Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANUL LITERAR 2017

Poezia actuală din Basarabia

Lucia ŢURCANU

Alte articole de
Lucia ŢURCANU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Anul poetic 2017 nu a fost la fel de bogat ca alți ani, dar s-a remarcat, și de această dată, prin diversitatea temelor și a formulelor estetice, fiind, cum e și firesc, destul de inegal în ce privește calitatea poeziei. Atrage atenția și geografia editorială extinsă, poeții din Basarabia publicându-și cărțile la Chișinău, Soroca, Bistrița, București, Iași, Timișoara.

Neașteptat, în anul care s-a scurs nu au existat debuturi în poezie (de obicei, aveam anual câte două-trei cărți de debut bune). Un debut colectiv îl constituie însă volumul Opt (Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”), o antologie a tinerei poezii de azi, reprezentată de opt tineri poeți care frecventează Atelierul de proză și poezie „Vlad Ioviță”, condus de Dumitru Crudu: Rodica Gotca, Anastasia Palii, Veronica Ștefaneț, Doina Roman-Baciu, Elena Răileanu, Iulia Iaroslavschi, Vitalie Colț, Artiom Oleacu. Sunt autori diferiți, care își tatonează deocamdată temele și formulele poetice, dar care, cu siguranță, au suficient talent și perseverență pentru a excela în acest gen.

Dintre volumele de poezie apărute în 2017, s-ar remarca, în primul rând, trei cărți publicate de Editura Charmides din Bistrița: Moni Stănilă, O lume de evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni; Alexandru Vakulovski, Priveliști; Dumitru Crudu, Cinci poeme din Rotterdam.

După Colonia fabricii (Cartea Românească, 2015), care conținea poezie a angajării civice, Moni Stănilă își manifestă din nou interesul pentru dimensiunea religioasă a poeziei, deși nu folosește neapărat motivele și terminologia încetățenite ca fiind religioase. Ar fi vorba, mai degrabă, de o religiozitate deghizată, de „poeme cu tâlc metafizic” (Octavian Soviany). Autoarea invocă un spațiu al beatitudinii cu ajutorul unei retorici minimaliste, al limbajului aparent a-poetic: „Aici e insula. / Aici nu se aud escavatoarele urbane / în fiecare dimineață când visezi păduri. // Și nici troleibuzele nu se claxonează între ele. // Doar solfegiile câtorva păsări / și aerul plin al zilelor”; „Să tot stai, să tot bei, într-o insulă ca asta, ne spunem, / și mai comandăm o carafă”. Moni Stănilă reușește să construiască, îmbinând imagini ale banalului cotidian cu simboluri, motive biblice (cei trei, mărul etc.), o lume sau o atmosferă alegorică, făcând aluzie, poate, la creștinismul incipient sau la ritualul trecerii împăcate în lumea de dincolo. Este o carte foarte bine scrisă, în care „ambiguitatea alegorică devine principala sursă de lirism” (O. Nimigean).

Alexandru Vakulovski își scrie Priveliști-le în memoria lui Benjamin Fundoianu. În prefața la antologia Herța și alte priveliști (Cartier, 2016), Dan Coman observa că Benjamin Fundoianu „transcrie, aproape sec, din afară, o realitate banală, mizeră, lipsită de sclipiciul miraculosului”. Este o manieră proprie și lui Alexandru Vakulovski, doar că autorul de la Chișinău redirecționează accentul de pe rural pe citadin, fotografiind „cam tot ce mișcă în proximitate” (Ioan Pintea). Este practicată tehnica declicului, poetul surprinzând imagini de un realism dur, care declanșează poezia. Tranzitivitatea limbajului din această carte e aparentă, pentru că aproape fiecare poem are, în final, o poantă ce conține metafora care umple cu poezie secvența banală descrisă anterior. De fapt, prin limbajul crud pe care îl valorifică, Alexandru Vakulovski face o poezie angajată social, dar nu neapărat declarativă. Revolta și angajarea socială rezultă, mai degrabă, din nespus, din aluzia din finalul unor poeme: „urmăresc / mâinile / poate-poate // cineva a / găsit / pâine” (Crăciun pe vechi). În Priveliști, Alexandru Vakulovski, altădată cu predilecții pentru discursivitate, practică poezia eliptică. Și îi reușește.

După poemele trecerii din Eșarfe în cer (Cartier, 2012) și La revedere, tată (Tracus Arte, 2015), Dumitru Crudu revine cu o carte a banalului cotidian și a biografismului. Cele Cinci poeme din Rotterdam, epicizate, par să fie scrise în maniera lui Allen Ginsberg. Este o retorică bazată pe repetiții, de o directețe șocantă, o poezie în care faptul banal, prin reluarea acumulativă, devine obsesie. Poemul care mi-a plăcut cel mai mult este E noapte și e ceață pe strada Mijnsherenlaan din Rotterdam. Aici, putem observa cum limbajul tranzitiv se transformă, prin acumulare, și devine metaforă: „e trei noaptea și eu mă uit la ușa asta închisă / ca la un obiect estetic. // ușa asta de la intrare pe care / ar fi trebuit s-o descui și să trec prin ea și să intru în lift și să / urc la ultimul etaj, dacă ușa asta / nu ar fi încuiată și eu nu mi-aș fi pierdut cheile, / arată chiar foarte bine / este chiar o ușă deosebit de frumoasă / nu pot să nu recunosc asta și să nu o admir / o admir / o admir foarte mult / așa cum admir un cireș care înflorește”. Făcându-și program din această retorică minimalistă, „voit naivă” (Ștefan Baghiu), Dumitru Crudu reușește să creeze o poezie a dilemelor interioare pe care le trăiește eul la impactul cu realitatea.

În 2017, Virgil Botnaru își publică a doua carte de poezie, Schimbare de altitudine (Casa de pariuri literare). Chiar din primele pagini, se poate observa același interes, pedant, pentru construcție, pe care tânărul autor îl manifesta în Return to Innocence (Casa de pariuri literare, 2014). Și aici, Virgil Botnaru este interesat de atmosfera spațiilor închise, reducând însă numărul referințelor la faptul de cultură. Preluând și dezvoltând motive din volumul de debut, autorul reușește să creeze poeme în care îmbină banalul cotidian cu dramatismul existențial. Cele mai reușite îmi par totuși textele despre „marea trecere”, în care aluzia livrescă este plasată într-un context cu totul neașteptat, poetul invocând o așa-zisă metafizică a morții prin intermediul referințelor la cotidianul banal: „stăm cu toții într-o casă cu etaj / pe care o ticsim / cu zgomote inutile // câte unul / palid ca lămâiul / iese și nu se mai întoarce // nimeni nu-și va aminti mâine / de noi” (a doua zi).

Anul 2017 ne dă și o carte de haikuuri – Gheorghe Colțun, Insistența chemării (Tipografia „Print-Caro”). Autorul respectă cu strictețe structura acestui tip de poezie cu formă fixă, fiind fidel speciei și în ce privește specificul scriiturii: notații din natură, relația natură-om, prezența unui cuvânt care sugerează anotimpul (nu în toate cazurile), caracter gnomic, metaforism și, uneori, prețiozitate: „Fire de-otavă; / pe ogorul inimii, / e primăvară!”. Mai puțin inspirat mi-a părut însă gestul de așa-zisă autohtonizare a tematicii: „Streașină veche / fără cuib de rândunea –/  mamă așteptând”, uneori versurilor lipsindu-le percutanța estetică.

Trei cărți apărute în 2017 sunt de graniță, îmbinând poezia cu secvențele prozaice.

În Piatra de Ca′ Vendramin. Dialogurile străinei cu vechiul său prieten Alter. Al treilea jurnal al unui evadat din Est (Junimea), Eugenia Bulat face să alterneze poezia cu un fel de (pseudo)dialoguri „socratice” dintre Dona și Alter, dezvoltând tema exilului/exodului. Rezultă un volum cu substrat livresc, cu referințe intertextuale multiple și cu o încărcătură metaforică uneori excesivă. Intenția autoarei este să prezinte drama unui popor condamnat la exod. Poate de aici și notele patetice ale poemelor. Este o poezie a strigătului, gravă, solemnă, declamativă, cu accente profetice: „– Scoateți lumea din mine, să văd! – / ca și cum ai striga. – / Mai departe de mine să văd, / mai departe de voi!”.

O carte de frontieră este și volumul lui Grigore Chiper Piese dintr-un puzzle (Junimea), pe care autorul îl subintitulează „pseudojurnal”, explicând, în Câteva precizări, că „forma cea mai apropiată a notelor este cea de jurnal, un jurnal al sinelui. Dar e și un fel de Bildungsroman. /.../ e multă poezie în structura voit frântă, abruptă, lapidară, totodată naivă, hrănită dintr-un romantism bovaric”. Fragmentele (scrise în 1983-1984) care alcătuiesc cartea Piese dintr-un puzzle sunt, cred, poeme meditative în proză, de un metaforism debordant și de o încărcătură livrescă aproape deconcentrantă, care se va dilua, spre beneficiul literaturii, în volumele de poeme.

Din aceeași categorie face parte și volumul lui Viaceslav Russu Ad libitum (Stef). Pare să fie o carte experimentală, în care se îmbină, fragmentarist, proza dialogică și poemele livrești. Ceea ce lipsește însă este autenticitatea. Autorul practică intelectualizarea artificializantă a poeziei, intenția sa fiind să șocheze și să pună în încurcătură cititorul.

În anul 2017 nu au lipsit nici cărțile lirismului neoromantic. Petre Popa, bunăoară, publică Blazonul veșniciei (Tipografia Uniprint), o carte oarecum eclectică (partea I – Copil de părinți. Poezii, cântece, eseuri pentru copii… și părinți; partea II – Părinte de fii. Poezii, cântece, eseuri pentru părinți… și copii). Una dintre reușitele textelor este ritmicitatea, melodicitatea lor. Deranjează însă dedicațiile care însoțesc fiecare poem și privează poezia de autonomie, făcându-ne să o citim doar în relație cu scriitorul evocat.

Lirismul confesiv de natură tradiționalistă este practicat de Tatiana Afanas-Creciun în  Lacrimile dragostei (Detectiv literar). Nota distinctivă a textelor este romantismul dulceag, așa cum o sugerează chiar titlul. Autoarea se arată interesată de tot ce ar constitui Înălțătorul: cerul, paradisul, cuvântul, dar modelul Leonida Lari este mult prea impunător, nelăsând poemele să-și dezvăluie originalitatea. Multe versuri par să fie mai degrabă texte din cărți poștale sau secvențe din albume cu amintiri, decât poezie („Te aștept / Cu mare dor, / Să-ți spun / Cuvinte gingașe, / Cum așteaptă / Florile / Soarele / Să le încălzească. / Să le ajute / Să-și desfacă / Petalele înrourate, / Una câte una...”).

Cartea Claudiei Slutu-Grama Frontiera cu amintiri (Pontos) la fel ne duce cu gândul la jurnalul sentimental al unei domnișoare de salon, conținând versificări vulnerabile, imagini naive, anacronice și chiar neconcordanțe logice („După plecarea noastră / Dragostea Noastră, / care ne-a încălzit pe Pământ va continua să colinde prin Univers / Până când va întâlni / o Ileană Cosânzeană / Și un Făt Frumos / Convingându-i că ei merită / o Dragoste Nemuritoare / Așa cum a fost / Dragostea Noastră”).

Acestea au fost volumele de poezie apărute în 2017. S-ar mai cere menționate câteva antologii de autor bune – Arcadie Suceveanu, O sută și una de poezii (Editura Academiei Române); Leo Bordeianu, Harta (Prut), Victor Pânzaru, Muzeul semințelor (Cartier) – și una mai puțin bună – Traian Vasilcău, Poezii alese (Prim) (mă întreb ce rost are traducerea poemelor în engleză, spaniolă, franceză într-o antologie apărută în România).

Nu mă voi referi la o serie de antologii apărute la editurile Arc, Cartier și Știința, pe care Mircea V. Ciobanu le numește inspirat „proiecte editoriale” și despre care scrie în nr. 1 din 2018 al revistei „SUD-EST cultural”. Voi menționa însă, pentru a întregi imaginea, câteva reeditări ale anului: Nicolae Spătaru, Nebunul cu o singură fereastră (Vinea); Titus Știrbu, Motanul poliglot. Parodii (Pontos); Titus Știrbu, Unu scriem, doi în minte. Epigrame și catrene vesele (și nu prea) (Pontos).

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog