași de civilizația noastră, de limba noastră, de valorile noastre, de doină și de dor, de dansul fecioresc, de colinde, de mărțișoare, de vinurile de la Cricova sau de cozonacii care aburesc de Paști și de Crăciun în Maramureș. Dacă am ajunge să fim așa, adică un model de urmat, nici românii nu și-ar mai lua câmpii ca să-și caute norocul printre străini.      

 

„... Nu ne putem ruga Domnului decât în limba noastră...”

„Unitate prin diversitate” este deviza Uniunii Europene. Popoarele comunitare sunt susținute în dorința lor de a păstra și perpetua cultura lor națională, tradițiile, valorile spirituale, identitatea. În ce măsură instituțiile României valorifică oportunitățile oferite de Uniunea Europeană?

Instituțiile României s-au trezit târziu, ca de obicei și numai după ce alții ne-au luat-o înainte. Vedeți că multe țări au mărcile lor înregistrate, au mâncăruri și alte produse tradiționale omologate, atrag o groază de bani prin nimicuri bine ambalate și bine prezentate. A fost o vreme, după 1989, când intelectualii rasați fugeau de folclorul românesc precum dracul de tămâie, fiindcă – pasămite – Ceaușescu ar fi făcut abuz de tradițiile noastre în promovarea României. Dar ce au în comun una cu alta? Aici este o confuzie de planuri, pentru că tradițiile noastre românești nu au nicio vină că regimul comunist, în faza sa finală, a abuzat de ele. Noi, dacă suntem mai deștepți, nu avem decât să folosim aceste tradiții în mod inteligent. Nu avem cum și de ce să renunțăm la ele, pentru că altceva nu avem. Cu ce să ne prezentăm noi Europei și lumii, cu limba engleză, cu McDonald și cu blugi, cu macaroane și cu brânză Brie, cu Shakespeare și cu John Lennon? Este minunat să știm limbi străine, ca să putem comunica cu lumea, dar noi avem limba noastră și nu ne putem ruga Domnului decât în limba noastră, nu putem spune mamă și tată decât în românește, nu putem înțelege altminteri Miorița și nici doinele de jale! Abia acum, câteva instituții românești au început să acceseze fonduri pentru fortificarea și promovarea valorilor românești, care sunt așa de multe și așa de importante, încât străinii interesați se minunează și se miră că nu le lăudăm peste tot, că nu le scoatem în lume.     

 

„Dacă noi înșine ne nimicnicim, atunci cum să ne aprecieze alții?”

Acasă, dar și printre stăini, unii dintre noi vorbesc frecvent de eșecurile, neîmplinirile, căderile noastre... E cultivată involuntar atitudinea negativă față de tot ce-i românesc, sunt puse la îndoială valorile noastre culturale. În unele medii persistă impresia că e rușine să aperi și să promovezi interesul național. Care este cauza acestui negativism „ancestral”, a stării de necontenită tânguire, supărare și mânie, de autobiciuire și autonegare, devenită obstacol în tendința de a formula o viziune obiectivă asupra prezentului și, în special, asupra viitorului românilor?

Sigur, această impresie și chiar această realitate există, dar nu este bine nici să ne autoflagelăm. Aproape întotdeauna s-au manifestat opinii contradictorii și nici nu a fost rău să fim capabili „să ascultăm și cealaltă parte” (Audiatur et altera pars!). Negarea unor rele este firească. Necazul nostru este că, de multe ori, le negam și pe cele bune. Interesul național este veștejit de unii ca fiind egoist, adică adresat doar nouă, românilor. Este vorba aici despre o judecată falsă, fiindcă românii nu sunt o ființă individuală, ci o comunitate de 25-30 de milioane de oameni. Suntem cel mai numeros popor din sud-estul Europei, poporul care i-a dat pe Cantemir și Eminescu, pe Blaga și Marin Preda, pe Enescu și pe Eliade, pe Brâncuși și pe Eugen Ionescu. Aici nu ne referim la o glumă egoistă, ci la valori ale spiritualității universale. Dacă noi înșine ne nimicnicim, atunci cum să ne aprecieze alții? Dar, ideea că numai noi suntem așa este falsă. Oamenii sunt ființe imperfecte, ca toate ființele pământene, și sunt supuși greșelii. Interesul național este un ideal de grup major și apărarea lui devine o datorie pentru fiecare membru al comunității românești. Nu statele contează, ci convingerea că aparținem aceluiași grup numit națiunea română, că ne împărtășim din aceleași valori. Revin la Mihail Kogălniceanu – ce om providențial! – care definea, la 1843, patria drept toată acea întindere de loc pe care se vorbește românește. Dacă guvernanții României ar înțelege acest lucru simplu, atunci ar avea în degetul cel mic toată strategia privind unitatea românilor.   

 

„Eu îmi iubesc patria nu ca să urăsc, ci ca să pot iubi pe deplin și patriile celorlalți.”

În situația când națiunea intră sub ochii noștri în disoluție, se întreabă unii, mai avem dreptul să vorbim despre patriotism, despre naționalism? Cum trebuie înțeles patriotismul în această eră a demolărilor, când aproape totul e supus unor preconcepute și perverse interpretări/manipulări/falsificări? Este admisibil din punct de vedere politic să fii naționalist? (Apropo, Eugeniu Coșeriu, într-un articol publicat în revista noastră (http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2755), vorbea despre naționalismul sănătos, care „înseamnă să îți asumi limba ta pentru tine și pentru comunitatea ta fără a impune această limbă și altora; minoritățile pot să aibă școli în limba lor, să comunice în limba lor, să-și dezvolte cultura proprie”. Naționalismul sănătos, considera marele nostru lingvist, este singura atitudine rezonabilă, spre deosebire de „șovinismul lingvistic al celor care vor să impună limba majoritară și minorităților” și de „colonialismul sau imperialismul lingvistic, al celor care vor să impună limba lor majorităților cucerite”.)

Am spus de multe ori că aceia care condamnă sentimentul național și „naționalismul sănătos” – cum spune cel mai vestit lingvist român din toate timpurile, moldoveanul (basarabeanul) Eugeniu Coșeriu – fac, voit sau nu, o confuzie de planuri. Naționalismul nu are nimic de-a face cu xenofobia și cu șovinismul. Eu îmi iubesc patria nu ca să urăsc, ci ca să pot iubi pe deplin și patriile celorlalți. „Eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească ...” – vorba lui Ion Creangă –, am impresia că ajung la stele, că „mă cuprind de acel farmec sfânt”, că ating esențele, dar mi se pare și că, astfel, pot înțelege patriile tuturor și întreaga omenire. Profesorul meu de limba și literatura română din liceu ne spunea că nu putem ajunge la universal decât prin specificul național. Nu cred să fi înțeles eu, atunci, întocmai ceea ce voia profesorul să ne transmită, dar, pe măsura trecerii timpului, m-am convins că avea mare dreptate. Dacă Cervantes nu ar fi exprimat în Don Quijote atmosfera Spaniei de odinioară cu visele ei disproporționate și spulberate, dacă Dante nu ar fi pus în Divina comedie Italia lui de la 1300 și Italia lui eternă, dacă Shakespeare nu ar fi portretizat în unele dintre piesele lui Războiul celor Două Roze (un conflict englez local, de altminteri), cine i-ar fi luat pe acești mari creatori în seamă și cine i-ar fi proiectat în universal? Noi îi avem pe Creangă și pe Sadoveanu, pe Blaga și pe Rebreanu, pe Caragiale și Iorga, dar ne pierdem în sterile certuri pe care le credem subtile, ne coborâm în mocirla denigrării, ne desființăm noi pe noi, numai din orgolii sterile și din ambiții deșarte. Avem o limbă așa de frumoasă, încât unora nici nu le vine să creadă. Limba aceasta a „vechilor cazanii” este o limbă internațională, pentru că face parte din latinitate, pentru că sună atât de armonios ca o muzică a astrelor, dar și pentru că este limba mamei și a bunicii, limba tuturor truditorilor gliei mele, limba tuturor îndrăgostiților și a sacrificaților de pe acest pământ. Dacă a fi naționalist înseamnă a-ți iubi țara și națiunea, aproapele și poporul tău cu scopul de a-i putea iubi și înțelege pe ceilalți, atunci ar fi o fericire să fim cu toții naționaliști. Să nu ne temem de iubire, ci să ne temem de ură. Pentru că a fi naționalist înseamnă a-ți iubi semenii, iar „dacă dragoste nu e, nimic nu e”.  

Stimate Domnule Academician Ioan-Aurel Pop, Vă mulțumesc pentru bunăvoința de a realiza acest dialog. Vă doresc Dumneavoastră, colegilor academicieni, succese în promovarea științei naționale, sănătate, rezistență și putere de muncă în traversarea acestor timpuri pline de încercări.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog