Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SUFLET DE VEGHE

Conștiința națională

Mircea DRUC

Alte articole de
Mircea DRUC
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

1. Identitate

„Viața este viață, adică o luptă, atât pentru o națiune, cât și pentru un om”, spunea președintele Franței, generalul Charles de Gaulle. Lupta națională, în comparație cu lupta de clasă, înseamnă să-ți găsești o familie spirituală. Să descoperi un mediu, unde fiecare persoană în parte ar putea identifica forma și esența a ceva către care, în subconștient, a tins mereu, din copilărie. Oamenii care aderă la mișcările de eliberare națională cunosc sensul unei atare opțiuni. Sunt naționalist pentru că viața trăită și încercările destinului m-au convins că numai un naționalist poate avea asigurate o identitate naturală, veridică și o imunitate protectoare: sunt român, rus, german, evreu etc. Apoi comunist, fascist, liberal, conservator, creștin, iudaist, musulman, budist, păgân.

În același timp, naționalistul se expune unui risc permanent. Constat că în tinerețe îmi părea mai ușor, într-un fel, să fiu naționalist, decât să vorbesc și să scriu despre naționalism. Și acum 10-15 ani era foarte greu, ba chiar periculos. Mentalitatea gâștelor colhoznice rămâne una dominantă în spațiul ex-sovietic. Totuși ceva grav se întâmplă în lume, deoarece tematica naționalistă nu mai este un tabu, inclusiv în Rusia, laboratorul de odinioară al Kominternului. Mai trist, că nici Deminternul nu prea admite „atitudini de liber-cugetător”… Gândirea unică este o gravă maladie a democrației; ea pare a fi o meteahnă congenitală, ereditară și veche, analizată deja admirabil în Franța și în alte țări. Terorismul intelectual procreat de gândirea unică este extrem de dăunător și se pare că în sistemul politico-mediatic dominant dă dreptul de a-i linșa pe apărătorii opiniilor diferite. Acest tip de derivă intolerantă și totalitară se întâlnește în domeniile religios, politic, științific, economic, juridic…

De-a lungul anilor, am trăit pe viu diverse ironii severe ce țin direct sau indirect de identitatea națională! De exemplu, eram sigur că niciun pedagog de la școala din Zăicani nu m-a agreat, inclusiv pentru anumite „semne de românism”. Însă în 1991 am alat că n-a fost chiar așa. Când Iacob Burghiu, ministru-adjunct al culturii, și-a sărbătorit împlinirea a 50 de ani, m-a invitat și pe mine; ne-am înțeles perfect când eram colegi de școală și mai târziu, când ne întâlneam la Moscova, la Institutul de Cinematografie (VGIK), unde învăța și frate-meu Vlad. Eu fiind pe atunci dispecer-referent la Aeroportul Internațional Șeremetievo. La Chișinău, la ziua de naștere a lui Iacob au venit multe rude și consăteni. Printre ei și Ion Sebastian Rotaru, profesorul de istorie, tânărul și severul nostru diriginte, acum în etate. Mie mi-a plăcut discursul rostit în onoarea elevului său eminent Iacob Burghiu. Emoționat, profesorul și-a amintit și de mine: „Mircea Druc a fost unul dintre cei mai agreați elevi ai mei. Țin minte bine cum încă pe atunci, în clasa a noua, scria cu litere latine, citea cărți în română și ne le dădea chiar și nouă, profesorilor”.

La Chișinău, Petru Lucinschi, un fost coleg de facultate, moldovean, născut pe malul drept al Nistrului, era ideologul brejnevismului și antiromânismului, un promotor al deznaționalizării silențioase în RSSM. La începutul carierei sale, el l-a încadrat la secția propagandă a CC PCM pe românofobul Vasile Stati, un fost coleg de-al nostru. Și acesta un moldovean, get beget coada vacii, născut pe malul stâng al Prutului. După moartea „mamei noastre vitrege” (Uniunea Sovietică), ambii au devenit antiunioniști, stataliști sinceri și consecvenți. Ajuns președintele Republicii Moldova, Lucinschi a fost decorat de către președintele Emil Constantinescu cu „Steaua României” și elogiat de Ion Cristoiu, un jurnalist, scriitor și analist politic român. Iar luptătorii pentru renașterea națională, unii foști deținuți politici în gulagul sovietic, sunt marginalizați în Republica Moldova și în România. După 1989, niciodată și niciunul dintre veteranii unioniști în viață nu a fost invitat la Cotroceni, la ceremonia dedicată Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Nu reproșez nimic președinților României, e doar simplă o constatare.

Alt exemplu: acum șaizeci de ani, un elev al școlii medii din Zăbriceni (fostul județ Hotin) deja percepuse reforma ortografică din 1957 prin prisma „limba noastră cea română”. Chiar dacă românismul/unionismul și le-a asumat conștient, integral și doctrinar, un pic mai târziu: în octombrie 1959, când a aderat, în clandestinitate, la Mișcarea de renaștere națională a românilor basarabeni și nord-bucovineni. În 2007, la Chișinău, frații Munteanu lansau un slogan, scris de ei cu litere rusești – «Сынт молдован шы грэеск молдовенешти!». Mircea Druc, fiu de țărani din Pociumbăuți, ultimul președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM, când își ducea jurnalul sau coresponda cu părinții și camarazii săi, nu a scris niciodată în română cu litere rusești. În 2017, Igor Dodon, fiul profesoarei de română de la școala din Sadova, președintele Republicii Moldova, promite separatiștilor de la Tiraspol limba rusa drept a doua limbă de stat și de șezut („de comunicare interetnică”) și o eventuală revenire la grafia chirilică. Niște paradoxuri identitare la moldovenii/românii din stânga Prutului?! Apropo, tot în 2017, la Astana, un vechi partocrat – președintele Nursultan Nazarbaiev, dispune trecerea limbii kazahe la alfabetul latin.

 

2. Etnoenergie

Cei trecuți prin malaxorul sovietic denumit «Дружба народов» au suferit o anihilare agresivă urmată de anihilarea silențioasă – un proces de deznaționalizare cu mijloace specifice. La finele anilor ‘60, eram doctorand la secția economică a Institutului Americii Latine al Academiei de Științe a URSS. Locuiam la Moscova, în căminul Academiei, pe bulevardul Vavilov. Aveam acolo mulți colegi kazahi. La primul contact, am rămas nedumerit de atitudinea lor față de epopeea „pământ desțelenit”. În 1957, la 16 ani, eu, moldoveanul Mircea Druc, am plecat voluntar, cu foaie de drum comsomolistă. Am răspuns la chemarea partidului și comsomolului: „Să ajutăm poporul frate kazah!”. Conform mentalității sovietice, se cuvenea să fiu mândru: am lucrat în Kazahstan tractorist și combainer; am fost decorat cu medalia muncii «За освоение целинных земель». Însă toate astea erau percepute negativ de unii tineri kazahi. Și, cu timpul, am descifrat motivul: eram considerat o victimă tipică „a aventurii hrușcioviste” și a propagandei sovietice.

La Moscova, colegii kazahi mi-au conturat un nou orizont. De la studenți și doctoranzi am aflat despre efectele Etnoenergiei. Până la 1991, în Republica Sovietică Socialistă Kazahă elita politică și spirituală a aborigenilor își formase concepțiile/convingerile în condiții specifice: kazahii constituiau o minoritate națională. De aici și tonul gălăgios, uneori cam isteric, al declarațiilor și acțiunilor. De aici și lozincile peste măsură de vehemente. Tânăra generație lansase un apel ilegal, codificat: „Nu vrem să fim minoritate națională în țara străbunilor noștri!” Drept rezultat, chiar și familiile kazahilor școliți, din mediul urban, începuseră să facă până la zece copii. Astfel, națiunea kazahă, decimată, întâi de țarism, apoi de bolșevici, contracara neocolonialismul Kremlinului.

Fiecare colonie sovietică rezista cum putea politicii de deznaționalizare silențioasă promovată de PCUS. Națiunile captive porniseră o mobilizare tacită a resurselor umane acumulându-și treptat Etnoenergia. Balticii, caucazienii, ucrainenii, pentru a supraviețui în condițiile unei crescânde invazii a noilor coloniști-internaționaliști din „republicile sovietice frățești”, puneau în mișcare diverse mecanisme, care ar merita un studiu aparte. Ca și în republicile din Asia Centrală, în RSSM s-a declanșat o explozie demografică în raioanele din centru și sud: tot mai multe „mame-eroine” românce, care creșteau câte zece copii. În acea perioadă, teritoriile noastre naționale ocupate în 40 se aflau într-o situație critică, similară cu cea din Belarus și Kazahstan. După moartea lui Stalin, în Basarabia și Nordul Bucovinei, în scopul deznaționalizării românilor erau folosite ministerologia și ministerocrația (proliferarea structurilor birocratice, frecventele reorganizări administrative și teritoriale, șomajul, provocat în mediul rural). «Наука и жизнь», o prestigioasă revistă a Academiei de Științe a URSS, semnala migrația intensă către RSSM și consecințele negative ale unui presing demografic fără precedent asupra acestei mici și deja suprapopulate republici sovietice. Articolul, apărut la Moscova, a provocat mânia gâștelor colhoznice, a feudalilor autohtoni și vechililor internaționaliști de la Chișinău și Tiraspol. Problemele demografice au fost declarate tabu și cenzurate drastic.

Recent, am căutat să aflu cum tratează kazahii problema națională în prezent. Situația s-a schimbat radical. Orice persoană lucidă își dă seama: ideologema sovietică „Kazahstan – țara cu 130 de naționalități!”, la actuala verificare demografică nu mai rezistă. Cu alte cuvinte, s-a prăbușit construcția colonială sovietică pe care se sprijinea conceptul unui Kazahstan multiculturalist și multinațional. Estimări: kazahii devin treptat o majoritate națională reală; populația rusă a Kazahstanului se diminuează și va ajunge la patru-cinci procente; limbile engleză și chineză, la fel ca și limba kazahă, se bucură de o popularitate mai mare decât limba rusă; fosta elită xenocrată a Kazahstanului a devenit o elită naționalistă. Este în plină desfășurare un proces obiectiv generat de Etnoenergia unui popor: o condiție sine qua non de supraviețuire a Statului Kazah și a Națiunii Kazahe. Și acest fenomen benefic de maturizare și constituire a unui Etnosistem Kazah necesită o atitudine calmă, normală atât din partea participanților, cât și a observatorilor.

În procesul de destrămare a imperiilor, naționalismul a servit drept factor de mobilizare și consolidare a maselor. El reprezintă un instrument cu ajutorul căruia se poate rezolva problema legitimității frontierelor național-statale. Naționalismul clasic, de-a lungul secolelor, a dărâmat atâtea imperii! Întotdeauna mișcările de eliberare națională au avut o contribuție decisivă; acestea, nu capitalismul și cruciada neoliberală au împins comunismul în zona utopiilor moarte. Etnoenergia este principalul indice de calitate al Națiunii. Voința de a trăi în libertate, reprezintă o unitate de măsură care, la nivel individual, ne ajută să descifrăm obiectiv diferența dintre un simplu individ și o personalitate. Iar la nivelul unui popor, setea de libertate și capacitatea de autoguvernare condiționează atingerea de către acest popor a statutului superior de „Națiune”. Cât de mult își dorește o Națiune să fie liberă? Cuantificat, răspunsul la această întrebare servește drept un indiciu calitativ al Etnopsihicului. Este firesc și oportun ca cetățenii oricărui stat de pe mapamond să se întrebe: Noi suntem o națiune sau am rămas la stadiul de simplu popor?

 

3. Etnoresurecție

Întotdeauna expansiunea economică, discriminarea culturală, invazia militară a mobilizat resursele naționale de supraviețuire. Colapsul Uniunii Sovietice a finalizat instalarea unui haos ideologic total. Comercializarea fostului lagăr socialist și apoteoza pieței libere ne-a transformat în prizonieri ai unui maniheism omniprezent: o lume unică a produselor – o piață unică a ideilor, terorism identitar – universalism canibal, internaționalism politic – naționalism economic, etnocentrism – globalism, răul mondial – binele universal etc. Personal, am sperat cândva că procesul integrării europene va continua fortificând Statul și Națiunea. Dar globaliștii, inclusiv euro-optimiștii, încă mai sunt dispuși să sacrifice diversitatea națiunilor pentru a obține o iluzorie prosperitate economică. Convergența infinitelor crize și economia inegalităților amenință omenirea cu dispariția progresivă a diversității biologice, reducerea națiunilor la o „civilizație mondială”, asamblată din hibrizi și surogate. Utilizarea ingineriei genetice deschide noi perspective pentru expansiunea imperială.

Retrospectiv, contradicția dintre „naționalismul natural” și „internaționalismul artificial” a fost întotdeauna o problemă cheie în strategia de supraviețuire la scara întregii planete. Astăzi, când uraganul globalizării spulberă independența, suveranitatea și diversitatea, doar etnocentrismul reprezintă soluția salvatoare, având un statut de constantă istorică și fiind, de fapt, principalul concurent al socialismului și liberalismului. Fiind codificat genetic, etnocentrismul erupe dacă este provocat și aspirațiile națiunilor se manifestă tot mai energic. Drept consecință, trăim în prezent o nouă Etnoresurecție. În atare condiții, prezervarea diversității și alternativa la corporațiile transnaționale reprezintă una din posibilele soluții pe care Măria Sa Viitorul le va materializa. Cu certitudine, birocratica Uniune Europeană va accepta memorii colective diferite și va fi multiidentitară, sau nu va fi deloc.

În pofida unei contraofensive concertate a Deminternului, Kominternului și Hominternului, problematica evoluției Statului și Națiunii revine în actualitate peste tot în lume. Schimbarea la față a SUA și nașterea unui Curent Etnocentrist paneuropean au dat startul unei modernizări diferite de clasicele stratageme ale globaliștilor neo-troțkiști. După Franța și Anglia, Rusia postcomunistă reprezintă, se pare, cel mai spectaculos fenomen de renaștere a conștiinței naționale. Exegeții naționalismului rus contemporan se evidențiază combativ și creativ. Cu toată ostilitatea actualului regim oligarhic/plutocrat, în Rusia apar numeroase lucrări vizând diversele fațete ale naționalismului și etnopsihologiei. Cercetătorii ruși folosesc noțiunea de „национализмоведение», adică „naționalismologie”, sau „știința naționalismului”. Un suport considerabil pentru „naționalismul științific” este și manualul Naționalismul ca ideologie politică, apărut la Moscova în 2005. Odinioară regimul sovietic finanța și edita la Praga o revistă internaționalistă „Problemele Socialismului”. În prezent, la Moscova, apare o revistă solidă „Problemele Naționalismului”.

„Statul-națiune”, chipurile, nu ar mai fi posibil în condițiile expansiunii globaliste. Atunci, declară naționaliștii alter-globaliști, nici „societatea de piață” nu ar mai merita a fi susținută. Preocuparea lor de bază devine acea imagine unică, fără precedent, a Sistemelor Naționale Producătoare și a Sistemelor Naționale Creatoare, imagine pe care viitorul o poate materializa, drept soluție alternativă la corporațiile transnaționale. Este vorba de o reflecție originală, la nivel de experți, asupra raporturilor dinte național și internațional, local și global, având drept punct de plecare două noțiuni/postulate cheie: Conștiința de sine a Națiunilor și Conștientizarea, la scară planetară, că dezvoltarea economică are anumite limite.

În prezent, tot mai multă lume cugetă și acționează de parcă am fi în ajunul unei noi conflagrații mondiale. Personal, mă simt ca în ‘90-’91, ultimii ani de agonie ai imperiului ideocratic. În fond, ne-a ajuns blestemul chinezesc „Să trăiți timpuri interesante!”. Adică să suportăm pe viu confruntarea tot mai acerbă dintre Globalism si Alterglobalism. Antagonismul lor perpetuează contradicția dintre doua forțe uriașe, diametral opuse: naționalismul și internaționalismul. De evoluția acestui conflict ține problema cheie a strategiei de supraviețuire la scară mondială. Chiar dacă într-un viitor Octombrie (de data aceasta nu roșu, ci unul albastru) ar triumfa pe Terra „Marea Revoluție Neo-capitalistă”, lupta dintre ideologia globalizării și cea a antiglobalizării nu va înceta. Bătălia ideologică și materialistă generează complexitatea, incertitudinea și rapiditatea schimbărilor de ordin politic, militar, economic, intelectual și moral. Diagnosticarea exactă a situației și alegerea unui remediu adecvat necesită  abordări diferite și un mare efort al elitelor naționale.

 

4. Etnosistemica

În procesul oricărei cercetări științifice, dar mai ales într-o construcție utopică, dimensiunea semantică a conceptelor și vocabularul au o pondere esențială. Termenul Etnosistemica nu este atestat în dicționarele explicative. Am introdus această noțiune prin anii ‘70 în articole și conferințe scrise și ținute în limbile rusă și română. La Leningrad, mi-a încolțit în minte ideea unei lucrări având drept obiectiv „reconcilierea” doctrinelor clasice vizând evoluția Statului și Națiunii. Ideea a prins rădăcini și a crescut în condiții austere la Moscova. Doream să contribui cumva la definitivarea proiectului unor savanți români din perioada interbelică. E vorba „de consolidarea unei viguroase mișcări intelectuale, care să conjuge frumusețea Gândirii cu trăinicia Faptei pentru a făuri Știința Națiunii” – o chemare lansată de Dimitrie Gusti, actuală și în zilele noastre. Dar nu m-am ales cu o lucrare academică tradițională. Școala sovietică nu admitea abordarea problemei naționale decât prin prisma științei marxist-leniniste și a luptei de clasă.

Imaginam pe atunci o critică constructivă a Prezentului și abordam problema Națiunii „reciclând” eclectic opțiunile naționaliste și internaționaliste. Pe parcursul anilor, la Cernăuți și Chișinău, la București și în Brazilia, m-am limpezit teoretic. Ulterior, concepțiile mai multor savanți din diverse domenii mi-au fertilizat lucrarea. Demersul meu, după dezagregarea imperiului ideocratic, a devenit o replică identitară la recidiva neo-troțchistă și neocolonialistă, denumită eufemistic Globalizare. Realitatea trăită m-a lămurit: socialismul totalitar-comunist (Kominternul) și liberalismul totalitar-consumist (Deminternul) se află, în linii mari, cam pe aceleași poziții: reducția la economic a indivizilor și a națiunilor; egalitarismul (în variantele liberală și socialistă); obsesia progresului (niciodată atins decât în tehnologie și care poluează nu numai natura, ci și sufletele); ruptura cu tradițiile etno-culturale și desacralizarea lumii. „Colectivizarea cu orice preț” a fost stratagema Kominternului în secolul al XX-lea, precum „privatizarea cu orice preț” reprezintă în continuare arma principală a Fininternului (vinderea companiei Petrom poate servi drept material didactic la tema respectivă). Odată cu dominarea noilor tehnici genetice se pune la cale și brevetarea viului, a genomului uman; o mare privatizare a tot ce are legătură cu viața sau cu natura, favorizând apariția unei puteri mai absolute decât tot ce a cunoscut istoria omenirii.

Pe altarul luptei pentru libertate, egalitate, fraternitate și democrație au fost sacrificate milioane de vieți. Indiscutabil, rătăcirea popoarelor prin ținuturile liberalismului și ale socialismului s-a finalizat. Iar viitorul omenirii devine tot mai puțin predictibil. O nouă concepție despre lume este creată și de către mas-media, a patra putere în statul modern. Între timp, științele sociale consacrate par să conspire pentru a ne ascunde „ceva”. Însă nimeni și nimic nu ne garantează că noul secol va fi unul religios. De aceea am putea parafraza celebrul aforism, zicând: secolul XXI va deveni etnocentrist sau nu va mai continua. Deși istoria nu poate fi stopată, profeții eternului liberalism insinuează ostentativ: „Finita la istoria!”. Adică, nu există decât o singură regulă a jocului – capitalismul și democrația neoliberală, înzestrată miraculos cu toate virtuțile magice. Astfel, am ajuns într-o nouă „epocă de aur”: opoziția capitalism-comunism a dispărut; grupurile de interese transnaționale exercită o influență crescândă asupra politicului și guvernării; reforme la infinit, impuse și controlate de instanțele corporațiilor transnaționale, care, de facto, conduc lumea.

Potențialul spiritual acumulat de inventatorii religiilor, locale sau mondiale, de profeți și sfinți, este pe cale de epuizare. Gândirea strategică stagnează. Cetățenii și națiunile au senzația că ar suferi acum mai grav ca niciodată. În toate sferele de activitate, analiștii și experții vorbesc de pesimism apocaliptic, optimism euforic sau haos generalizat. Unii sunt copleșiți de un sentiment de schimbare rapidă și incontrolabilă. Pe alții îi sperie lipsa siguranței în ziua de mâine. Până și vechile marile națiuni europene par să-și fi pierdut reperele; nu mai au încredere în forțele lor și în Viitor. Au ajuns să se îndoiască de propria lor identitate; nu mai înțeleg ce se întâmplă pe lume și nici care este locul națiunilor pe mapamond.  Însă națiunile care nu mai au mituri și legende „mor de frig”.

Treptat, am devenit un proiectant etnosistemic și militez atât pentru biodiversitate și protejarea Naturii, cât și pentru antropodiversitate și supraviețuirea Națiunii. În prezent sunt ferm convins: fără teorie precisă nu există acțiune eficace. Un pas înainte în teorie înseamnă doi pași înainte în practica pură. Astăzi necesitatea unei Etnoteorii devine lucrul cel mai practic din lume. Enunțata Paradigmă Etnosistemică pretinde să devină o teorie holistică a Etnomodelării, un suport pentru știința și arta guvernării Statului-Etnosistem.

Cu certitudine, nu e vorba de recidiva unui demers naționalist din timpuri apuse. Sau de o rezistență ultraconservatoare față de „inovațiile” liberale și socialiste la modă. Este eterna revenire, simbolizând tendința de întoarcere a omenirii la sursele primare și la esența ei primordială. În dezvoltarea actualei societăți consumiste se produce o cotitură: întoarcerea omului în familia sa – Națiunea. În comparație cu metamorfoza orânduirilor sociale anterioare, determinate de revoluțiile tehnico-științifice și progresul mijloacelor de producție, trăim acum un fenomen inedit. Actuala schimbare la scară planetară are la bază Conștiința Pură. Alternativa globalizării neoliberale este Etnopsihicul; o nouă arhitectură a lumii; mobilizarea, fortificarea resurselor Statului și Națiunii; edificarea Etnosistemelor ca piloni ai diversității planetare.

Etnosistemica oferă o bază teoretică, o asigurare metodologică a evoluției Națiunii și a deciziilor strategice vizând armonizarea etnovalorilor ancestrale cu proiectele futuriste. Ca teorie și practică, Etnosistemica se axează pe următoarele opt postulatele/principii: 1. Viața și conștiința sunt cheile pentru descifrarea Universului; 2. Individul se naște, personalitatea se formează; 3. Indivizii constituie poporul, personalitățile formează Națiunea; 4. Individul aspiră să devină personalitate; 5. Poporul tinde să ajungă Națiune; 6. Națiunea evoluează istoric și devine Etnosistem; 7. Etnopsihicul este factorul integrator și protectorul Etnosistemului; 8. Etnoenergia este unicul remediu contra Imperiului.

Statul-Etnosistem urmează a fi edificat drept alternativă la modelele formațiunilor statale perimate; un stat care apără dreptul fiecărui Etnosistem la un certificat de proprietate asupra unui mediu vital propriu; un drept inalienabil și imprescriptibil, strict determinat și general recunoscut, inclusiv de către un eventual for suprem al Etnosistemelor suverane. Statul-Etnosistem are drept fundament ideologic Dictatura legilor naturii, Bioeconomia și Ecologia; acordă prioritate și protecție propriilor Subsisteme și materializează un model de Sistem Producător fără precedent; combate miturile creșterii exponențiale și adoptă deviza: „Creștere, înseamnă a produce mai mult! Dezvoltare înseamnă a produce altfel!”; încurajează mișcările civice: Descreșterea fericită și Ieșirea din societatea de consum.

Deocamdată, Paradigma Holistică a Națiunii și Proiectul  Statului-Etnosistem nu sunt decât o Etnoutopie sau, într-un anumit sens, o Etnoaventură. Însă, cu siguranță, Etnoutopia este imperios necesară și reală, deoarece însăși Realitatea s-a schimbat. Lumea modernă a inversat dimensiunea metafizică a Realității. Virtualizarea generalizată a surpat cardinal chiar și criteriile „realului”. Iar societatea network nu anulează „valorile tradiționale”. Pentru cei care își creează propriile utopii, aceste valori devin adesea mult mai reale decât „realitatea” lumii înconjurătoare. Până și Apocalipsa e percepută deja ca începutul unei lumi virtuale, unei noi civilizații utopice. Dar de ce, totuși, o „Etnoaventură”? Fiindcă nimeni în lume încă nu a declanșat bătălia pentru o Civilizație Etnosistemică. Dar numai realizarea Etnoutopiei, fie și într-o singură țară europeană, va învolbura îmbătrânitul continent ca un ciclon evoluționist transcendental și benefic.

Un prim model de Stat al Viitorului ar putea apărea drept rezultat al iminentei Întoarceri a românilor în paradisul pierdut Dacia Felix. Însăși denumirea reflectă sensul Întoarcerii. În viziunea mea Etnosistemică, evoluția României contemporane însemnă: apariția noului și repetarea vechiului; Viitorul și Trecutul se transformă concomitent în Prezent. Astfel, istoria începe un nou ciclu. Imperiul, zguduit de o mare criză financiară, curăță catacombele Romei nu numai de tâlhari, ci și de refugiații din Provincia Iudeea după înăbușirea ultimei revolte. Dintre aceștia recrutează Imperiul mii de mercenari fără soldă, ca să-și completeze cohortele secătuite. Le promite libertate confesională, căpătuire și încetarea persecuțiilor atât în Iudeea rebelă, cât și în celelalte colonii. Dar cu o singură condiție: să abandoneze Roma sufocată de imigranți și să plece cu toții, odată cu legiunile, în Dacia Felix. Este o diversiune cu bătaie lungă transpusă în practică de către Dinastia Flaviană. Astfel, Imperiul sancționează primul genocid din istoria Europei – convertirea forțată a dacilor la o nouă religie. De data aceasta însă, aurul Carpaților nu mai poate amâna, ca atunci, colapsul Imperiului. Astăzi, după două milenii, nucleul structural traco-dacic germinează, sămânța dacilor liberi încolțește. Dacii liberi trăiesc în Prezent și se gândesc la urmași, nu la strămoși. În această ordine de idei, românii se află într-o situație avantajoasă: Etnoutopia Dacia Phoenix – Dacia Felix prinde contur în mințile oamenilor și astfel poate deveni realitate; proiectul regenerării prin Zalmoxe a demarat. Acum Dacia Phoenix – Dacia Felix simbolizează intenția divină de a realiza în spațiul carpato-danubiano-pontic primul proiect-pilot ezoteric de istorie nouă a omenirii.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog