Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Există o „literatură moldovenească”?

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

„N-avem două limbi și două literaturi,
ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut.
Aceasta să se știe din capul locului,
ca să nu mai vorbim degeaba.”
(Alexie Mateevici)

Fenomenul miraculos al regenerării românismului în Basarabia, izbucnit pentru a stinge ceea ce s-a numit, îndreptățit, o „ruptură ontologică” [2, p. 184], obligă la un efort integrator, ambivalent, recuperând o literatură care păstrează, prin memoria etnică, rădăcinile arheale românești, dar care, sub „teroarea istoriei”, e bântuită de o „conștiință sfâșiată”, căutându-și specificitatea. Pericolul rusificării, criza dedublării, comandamentul sincronizărilor întrețin, pe de o parte, sentimentele de marginalitate și înstrăinare, chiar reacții retractile; pe de altă parte, alimentează „complexul Ithaka” (cf. M. Cimpoi), Basarabia fiind – s-a spus – „o țară în exil”. Și dacă suntem de acord că o geografie literară românească nu poate ignora spațiul basarabean (cunoscând o schizoidie benignă care, în timp, a alimentat un modus vivendi), sarcina urgentă ar fi, dovedind realism politic, edificarea unui „spațiu cultural comun” [9]. Ideea unionistă nu mai e populară, atractivitatea economică întârzie, dilema identitară se prelungește. A fost reactivată o fantomă lingvistică: „limba moldovenească”. În acest context, ne putem întreba dacă Basarabia, trecând „proba exilului”, mai e o provincie românească și în ce măsură literatura ei (care nu poate fi doar românească) are, prin des-țărare, conștiința acestei apartenențe.

Românismul basarabean a fost „sentinela latinității” (Zamfir C. Arbure), iar fenomenul basarabean este un fenomen românesc in extremis [1, p. 327]. Ca regiune de frontieră (border-land), Basarabia și-a prelungit protostatalitatea, independenta Republică Moldova zbătându-se între securizare și federalizare. În vreme ce rușii au încurajat identitatea moldovenească, lipsa unui proiect panromânesc la București [4, p. 412], incoerența decizională sau gafele diplomatice n-au făcut decât să amplifice dezinteresul [4, p. 522] și să blocheze replierea identitară. Cum limba, marele personaj tragic al istoriei basarabene a fost exilată [1, p. 49], glotonimul „limbă moldovenească” (norodnică) a făcut o fulminantă carieră, recunoscându-i-se chiar slavismul. Iar scrisul a devenit, pentru cei credincioși românismului, un act existențial, hrănind o literatură rizomică. Și pregătind, conspirativ, o fabuloasă renaștere, obstrucționată ori deturnată acum de pe calea reîntregirii.

Înainte de a examina mai îndeaproape soarta acestei literaturi se impune să chestionăm sociologic contextul, pentru a privi problema adecvat, în ramă geopolitică. Spațiul pruto-nistrean nu conservă o etnicitate moldoveană nealterată, cum ar susține reprezentanții moldovenismului fundamentalist (V. Stati, Ion Druță). Există și o ideologie a moldovenismului filorus, acceptând, pe fundalul moldovenismului primitiv, o modelare rusofilă. În plus, fragilitatea statalității ca moștenire geoculturală (Basarabia având, lungă vreme, statut de gubernie) alimentează psihologia „omului marginal” (Robert E. Park) și ridică, imperativ, problema marginalității. Ceea ce înseamnă că fiind, în limbaj sociologic, o arie culturală periferică spațiul basarabean presupune confruntarea a două sisteme culturale, cu inevitabile întrepătrunderi, împrumuturi, schimburi culturale. Întrebarea e dacă aceste fenomene de difuzie s-au grefat pe o matrice stilistică de rezistență (ca obârșie) sau dacă modelul cultural (cultural pattern) a impus o cultură donatoare. Și dacă, sub tutela acestei culturi globale (de referință), cultura basarabeană a devenit o sub-cultură (nu în sens axiologic). În fine, trebuie să clarificăm – sub presiunea aculturației – care este această cultură donatoare.

Cum raporturile dintre culturi sunt, se știe, raporturi de forță, o astfel de intersectare (întâlnire) face din aculturație (termen inventat, se pare, de J. W. Powell) un fenomen normal; doar că difuziunea culturală se poate desfășura cu sens unic, prin asimilare, schimbând modelele (patterns) culturale inițiale și impunând chiar etnocidul, ca deculturație programată. Este limpede că o cultură în stare pură, sustrasă influențelor, într-o iluzorie independență, nu poate fi concepută. Pe de altă parte, orice dinamism cultural (numit culturație de Denys Cuche [3]) este și un proiect existențial, purtând – în cazul Basarabiei – pecetea unei istorii propagandistice, atentând la identitatea națională. Charles King vorbea chiar, surprinzător, de un „naționalism negociabil” [5]. Dar ocupația ruso-sovietică a condus la prăbușirea conștiinței naționale sub flamura „rusismului”, iar impactul ideologic din fosta RSSM a avut consecințe catastrofale. „Ispita slavă” (despre care vorbea Mircea Vulcănescu) se putea exprima prin religiozitate, exaltare, delicatețe, exploatarea socialului ș.a. Dar în câmpul literaturii comandamentele ideologice au decapitat instituția criticii literare transformând-o în simplu și docil instrument (executor politic). S-a și lansat sintagma de „critică reptiliană” (Leo Butnaru), virusul ideologic infectând literatura epocii. Problema revizuirilor e vitală pentru această ofensivă recuperatoare și exigentă. Ca și altădată când, analizând fenomenul literar basarabean, E. Lovinescu aducea în scenă, ca prim argument, interesul cultural, observând că după un secol de înstrăinare necunoscuta literatură basarabeană invita mai degrabă la „amorțirea scrupulelor estetice”. Totuși, acești „moldoveni desfăcuți de noi” (după expresia lui Iorga) au dovedit continuitate culturală pe fundalul rezistenței românismului, încât a discuta despre literatura basarabeană  înseamnă, prioritar, a nu uita că „nu există literatură pură” (D. Matcovschi), în absența unei pedagogii naționale. Și dacă poeții sunt conștiința morală a națiunii, cruciada pentru limbă, istorie și neam s-a purtat, se știe, sub stindard eminescian, de către o mână de scriitori, repudiind „estetica de partid”, alergică la sacru și exemplul lui Homo sovieticus, încurajând mancurtizarea – veritabil genocid etno-cultural. Presiunea slavizării a trezit o conștiință îndurerată și a obligat la apărarea identității și a specificității. Dar acțiunea „moldovenistă” sovietică a avut un scop politic și, sub masca afirmării identității, a urmărit brutala separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică. Stegarii moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova „limba moldovenească” înseamnă a dovedi o crasă ignoranță ori a comite o fraudă științifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), nota Eugen Coșeriu; fiindcă român și moldovean „nu sunt termeni de același rang semantic”. Dincolo de absurditatea existenței a două state românești și a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, chiar acceptând o identitate culturală „suplă”, condiționată de „logica metisajului” (Jean-Loup Amselle, 1990) vom spune, fără echivoc, că acel „naționalism sănătos”, cerut de E. Coșeriu în contextul bilingvismului înseamnă, negreșit, raportarea la cultura „de origine”, invocând un necesar etnocentrism. Datoria de a-și apăra specificitatea nu înseamnă, în cazul literaturii basarabene, o reactivare a complexelor provincialismului (regionalismului), în numele duiosului spiritus loci. După cum reapropierea de cultura română, depășind un dispreț păgubos, n-ar trebui să încurajeze „puseurile localiste” [8], protejând, chipurile, un specific regional, populat de valori precare, cocoțate pe soclul „marilor clasici”. „Examenul integrării” (ca să preluăm formula lui Mihai Cimpoi) va fi necesarmente dur, respectând amprenta unei provincii culturale, dar și imperativul sincronizărilor interioare printr-o nemiloasă „reducere la scară”.

Arie culturală periferică, oferind o zestre literară, poezia basarabeană (și nu numai) trebuie recuperată, dincolo de orice fel de complexe. Ea nu reprezintă doar o curiozitate regională. Analizând „felul în care se vede literatura basarabeană”, Ion Simuț observa, esențial, că e vorba de „o gestiune proprie a valorilor” [10, p. 13]. Înțelegem dorința scriitorilor basarabeni de a fi tratați ca „scriitori români, pur și simplu” (cf. N. Leahu). Realitatea e însă alta și afirmând răspicat că literatura basarabeană e literatură română, nu putem ignora că, deocamdată cel puțin, circulația cărților și a valorilor nu e încă „naturală și vizibilă” [10, p. 13]. Adică n-a intrat în circuitul național, sfidând realitățile geo-politice (statale, mai exact).

Deși a trecut printr-o „succesiune de reînvieri” și regenerări spectaculoase, chiar miraculoase, fenomenul basarabean rămâne înstrăinat, prelungindu-și „destinul golgoteean” (cf. M. Cimpoi), cu o identitate disonantă față de cadrul referențial românesc. Încât și literatura din Basarabia, în pofida eforturilor sincronizante, a gesturilor recuperatorii, e și azi privită ca o literatură paralelă, sperata integrare culturală fiind – spunea cândva L. Ulici – doar un „balsam consolator”. Dar literatura Basarabiei nu există în sine; avem, așadar, obligația unei mai generoase receptivități.

Între a decreta că ea nu există (fie în sens valoric, fie ca imposibilitate „localistă”, ruptă de matca românității) și a prelua necritic abundenta ofertă, alegem, firește, soluția unui examen calm al reliefului axiologic: cu autori gonflați și statui caricate, cu prestigiu ofilit, obligând la reevaluări/declasări; cu himera specificului și suflul profetic, de valențe sacrale, oscilând între ruralismul elegiac și retorica proletariană, vehiculând industrios-stahanovist poncife propagandistice; cu fireasca „masificare” (cum zicea T. Vianu) a operelor care se adună în timp (crescând, estompându-se ori chiar „dispărând”) până la actualitatea în mișcare, literatura vie, orgolioasă, tulbure și nesigură; cu inevitabilele războaie generaționiste, proclamând clivajul „celor două estetici”, uitându-se, păgubos, că valorile coexistă, inclusiv prin prezența/importanța scriitorilor de fundal.

S-a bătut multă monedă pe acest asincronism basarabean, înnămolit în pitorescul etnografic, moșionologist (după o vorbă a lui Mihai Cimpoi), purtând otrava sentimentalismului moldav și exploatând, cu hărnicie industrioasă, un bătătorit „pachet” tematic. Negreșit, literatura din provincia despărțită de țara-mamă printr-o artificială frontieră etnică (prelungind dureros schizofrenia identitară) rămâne „o ramură vitregită”, cum nota ferm Gh. Grigurcu. Iar Alex Ștefănescu, bucuros de regăsire, sesiza că asistăm, prin recuperarea scriitorilor de dincolo de Prut, la o „îmbogățire bruscă” a literaturii române. Vom spune numaidecât că această reîntregire culturală va pricinui și „pierderi colaterale”. Un dur examen integrator va clătina ierarhiile, reașezând – prin validare axiologică – clasamentele. Reducerea la scară este o acțiune dureroasă și necesară, refuzând blândețea unui tratament filantropic. La fel de adevărată ni se pare însă și o altă constatare. Sunt multe nume care, în furnicarul scriitoricesc, rezistă la această confruntare și care ar merita să circule, cu deplină îndreptățire, în țară. Cu excepția unor scriitori, lăudați sau huliți pentru vibrația lor mesianică, abia optzeciștii poartă, se spune, „aură de învingători”, deținând și monopolul sincronizant. În rest, zic unii, oblomovismul cultural s-a înstăpânit într-un mediu cultural „ofilit”, eclipsând și conștiința apartenenței (cultura de referință). Dar nu este cazul să aruncăm o umbră idilică peste învolburata viață literară. Nu e vorba de clemență pentru veterani, de filantropie pentru o literatură „retardată” ori de o ciudată amnezie pentru cei care, cum spunea Blaga, s-au dedat la „prostituția slovei”, înnămolindu-se în oportunism și conjunctural, în lunga domnie a realismului socialist. Iar sita istoriei literare e nemiloasă și cimitirele literare încăpătoare; în literatură rămân soliștii.

 

*

În urmă cu peste două decenii publicam Cele două Românii? (Editura Helicon, Timișoara, 1993), volum în care deplângeam, pe urmele altora, o aberație istorică: existența a două state românești! Au urmat: Bătălia pentru Basarabia (în două ediții, 2000 și 2002) și masiva antologie Poeți din Basarabia (2010, sub egida Editurii Academiei, în colaborare cu Editura Știința din Chișinău), fără ecou acolo, supusă unui ciudat embargou, încercând o radiografiere a fenomenului poetic basarabean pe durata unui secol, pledând pentru edificarea unui spațiu cultural comun. Firește, refuzând derogări valorice, propunând inevitabile declasări, în sensul unui metabolism cultural normal, integrând în circuitele noastre axiologice oferta literară de peste Prut. Temperând isteria antiromânească, românofobia care flutura pericolul „anexării,”, pregătind – vorba regretatului Andrei Vartic – „coacerea premiselor”. Vrem a spune, așadar, că Basarabia nu e o provincie fără literatură, cantonată încă într-o estetică ofilită, chiar dacă supusă lungă vreme deznaționalizării (mankurtizării), recondiționând – printr-o propagandă ostilă – ficțiuni staliniste. Cum Republica Moldova există pe harta lumii, cum – inevitabil – e invocată statalitatea, obținută, e drept, printr-o anevoioasă legitimare, însoțită de exaltări autohtoniste, întrebarea de neocolit privește putința unei literaturi moldovenești, suficientă sieși.

În contextul atâtor false dileme identitare, prelungite inerțial, sfidând adevărul istoric, soarta „literaturii moldovenești” își conservă echivocul. Să ne amintim că în cadrul sistemului literar sovietic, literatura moldovenească, deși literatură națională, era parte a „norodului sovietic”, suportând o presiune slavizantă și împrumutând, obedient, trăsăturile literaturii majoritare. Așadar, ca parte – simbiotică – a literaturii sovietice (multinațională), ea nu era o literatură minoritară și, în consecință, nici regională. Sub eticheta acestui etnonim parțial [6, p. 96], „literatura moldovenească” marca, în contextul bilingvismului impus de stăpânirea ruso-sovietică, ridicarea subgraiului moldovenesc/basarabean la statutul de limbă literară! Constrânsă la un „specific artificial”, viața culturală recuza „matricea lingvistică”, afișând o identitate „ordonată”, impusă, constata Dan Mănucă [6, p. 111], atrasă pe orbită moscovită, deschisă viziunii imperiale. Ca alt posibil pol de atracție, Bucureștiul era văzut într-o relație opozitivă, jugulându-se tendințele pro-românești. Mai mult, toate canalele de comunicare cu limba literară standard erau închise, schimburile de cărți și periodice prohibite, încurajate fiind „crizele de orgoliu” deși literatura moldovenească (un produs hibrid) încorporase valorile românești (Eminescu și Creangă, de exemplu, ca scriitori canonici). Evident că bolșevizarea României a „înghețat” astfel de realități geo-politice, ștergând identitatea reală și cultivând – la comandă moscovită – conflictul moldovenesc/român, animat de frustrări și complexe. Cum Moldova post-sovietică, sub pavăza statalității, a încurajat, la rându-i, separatismul moldovenesc, dubiile identitare, răsfrânte cultural, s-au perpetuat.

Încât, sub presiunea acestor circumstanțe istorice, rămâne – în numele consangvinității – soluția integrării literare, zestrea literară basarabeană fiind adusă în matca literaturii române generale, cum propunea – stăruitor – Dan Mănucă [7]. Ceea ce presupune acordul mărturisit al părților (uneori tacit, deseori încălcat), semnificând și lichidarea „jocurilor” duplicitare.

Tectonica literară, schimbările de cod, sarcofagul chirilicelor, înghețul ideologic, izolarea istorică, reprimanda ruso-sovietismului, asaltul condeielor oportuniste (dinozauri proletcultiști, idilismul de partid), inerția canonică, consensul obosit, muzeificarea, valul contestărilor, gâlceava „esențialilor” cu „expirații”, complexul mimetic, retardul, autoiluzionarea, respectiv declasicizarea, rezistența axiologică – toate se vor reflecta, corect sau fraudulos, în oglinzile criticii. Ceea ce obligă la o continuă revalorizare, operând o dureroasă reducere la scară.

Oricum, redeșteptarea națională a iscat adversități nebănuite. Chiar dacă ideologizarea ridicolă, practicată decenii cu osârdie, a sucombat, iar „paznicii” au dispărut și ei, deruta axiologică și intoleranța polemică fac victime. Reevaluarea acestei literaturi rămâne un proces igienic, normal, obligatoriu pentru metabolismul cultural. Respectă acest proces „în marș” corectitudinea estetică? Învolburările generaționiste tulbură tabloul și falsifică scara valorilor. În „peisajul bălțat” al liricii, Eugen Lungu descoperea o altă poezie în grupul elitist al optzeciștilor, cu monopol sincronizant. Provocarea optzecistă înseamnă, observăm, și o culpabilizare a bătrânilor, cei care au „beneficiat” de o „tinerețe ratată” (Aureliu Busuioc) și care, prin D. Matcovschi, se întreabă cu temei: „Cine are nevoie de o literatură pură astăzi?”. Bineînțeles, e cazul să judecăm contextual. Pricină pentru care aura patriotardă a generației senioriale nu poate fi blamată, iar „isusiacii”, întreținând neojunimismul critic, cad într-un nerecomandabil nihilism decretând, prin vocea lui Emilian Galaicu-Păun, că avem de-a face cu „o frumoasă fără corp”. Acest nedrept nu ionescian vizează, îndeosebi, scriitorii „vechi” câtă vreme doar tabăra postmodernistă ar salva imaginea valorică a literaturii basarabene. E cel puțin ciudată (și, evident, păguboasă) această martelare a consacraților (cazul lui Grigore Vieru, de pildă). După cum, reamintim, criteriul generaționist nu poate avea o salvatoare încărcătură axiologică.

Revizuirile, așadar, urmează. Seceta proletcultistă, realismul canonic, capacitatea imitativă etc. obligă la reașezarea valorilor și prefacerea hărții literare. Dar nu prin „decrete” generaționiste! Valorile coexistă în oglinda culturală, relieful axiologic e accidentat, iar rocadele, atunci când se produc, au – necesarmente – o motivație estetică, nu biografică. Încât frenezia revizuirilor, firească pentru generațiile care vin, echipate cu un alt cod de lectură pe suportul relaxării ideologice, trebuie să împace, credem, redeșteptarea sentimentului național cu mentalitatea europeană, dincolo de false discordii și păguboase exclusivisme. Și, desigur, într-un pluralism civilizat al opiniilor. Acceptând, de pildă, și „Contrafortul” ca „director de opinie”, cu rol modelator (cf. Maria Șleahtițchi) și „școala de la Bălți” prin revista „Semn” dar și „Literatura și arta”, cu rol major în pedagogia națională. Cât privește șansa de supraviețuire a ceea ce se scrie azi, vor judeca alții; nu e cazul să forțăm acum elogiile sau să propunem „clasicizări” pripite, mânate de o suspectă autoadmirație.

Acel așteptat „examen de integrare” (M. Cimpoi), clădind o realitate culturală comună, va redimensiona valorile prin inevitabila reducere la scară; doar unii, puțini, vor beneficia de vizibilitate în peisajul literar românesc, având la îndemână „pașaportul” estetic, instalându-se în impozantele istorii literare. Bântuită de complexe, Basarabia rămâne însă „o margine satanizată”, sub angoasa solitudinii valorice; și supusă sincronismului unilateral câtă vreme indiferența centrului ori acțiunile publicitare gălăgioase alimentează șirul de prejudecăți, izvorâte din necunoaștere și suspiciune. Veritabila asumare în circuitul valoric românesc, refuzând autarhia sau infatuarea, întârzie; când evadarea din „zona gri” se va fi produs cu adevărat, când în interiorul culturii române această literatură basarabeană se va fi lepădat de statutul marginal (ca „dat ontologic”, cum zice Mihai Cimpoi) atunci, realmente, ea va ajunge „acasă”.

 

Referinţe bibliografice:

1. Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Fundației Culturale Române, București, 2002.

2. Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfâșierii, Editura Flux, Tipografia Prag – 3, Chișinău, 2003.

3. Denys Cuche, Noțiunea de cultură în științele sociale, traducere de Mihai-Eugen Avădanei, prefață de Camelia Grădinaru, Editura Institutul European, Iași, 2003.

4. Iulian Fruntașu, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002), Editura Cartier, Chișinău, 2002.

5. Charles King, Moldovenii, România, Rusia și politica culturală, Editura Arc, Chișinău, 2002.

6. Dan Mănucă, Crize de identitate literară, în Literatură și ideologie, Editura Timpul, Iași, 2005.

7. Dan Mănucă, Literatura română generală, în Restituiri, Princeps Edit, Iași, 2007.

8. Dan Mănucă, Obsesii regionaliste, în „Convorbiri literare”, nr. 1/2003, p. 47-50.

9. Adrian Dinu Rachieru, Bătălia pentru Basarabia, ediția a II-a, Editura Augusta, Timișoara, 2002.

10. Ion Simuț, Măr de ceartă la Chișinău, în „România literară”, nr. 45/16-22 noiembrie 2005, anul XXXVIII. 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog