Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANUL LITERAR 2017

Perspective narative postmoderne. Dreptul scriitorului de a se inventa

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

(Reflecții pe marginea prozei anului 2017)

 

Deși cunoaștem cu toții adevărul despre poezia care e predominantă în contextul literar pruto-nistrean, vom spune de la început că anul 2017 este remarcabil prin cărțile de proză apărute, care sunt într-un număr impunător: mai mult de 18 titluri. Precizăm că în cele ce urmează nu vom opera o analiză exhaustivă a întregii producții narative, păstrându-ne dreptul de a reveni ulterior la unele dintre scrierile din perioada vizată. Vom menționa și faptul că anul 2017 se distinge din perspectiva unei anumite discontinuități în ceea ce privește viziunea artistică, stilul, poetica. Ne propunem să vorbim, cel puțin tangențial, despre proza poetică și despre poezia prozei, deoarece acestea continuă să caracterizeze scrisul literar de la noi, despre raportarea la istorie, sau despre punerea mai profundă în operă a relației dintre omul contemporan și istorie, despre memoria traumatică și despre alte aspecte. Vom ține cont, totodată, că fiece entitate culturală, istorică trebuie văzută într-un sistem coerent. Nu e necesar să susținem că epoca și cultura determină fața operei. Individul și societatea sunt două realități ce există într-un cadru mai general de care depinde punerea în relație a insului natural cu cel cultural.

A construi o lume nouă prin literatură nu e la îndemâna oricui, căci a explica un fenomen cultural, social sau politic nu e tocmai simplu.

Proza la ora actuală se citește și din perspectiva drumului parcurs de literatura română de la est de Prut, în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea. O literatură care a fost marcată de amprentele ideologice ale timpului, în mod special în primele două decenii postbelice, după care a urmat o perioadă de luptă cu inerția. Ieșirea de sub cupola ideologicului s-a intensificat, treptat producându-se schimbarea de macaz: profund marcată de influențele folclorice, fenomen explicabil pentru o literatură izolată de albia ei firească, a contextului cultural general românesc, literatura din Basarabia va trece la arderea etapelor experiențelor estetice care s-au produs pe plan universal și la deschiderea tot mai amplă spre valorile literare naționale și europene. Vom observa, de la o vreme, detașarea de căutările de ordin formal și orientarea spre o literatură ce se prezintă ca o experiență de teren, în sens uman. Se construiesc dispozitive cu ajutorul cărora realitatea de la noi să fie mai ușor lizibilă. Ar putea fi vorba, în aceste condiții despre o criză a narativității? Și care ar fi aceasta? Suntem siguri că putem vorbi despre o criză? Care sunt semnalmentele? Cauzele? Remediile? Bineînțeles, sunt probleme generate chiar de producția narativă a anului 2017, a căror discutare depășește cadrul conferinței noastre, dar care, cu siguranță, ar putea constitui subiectul de dezbatere al unei întruniri aparte, să zicem al festivalului de proză, care se preconizează a fi organizat de Uniunea Scriitorilor din Moldova în toamnă.

În comunicarea de față menționăm existența unor semnalmente ale crizei narativității în ceea ce privește autoficțiunea și arta de a fabrica istorii. Cititorii așteaptă de la scriitorii cu sensibilitate, intuiție, imaginație noi narațiuni care să clarifice prezentul, mai exact, caracterul straniu al acestuia, și care, în același timp, să intrige și să sporească inteligibilitatea lumii.

Amintim că Roland Barthes este cel care în anii ’70 ai secolului trecut a inaugurat momentul de cotitură al literaturii contemporane: proza devine reflexivă. Se pune în prim-plan nu atât necesitatea de a inventa o istorie, cât de a justifica necesitatea de a scrie. Un roman precum Pușlamielul lui Nicolae Rusu se remarcă anume din această perspectivă. Zbaterile scriitorului se consumă în acest cerc. Nu lipsește o invincibilă impresie a frustrării. Dincolo de acestea, romanul din perioada recentă se impune prin caracterul polifonic, fie că această trăsătură transpare în variantele mai mult sau mai puțin subtile ale autoficțiunii, fie că se afirmă în narațiuni voluntar impudice (caracteristici ale personajelor din Moartea unei veverițe de Dumitru Crudu, sau ale celor din romanul lui Gheorghe Calamanciuc Cerul din Ilicatinca. Romanul celor doi potrivnici ), fie că e vorba de narațiuni concepute în cheia cunoscutelor romane tradiționale.

Regimul scriiturii, legitimitatea narațiunii, scena literară a anului 2017 ne demonstrează că scriitorii își adoptă cu tot mai multă siguranță un punct de vedere sociologic. Să nu uităm că francezul M. Mauss este de părere că sociologii sunt și ei scriitori. Este evidentă, în aceste condiții, un fel de porozitate a epistemologiei literare a romanului conectat la istoria recentă. Scriitorii se reîntorc la obiectul literaturii de altă dată, dar nu sunt mulțumiți. Sunt mai realiști, dar nu se revine la realismul din secolul al XIX-lea. Scriitorii contemporani sunt mai lucizi, nu promovează formele estetice cunoscute. Caută altceva, dau mai multă inițiativă cuvintelor. Propria experiență, autobiografia ficțională sunt la mare întrebare, fără a subscrie la autobiografia clasică. Reîntoarcerea în trecut e menită a face propria investigație: e o metodă microistorică încorporată în texte care interoghează prezentul.

Timpurile în care trăim sunt caracterizate de către Gilles Lipovetsky, în lucrarea sa Era vidului, (L’ère du vide. Essais sur l’individualisme contemporain, Gallimard, 2012) prin termenul de hipermodernitate, pe care îl descifrează din perspectiva evoluției identificabile după următoarele semnalmente: starea de spirit modificată în lumea intelectuală; multiplicarea referințelor la evenimente al căror martor și participant poate fi însuși naratorul; schimbarea paradigmei în sânul societăților democratice care descalifică postmodernul în favoarea hipermodernității.

Pe de altă parte, între postmodernitatea care rămâne valabilă în continuare și modernitate ruptura este mai mult teoretică decât reală. Jean-Francois Lyotard în lucrarea sa Condiția postmodernității, bunăoară, afirmă că omul postmodern vine dintr-o temporalitate a marilor narațiuni, a unor metalimbaje construite de modernitatea potrivit căreia istoria avea un sens asigurat și pentru care noțiunea de progres era centrală. Cum stăm astăzi la aceste două capitole? Consider că de aici ar trebui să începem discuția despre proza noastră, căci, după catastrofele la care secolul al XX-lea a fost martor, marile narațiuni mesianice au pierdut din credibilitate și postmodernitatea se situează, în perspectiva abandonului credinței, pe un fundament asigurat de cunoaștere și de renunțarea totodată la progresul tehnico-științific. Ne înșelăm însă nu în privința postmodernității, ci în privința rupturii care credem că s-a produs între aceasta și modernitate. Căci postmodernitatea nu e cu totul altceva sau altundeva decât modernitatea. Ea este modernitatea debarasată de frânele instituționale care împiedică marile criterii structurante să o constituie, cu alte cuvinte, care împiedică individualismul, știința și tehnica, comerțul, democrația să se manifeste plenar. Astfel, postmodernitatea se prezintă nu ca rezultat al rupturii de modernitate, ci în calitate de paranteză la modernitate, care se desfășoară între 1960-1980, pe plan universal, caracterizându-se prin abandonarea marilor narațiuni tradiționale, contra cărora modernitatea s-a construit parțial pentru a elibera individul de toate captivitățile. Nimic și nimeni nu poate împiedica individul să-și construiască viața sa, să-și însușească referințele sale intelectuale sau sociale. În postmodernitate totul ține de alegerea care aparține individului. Postmodernitatea este marcată, în opinia lui Gilles Lipovetsky, de cultul prezentului și de povestirea sinelui. De ce e nevoie să ne povestim sinele? Deoarece experiența istoriei este mai credibilă acum din perspectiva expresiei trăirii acesteia la scară individuală. În eseul său Estetizarea lumii sociologul francez adoptă termenul homo aestheticus pentru a desemna subiectul contemporan reflexiv, eclectic și nomad, care revendică hedonismul și autenticitatea, creativitatea și facerea de sine, expresivitatea și cercetarea experienței, într-un cuvânt, dreptul de a se inventa. Așa se explică necesitatea renarativizării romanului pe care o desprindem și din peisajul narativ pruto-nistrean. Pe fața omului contemporan se așază o mască subțire acum, pe care scriitorul Dumitru Crudu, bunăoară, pentru a o îndepărta, mânuiește cu abilitate și cu atenție bisturiul chirurgical al observației de ordin psihologic, stilul odihnindu-se pe oralitatea discursivă. Manifestându-se ca un prozator adevărat, care în prozele sale nu poate fi poet, nu poate renunța la un eu, prozatorul nu se lasă transformat, aceasta însemnând, de fapt, să fii prozator în adevăratul sens al cuvântului. Dumitru Crudu reflectă universul unor personaje care nu se pot transforma. Mentalitatea lor comunistă nu se transformă.

A face credibilă literatura implicată în istoria recentă e foarte greu. Val Butnaru, Dumitru Crudu, Nicolae Rusu, Mihaela Perciun caută soluții. Proza lor este nutrită, alimentată de istorie, dar faptul istoric, narațiunea sunt filtrate printr-o viziune postmodernă, individualistă, autoironică și autopersiflantă. Naratorul de astăzi nu mai crede în virtuțile literaturii istorice. Și, pe de altă parte, are loc un proces de îndepărtare de preocuparea de ordin formal în literatură. Aventura scriiturii se vrea ancorată în forme care să facă posibilă conexiunea la istorie. Aici putem vorbi nu atât de literatura istorică, cât de literatura conectată la istorie.

Francezul Boris Cyrulnik diferențiază câteva tipuri de povestiri: într-un prim timp povestirea preverbală, solitară, cea partajată, când mai mulți inși fac parte dintr-o comunitate; povestirea colectivă (familia, cultura de unde venim); noile tehnologii participă de asemenea la constituirea noii narațiuni. Toate acestea își lasă amprenta și asupra discursului narativ de la noi. Iar cât privește personajele aflate în centrul scrierilor, acestea sunt, de fapt, „atitudini narative” (G. Genette). Mai trebuie spus că proza din anul 2017 se caracterizează prin ceea ce cu un termen al francezului Ph. Lejeune se numește crearea zonei de „spațiu autobiografic”, ceea ce face mai credibil modul de abordare a spectrului vieții de azi și a vieții în general. Neadaptarea individului la realitățile în care trăiește acum e mai aproape de viziunea lui Albert Camus. Aceasta se întâmplă, așa ca în Străinul, nu pentru că lumea e urâtă, din contra lumea, viața e frumoasă, însă ceea ce contează sunt reperele, pe care nu întotdeauna le găsim. De aici nevoia de poveste, care străbate în scrierile de azi, mai ales în cele semnate de autoare precum Lilia Calancea, Doina Postolache, Marcela Mardare. Este și cazul celor trei personaje feminine ale Liliei Calancea: Constantina, Sapho și Livia, din romanul Sub constelația lirei, care, la nivelul poeticii, este marcat de revalorizarea modului metaforic al narațiunii, așa cum se întâmplă, în general, în romanul postmodern. Sunt reformulate strategiile narațiunii în cadrul modului de gândire metaforică, fiind întreținut un joc intertextual explicit.

Transpare în producția narativă de ultimă oră necesitatea de a fonda o estetică a romanului care să articuleze semnificația sa și conținutul cu subversiunea permanentă a tradițiilor romanești și a operelor arhetipale. Acest lucru se produce prin revizitarea unor motive reprezentate acum altfel de către Val Butnaru, Nicolae Rusu, Dumitru Crudu. Sociologul polonez Zigmunt Bauman consideră că o constantă comportamentală a generațiilor de astăzi este așa numita de către el lichiditate, care constă în a opera asupra propriului eu schimbări frecvente, în funcție de circumstanțe. Bauman se referă la faptul că omul devine un ins flexibil și proteiform adaptabil și bogat în resurse intrinseci. Transformările complete sau parțiale de care e capabil ating toate domeniile: familie, profesie, dragoste, credințe, tradiții, modă, sport etc. și nu sunt percepute ca și contradicții, ci ca paradoxuri vivifiante, purtătoare de energie și de reînnoire. Drept consecință, asistăm la trecerea de la o modernitate „solidă”, (stabilă, repetitivă, ancorată în practice legitime) și o hipermodernitate, „lichidă” (relaxarea legăturilor familiale, mobilitate profesională, precaritate a angajamentelor amoroase, relativitate a credințelor religioase). Într-un cuvânt, conform definiției sale formulate într-un interviu publicat în „Le Nouvel Observateur”, „«modernitatea lichidă» e o stare a societății, care – aidoma tuturor lichidelor – nu poate (și nici nu vrea!) să-și conserve timp îndelungat forma sa” (Zygmunt Bauman, De ce ne este frică?, în „Le Nouvel Observateur”, 24 mai 2007).

Anume din această perspectivă ni se developează universul prozei lui Dumitru Crudu din volumul său Moartea unei veverițe. Descrise la modul ironic realitățile de la noi, propaganda electorală, osârdia ideologilor socialiști transpar într-o lumină comică, ironică și tristă. Autorul descrie, narează lucruri care ne sunt familiare, dar despre care nu avem curajul să vorbim. Viața literară este reflectată prin prezența unor scriitori concreți precum, bunăoară, Mircea Dinescu cel rostind un discurs la festivalul de poezie de la Petroșani despre uitare, iertare, viitor și despre cum să începem o viață nouă. Scriitorul de la Chișinău revizitează realitățile de azi din perspectiva cotidianului, a autoironicului și a autobiograficului, strecurând abil elemente ce vizează distorsiuni ale mentalităților de tip sovietic, presărând anecdoticul erotic și, pe de altă parte, țesând strâns în textura discursului narativ elemente inconfundabile ce țin de realitățile noastre basarabene, care n-ar trebui să ne lase indiferenți. Cunoașterea lumii interlope, a psihologiei omului marginalizat, întâmplări de la primărie, precum cea din Lacrimile lui Dorin Chirtoacă, personaje feminine dând apă la șoareci și, totodată, sentimentul dramatic al morții transmis prin intermediul descrierii Veveriței încolțite de o haită de câini înrăiți – o metaforă despre sfârșitul tragic al Janei Afanasievna, o femeie frumoasă în tinerețe, doborâtă de leucemie, toate acestea fac parte din universul noii cărți a lui Crudu, univers din care nu lipsesc anumite accente cehoviene (în povestirea Ana Areninova, bunăoară).

Proza lui Dumitru Crudu se caracterizează prin abordarea complexă a vieții prin intermediul unor subiecte care nu sunt elaborate sau căutate îndelung. Sunt momente cotidiene utilizate ca pretexte pentru destrămarea pânzei complicate a realităților noastre pline de subiecte demne de a deveni substanță romanescă, dacă acestea sunt observate de un autor de talia lui Dumitru Crudu, al cărui râs crud este cel de pe marginea abisului. Mizeria umană este iluminată din interior. El le arată oamenilor cine sunt ei. Inșii râd, dar nu sunt bucuroși. Este un râs atins de lovitura istoriei. Este evident jubilația de a povesti istorii pe care nu le inventează, luându-le direct din viață și dându-le o turnură care permite desfășurarea unor viziuni realiste, acestea neavând, bineînțeles, nimic cu realismul din secolul al XIX-lea.

Am putea spune că literatura este în primul rând poezie. Însă acum e nevoie de mai multă interpretare a societății în care trăim. Acest lucru îl înțelege și Dumitru Crudu, la fel ca și Anatol Moraru, care în Punct de vedere (Junimea, Iași, 2017) își asumă ipostaza celui care judecă din perspectiva emancipării aparente, lăsând loc disputei dintre statutul social și condiția morală a protagoniștilor. Fenomene recente precum migrația, penuria și neașezarea, toate acestea fac din protagoniști niște inși, a căror identitate îl preocupă pe naratorul care se autodevelopează, autopersiflându-se pe un ton ceva mai marcat de unduirea amărăciunii celui dezamăgit de sine însușii. Degajarea din narațiunea lui Anatol Moraru este a unui personaj angoasat acum nu doar de dicotomia provincie-centru, ci de cea care ține de duplicitatea omului bine văzut în societate, apreciat pentru cariera sa și, pe de altă parte, înțelegerea rostului vieții de către omul considerat mediocru. Umorul nuanțează narațiunea dându-i savoare, modernitatea citindu-se și într-un fel de vanitate a scriiturii, a scrierii sinelui, un „sine” care nu e simplu. Povestind viața, naratorul destramă textura, țesătura vieții. Dacă în cărțile precedente naratorul filtrează narațiunea prin sinele său, a cărui identitate o construiește treptat, situându-se în perspectiva din care literatura se opune vieții, acum pare să-și schimbe oarecum optica. Viziunile sale sunt „corectate” de realitățile noastre fără precedent. Unde își poate afla echilibrul insul eșuat în profesie, în ipostaza sa de stâlp al familiei, acum abandonat de soție, de copii plecați în Italia pentru a putea supraviețui? – iată o întrebare care transpare în narațiunea autorului de la Bălți.

Țin să mă opresc în continuare la memoria traumatică, prezentă și ea în proza anului trecut. Atunci când e sănătoasă memoria, e evolutivă, memoria traumatică impunându-se în textul narativ din perspectiva reprezentării rupturii de film, ca să spunem așa. Pentru a da continuitate discursului narativ se va recurge la poezia prozei. Anume așa va proceda Lilia Calancea, la care poezia prozei se exprimă în resesizarea vieții pe care o trăiesc cele două protagoniste, Livia și Tina, care știu că nu mai au mult de trăit. Personajele din romanul Sub constelația Lyrei al Liliei Calancea, cele două femei, Constantina și Livia, se cunosc în împrejurări dramatice: pe coridorul institutului oncologic, unde ambele au aflat că sunt bolnave de o necruțătoare boală și că nu le-a mai rămas mult de trăit: Constanina, soție docilă, a cărei singură grijă este să-i intre în voie soțului preocupat doar de cariera sa, fără a-i acorda nici cea mai mică atenție soției sale, și Livia, rămasă singură după pierderea soțului iubit într-un accident, moștenitoarea unei averi fabuloase pe care i-a lăsat-o soțul. Decizia Liviei de a o ajuta pe Constantina (Tina), care era atât de distrusă de vestea pe care i-a dat-o fără niciun fel de menajamente doctorul, le schimbă destinul la amândouă protagonistele: mersul la mare, în Grecia, bucuria cu care întâmpină fiece zi, întâlnirea cu Helios, patronul hotelului la care s-au oprit și pe al cărui fiu îl salvează de la înec și, în fine, dragostea dintre Tina și Helios, care se va dovedi a fi miracolul ei salvator de la moarte, viața fericită a cuplului Helios-Tina, toate acestea, bineînțeles, sunt dovezi ale unei proze poetice. De altfel, însuși titlul romanului, Sub constelația Lyrei, este elocvent, lira la greci fiind simbolul și instrumentul armoniei cosmice. Alte detalii și unele capitole dedicate poetei Sapho, trimiterile la alți poeți greci – toate întregesc tabloul poetizant al unui fragment de viață.

 Atât romanul Liliei Calancea, cât și cel al Doinei Postolache demonstrează că prozatorii de azi mizează pe acumularea unui vast volum de date și cunoștințe din anumite domenii. Doina Postolache din istoria picturii, iar Lilia Calancea din istoria literaturii și culturii din Grecia Antică.

O soluție salvatoare pentru personajul marcat de memoria traumatică este, de asemenea, psihoterapia prin credința în Dumnezeu. Nu este de neglijat în acest context importanța acordată de către psihanalistul Boris Cyrulnik funcției „narațiunii de sine” („recit de soi”) în lumea contemporană. Povestirea de sine constă în faptul că cel rănit este tentat să adreseze o narațiune unei persoane care îl securizează. El elaborează reprezentarea răului, a bolii cu care se confruntă și remaniază sentimentul care îl pune la încercare. Iată de ce este important să avem în vedere discursul cultural pentru a-l integra pe cel traumatizat în contextual cultural. În aceasta constă meritul prozei semnate de către Lilia Calancea, Doina Postolache, Marcela Mardare (Reîntoarcerea în cerc), un loc aparte revenindu-i Tatianei Țâbuleac cu romanul Vara în care mama a avut ochii verzi.

Ambroise, protagonista din romanul cu același nume, semnat de Doina Postolache, parcurge o experiență dramatică, de la tragedie la reconstrucția sinelui. Pierzându-și memoria în urma unui accident de automobil, este readusă la viață cu o altă înfățișare și este înfiată de o familie de nobili francezi, care îi pun la dispoziție confortul unei vieți din care nu lipsește luxurianța materială și spirituală. Autoarea, care de altfel dedică romanul pictorilor, face ample incursiuni în istoria universală a picturii și ne prezintă o viziune asupra destinului omului de artă, a pictorului de geniu, în raport cu destinul omului de condiție ordinară. Sentimentul iubirii, instinctul maternității și condiția artistului care nu poate crea decât în anumite împrejurări, constituie punctele cardinale ale acestui univers romanesc aflat sub imperiul suferinței, al memoriei traumatice. Tentativele eșuate repetate de împlinire a menirii femeii de a fi mamă și de a avea un cămin familial sunt transpuse pe un plan mistic. În cele din urmă, Ambroise, tot ea Anelisse, va alege să trăiască pentru binele oamenilor, dar nu printre ei, ci călugărindu-se. Exercițiile îndelungi de căutare a identității sunt marcate de traumele memoriei. Urâtă de părinți și de cele două surori, Anelisse, adolescenta care s-a pomenit însărcinată, este alungată de acasă și, în drum spre prietena sa Chloe, este lovită de o mașină… Toate de aici încep pentru ca ulterior întreg traseul protagonistei să fie plasat sub semnul miracolelor: minunea de a reînvia după ce s-a aflat timp de o lună în comă, minunea de a fi avut parte de un medic extraordinar care, împreună cu soția sa, îi redau un alt chip și au grijă de sufletul ei, înfierea. Cele trei botezuri, primul la naștere, al doilea la înfiere și al treilea la călugărire, marchează drumul protagonistei pentru a putea ajunge cât mai aproape de înțelegerea forței Divinității.

Literatura contemporană este mai lesne de înțeles din perspectiva înscrierii sale în contextul unor fenomene de o anvergură mai amplă. Astfel, pentru a intra în miezul lucrurilor, e necesar să ținem cont de toate câte s-au întâmplat în istorie, dar și de faptul că modernismul a fost fondat, precum menționează și Marc Gontard, pe o „ordine binară de tip dialectic, care permite conceperea noțiunii de unitate-totalitate, fiind vorba de opera literară ca structură, de societatea ca sistem, sau de identitatea subiectului, el însuși fiind perceput ca opoziția dintre sine și celălalt”. La rândul său, postmodernismul, născut din conștiința complexității și a dezordinii, își are premisele, la începutul secolului al XX-lea, în dezvoltarea fizicii particulelor și a mecanicii cuantice, care, contrar determinismului, pun în evidență noțiunea de instabilitate și impredictibilitate. Însă, după cum arată autorul francez în continuare, explorarea dezordinii nu a devenit sistematică decât în anii ‚70, odată cu apariția științelor despre haos, cu teoria catastrofelor, odată cu apariția unor noi câmpuri de analiză, toate acestea oferind o nouă configurație a realului. Căderea zidului Berlinului și distrugerea blocului comunist în estul Europei marchează sfârșitul ordinii binare stabilite la Yalta și apariția în inima Europei a unor zone de turbulențe, notează același autor, descentrarea și activarea diferențelor fiind puse pe primul plan [Marc Gontard, Le postmodernisme en France: DÉFINITION, CRITÈRES, PÉRIODISATION, în „Le Temps des Lettres”, Quelles périodisations pour l’histoire de la littérature française du 20ème siècle? (Sous la direction de Michèle Touret et Francine Dugast-Portes), Rennes, Presses Universitaires de Rennes, coll. Interférences, p. 283-284]. Acest lucru favorizează recursul la dispozitive eterogene, precum colajul, fragmentarea, melanjul sau metisajul textului de factură postmodernă, chemat să dea expresie anumitor realități, în care abundă întrebările ce își caută răspuns. În ce constă sau cum definim site-ul nostru istoric și cum ne raportăm la toate câte se întâmplă în jurul nostru? Aceste întrebări și le pun și scriitorii noștri. Le aflăm cu precădere în cărțile de proză semnate de Dumitru Crudu, Nicolae Rusu Pușlamielul, în romanul Mihaelei Perciun Cenușă rece (Editura Polirom, Iași, 2017). În lucrarea sa, Mihaela Perciun construiește situații pentru a defini realitatea la care se raportează personajele. Sau, mai exact spus, intuiește drumul către aceasta, făcând tentative de a developa puterea, ideologia totalitară care intimidează individul. Alte aspecte ce țin de realități ce necesită a fi validate sunt familia, migrația, tradițiile. În mod special, acestora din urmă autoarea le dedică aproximativ o treime din conținutul romanului compartimentat în trei părți: „Cenușă rece”, „Degetele”, „Străinii”.

 Aflată în incertitudine, într-o perioadă de mari căutări, lumea de azi se caracterizează printr-o doză de dezorientare. Republica Moldova nefiind o excepție, talentul prozatorilor noștri este pus la încercare. Romanul Cenușă rece apare anume într-un astfel de context, autoarea asumându-și sarcina de a identifica discursurile de legitimare a omului, care astăzi se confruntă cu problemele moștenite dintr-un trecut mai îndepărtat sau mai recent. Modalitățile de confesare a protagoniștilor, a nepoatei Antoniței, a lui Tudor sau a Olgăi, sunt construite după principiul definit de către Francois Lyotard drept „flexibilitatea rostirii”, pe care cercetătorul francez o pune pe seama atomizării socialului, aceasta însemnând că fiecare dintre noi putem apela la un set foarte diferit de coduri în funcție de situația în care ne găsim (acasă, la serviciu, la biserică, pe stradă sau într-un bar, la o slujbă de pomenire etc.) [apud David Harvey, Condiția postmodernității, Editura Amarcord, Timișoara, 2002, p. 55]. Anume prin prisma diversității codurilor trebuie privit felul de a gândi și de a acționa al personajelor, inclusiv al celor care constituie comunitatea rurală a satului de baștină al Antoniței, în care aceasta se va stabili în cele din urmă. Degradantă, imaginea satului, cu toată absența reperelor morale de altă dată, este, în definitiv, locul în care adastă și Olga după periplul ei occidental, marcat de evenimente și încercări grele: a dat viață unui copil, pe care îl lasă în îngrijirea bunicii, a cunoscut cerșetoria, închisoarea pentru că deținea un pașaport fals pus la dispoziție de Tudor, la rugămintea Antoniței, pentru a-i facilita fiicei lor plecarea în Occident. Este de menționat priceperea cu care autoarea developează universul personajelor aflate într-o lume ne-așezată. 

Autoarea e tentată să facă etiologia comportamentului deplasat al lui Tudor: amintirea neplăcută din tinerețe când a fost respins de către tatăl Antoniței, pe care și-o dorea nevastă, se transformă într-o frustrare, care e de o subiectivitate periculoasă. Tudor devine un obsedat de cariera, pe care și-o construiește prin metode caracteristice regimului, lăsându-se dus de valul succesului în societatea sovietică în care trăia, orgoliul supradimensionat fiind pe potriva dorinței sale de parvenire. Dovedindu-se incapabil de a ieși din realitățile intimidante ale autorității paternale a sistemului ideologic care îl înghite, protagonistul va căuta să supraviețuiască în perioada de după ’89, folosindu-se de abilitățile de fost secretar de partid, însă eșuează în toate încercările sale, inclusiv în încercarea de a-și reface drumul către ființele cele mai apropiate, fiica și nepoata, care îl resping.

Prin acest roman Mihaela Perciun reușește să se detașeze, să-și ia o anumită distanța față de ceea ce se întâmplă în peisajul actual al prozei basarabene, întorcându-se la subiect, la real, la un anumit fel de intrigă, elementele acestora fiind reintroduse într-o manieră parodică, ludică sau ironică.

Nu putem încheia aceste reflecții fără să amintim că starea literaturii de la noi include cititorul. E o problemă care nu trebuie neglijată și care trebuie analizată în strânsă legătură cu estetica receptării. Cu alte cuvinte, e important să avem în vedere, pe de o parte, textul scriitorului ca formă sau manieră de a spune, de a developa lumea, prin intermediul limbii, a figurilor, a formei, și, pe de altă parte, textul cititorului ca modalitate de a fi în lume, prin intermediul ideii și a sensului care transpar în literatură. Trecerea în revistă a scrierilor în proză apărute pe parcursul anului 2017 ne permite să credem că literatura română din Basarabia tinde să devină o expresie reprezentativă la ora actuală a românilor basarabeni.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog