Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Mark Twain sau nonconformismul unei autobiografii

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Coabitarea în una și aceeași persoană a unei bogate experiențe de viață și a unui remarcabil talent literar reprezintă condiția necesară pentru nașterea marilor scriitori. Destinul tumultuos, plin de aventuri, de urcușuri și căderi, vocația netăgăduită pentru literatură, condimentată cu multă trudă, perseverență, independență, nonconformism, dorință de a trece dincolo de orizonturile limitate ale cotidianului constituie mărturia unui talent scriitoricesc autentic pe care l-a deținut cu desăvârșire scriitorul american.

Samuel Langhorne Clemens (1835-1910), cunoscut sub pseudonimul literar Mark Twain, s-a născut în localitatea Hannibal, statul Missouri, unde își petrece copilăria, alături de frații și surorile sale. Tot aici urmează anosta „școală de duminică”, la care va trebui să renunțe imediat după moartea tatălui său. Lucrează ajutor de tipograf, apoi redactor, scrie primele poezii și schițe umoristice. La optsprezece ani pleacă din Hannibal, muncind ca tipograf la New York, Philadelphia, St. Louis și Cincinnati. Visează la cariera de plantator de cacao, dar sfârșește prin a-și lua brevetul de pilot. Adevărata glorie i-o va asigura însă literatura sa, caracterizată printr-un umor robust și o imensă dragoste pentru umanitate. Devine celebru prin publicarea notelor făcute în timpul unui voiaj în Insulele Sandwich din Pacific. În mai 1867 publică întâia sa carte de schițe, Celebra broască săltăreață și alte schițe, iar în iunie pleacă la Ierusalim, călătorie pe care o va relata în noua carte, Inocenții în străinătate.

La șaizeci de ani, se hotărăște să facă ocolul lumii, într-un turneu fără precedent, din care se întoarce acoperit de glorie. Își reface averea și se mută la Stornfield, unde primește mărturiile de gratitudine și admirație ale miilor de cititori din lumea întreagă. În 1907, Universitatea din Oxford, ale cărei praguri nici nu ar fi visat să le treacă vreodată, îi decernează titlul de doctor honoris causa. Cărțile îi sunt traduse în toate limbile lumii civilizate, editurile de prestigiu îi solicită manuscrisele.

După întoarcerea dintr-o călătorie în Bermude, se îmbolnăvește grav de anghină pectorală, iar la 21 aprilie 1910 va pleca dintre cei vii. Este înmormântat lângă soția sa, în cimitirul Woodlawn din Elmira, statul New York.

Creația acestui mare realist clasic refuză orice încadrare în vreun curent literar, orice asemănare cu stilul vreunui scriitor celebru, având propriile mărci inconfundabile, propria „estetică democratică”. Spontaneitatea și cursivitatea, gravitatea registrului combinată cu umorul dezinvolt, nonșalanța abordării și savanta construcție sintactică reprezintă doar câteva din paradoxurile stilului lui Mark Twain. Acestea se relevă atât în proza de călătorie (Inocenții în străinătate, La trântă, Călător peste hotare, Urmând ecuatorul, Iarăși călător ș. a.), cât și în cea de ficțiune (Veacul aurit, Povestea marelui contract, Băiatul rău, Furtul elefantului alb, Candidat la postul de guvernator, Aventurile lui Tom Sawyer, Aventurile lui Huckleberry Finn  ș. a.).

Manifestând o imensă disponibilitate pentru diversele registre tematice și speciile literare, însușind de timpuriu arta asocierii nonficționalului cu ficțiunea, convins că marile subiecte le furnizează viața însăși, Mark Twain era practic obligat să-și încerce condeiul și în literatura autobiografică. Așa se face că, la anumite intervale de timp, așterne pe hârtie episoade autobiografice, nereușind să le închege într-un corp comun în timpul vieții. Îl vor revanșa în acest sens editorii săi, Albert Bigelow Paine, Bernard DeVoto, Charles Neider, la mai multe decenii după moartea acestuia.

Se cunoaște faptul că scriitorul era pasionat de literatura memorialistică, admira autobiografia lui Benvenuto Cellini, pe care și-l ia ca model („Autobiografia asta a mea se deosebește de celelalte autobiografii – se deosebește de toate celelalte autobiografii, cu excepția, poate, a autobiografiei lui Benvenuto Cellini”), citește Memoriile lui Casanova ș. a. La data când își concepe primele pagini autobiografice, își are elaborată propria metodă: „… această autobiografie nu selectează episoadele mai prezentabile ale vieții mele, ci narează întâmplările obișnuite din care se compune existența unui om de rând; istorisirea lor cată să trezească interesul oricărui cititor, deoarece aceste episoade sunt de un soi pe care-l cunoaște din propria sa experiență şi în care îşi vede oglindită propria-i viață. Autorul convențional de autobiografii dă impresia că ar căuta îndeosebi acele momente din viața lui când a venit în contact cu personaje celebre, deși contactele lui cu oamenii lipsiți de faimă l-au interesat la fel de mult, și l-ar interesa și pe cititor, cu toate că ele au fost mult mai numeroase decât întâlnirile cu celebritățile…”.

Dincolo de interesul documentar și literar, Autobiografia are și o mare valoare psihologică, fără a ignora valoarea care decurge din bucuria simplei ei lecturi. Din perspectivă psihologică ne este descoperit raportul dintre circumstanțe și personalitatea scriitorului. Altfel spus, Autobiografia ne relevă faptul cum contextul sociocultural a contribuit la modelarea personalității scriitorului. Despre o serie de factori care i-au determinat destinul, Mark Twain vorbește într-o altă narațiune autobiografică, Punctul de cotitură al vieții mele, în care identifică experiențele cruciale care l-au obligat la schimbările importante din viața sa. Printre aceste experiențe de vârf se numără moartea tatălui, pe când copilul avea  doar 12 ani, epidemia de pojar care consternase întregul sat („satul era paralizat de spaimă, durere, deznădejde”, „muzica dispăruse”), ucenicia la tipografie, plecarea la New Orleans pentru a ajunge la Para pe Amazon, chemarea în Nevada de către fratele său, angajarea la publicația „Entreprise” (ca urmare a articolelor trimise de el), călătoria în insulele Sandwich, care se pare că ar culmina cu „ultima verigă”, cu veriga victorioasă, când, după o excursie oferită de o asociație a quakerilor, i s-a propus „să scrie o carte”. Acest punct cardinal, cu titlul Inocenții în străinătate, este recomandarea sa în marea literatură. Este firesc ca în literatura autobiografică densitatea experiențelor cruciale să fie mai mare decât în alte tipuri de literatură. Ce urmărește de fapt un scriitor așternându-și pe paginile albe propria viață? Ce este, în fond, o autobiografie? Cale de cunoaștere? Istorie personală a spiritului? Instrument al devenirii? Mijloc de apărare? Posibilitate de autosondare? Prilej de igienizare a spiritului? Biografie a ideilor? Încercare de a retrăi imaginativ trecutul? Anticameră a operei de ficțiune? Modalitate de răfuială cu contemporanii? Intenție de a reacționa în fața oamenilor? Mijloc de a retrăi prin narațiune aventuri sau de a revărsa sentimente, de a descoperi și de a fixa propria identitate sau de a marca o existență? Mod de a dubla opera şi de a oferi argumente suplimentare pentru ceea ce autorul nu a putut să scrie în segmentul de ficțiune a creației? Din toate câte puțin sau dozând ingredientele în proporții diferite. Să vedem ce urmărește, în fond, autobiografia lui Mark Twain, aceste pagini autobiografice pe care le adună editorul Charles Neider, ghidat strict de principiul cronologic și mai puțin de memoria afectivă și lanțul experiențelor cruciale pe care nu a reușit să le însăileze în variantă finală Mark Twain.

Grevate de aerul umoristic, jovial, atât de specific al scriitorului, însemnările autobiografice nu au nimic din gravitatea și stilul emfatic al atâtor alte pagini memorialistice. Autoironice, ludice, spontane, aceste notații relevă o modalitate inedită de a vorbi despre propria viață, fără a oferi bilanțuri pretențioase, fără premoniții somptuoase. Nu vom găsi nimic legendar în locul nașterii scriitorului, doar faptul că „i-a sporit populația cu unu la sută”, nici în casa părintească, referitor la care naratorul mărturisește că, dacă înainte „obișnuiam să mă refer la ea ca la un palat, de-aici înainte voi fi ceva mai prudent”, nici în biserica satului „sub care dormeau porcii, iar ori de câte ori câinii se repezeau la ei în timpul slujbei, pastorul trebuia să aștepte până se isprăvea hărmălaia”. Dar aceasta nu înseamnă că lipsește aura nostalgică în care este ambalată epoca Aventurilor lui Tom Sawyer, evocată din perspectiva maturului sedus de revizuirea retrospectivă: „Ne-am răcorit sufletele însetate cu vinul tonic al trecutului, al pateticului, frumosului, iubitului şi regretatului trecut; am rostit nume rămase mute pe buzele noastre vreme de cincizeci de ani, iar ele ne-au răsunat ca o muzică în urechi; ne-am dezgropat cu mâini pioase morții – prietenii din tinerețe – și i-am dezmierdat cu vorbele noastre; ne-am scotocit cămările întunecoase ale memoriei, scoțând din ele întâmplare după întâmplare, incident după incident, şotie după şotie, şi râzând cu lacrimi asupra lor”. Mai mult, anumite fragmente din autobiografie poartă un caracter de-a dreptul dramatic, fiind așternute cu scopul autovindecării, cum se întâmplă în cazul relatării morții primului copil al scriitorului, Langdon Clemens, de a cărui moarte scriitorul se anunță culpabil: „Copilul s-a îmbolnăvit din cauza mea; maică-sa mi l-a dat în grijă, iar eu l-am dus la plimbare într-o trăsură deschisă, ca să ia aer. Era o dimineață rece, urâtă, dar copilul era bine înfofolit şi n-ar fi pățit nimic, dac-ar fi fost lăsat pe mâinile unui om atent. Eu însă m-am cufundat curând într-un soi de reverie, uitând cu totul de sarcina mea. Blănița i-a alunecat de pe trup, dezvelindu-i piciorușele. După un timp, vizitiul a băgat de seamă, iar eu am potrivit-o la loc, dar era prea târziu. Copilul era aproape înghețat. M-am întors repede acasă cu el. Eram îngrozit de ceea ce făcusem și mă temeam de consecințele posibile. Isprava mea mișelească din dimineața aceea m-a chinuit după aceea mereu și am evitat, cât am putut, să reflectez la ea. Mă îndoiesc că în zilele acelea aș fi avut curajul să mărturisesc adevărul. Am impresia că nu l-am mărturisit nici până azi”. O mea culpa tardivă, dar nu întârziată. Spațiul confesiv îi oferă scriitorului posibilitatea să se mărturisească pentru a se elibera. Puțini scriitori de autobiografii au avut curajul să se autodenunțe, asumându-și fapte de o asemenea gravitate. Mark Twain se pare că nu cunoaște compromisul din momentul în care s-a angajat să-și mărturisească viața, așa cum a fost aceasta.

Rând pe rând sunt descoperite aventurile din târgușorul Hannibal din Missouri, unde a copilărit scriitorul, anii de școală sub oblăduirea doamnei Horr, vacanțele petrecute la ferma unchiului John A. Quarles, alături de verii săi, vânătorile nocturne de ratoni şi oposumi, făcute împreună cu negrii, holera din 1849, patinatul pe Mississippi, fără știrea părinților, pasiunea pentru Mary Miller, munca în redacţia ziarului fratelui Orion, decisivă pentru cariera de mai târziu. Despărțirea de copilărie se produce prin moartea tatălui, urmată de ucenicia la „Curierul”, activitatea la „Jurnalul”, apoi cea de la „Evening News”, evadarea în New York, activitatea din întreprinderea „John A. Gray & Green”, plecarea în Philadelphia și activitatea de ajutor de tipograf la ziarele „Inquirer” şi „Public Ledger”. Sunt relevate etapele tinereții febrile, marcate de cursurile de pilotaj, experiența de timonier pe rapidul pachebot „Pennsylvania”, concedierea de la „Morning Call”, angajarea la „Daily Alta California”, participarea la excursia organizată de căpitanul Duncan cu vasul „Quaker City”, primele contracte editoriale, cariera de conferențiar, căsătoria cu domnișoara Olivia L. Langdon şi stabilirea în orășelul Buffalo, nașterea primului copil, sejurul la Paris, pungășiile din partea editorilor cărora le cade victimă, raidul în jurul lumii ș. a. m. d. Harta geografică a copilăriei și tinereții sale este la fel de pestriță ca și întregul său destin: Missouri, St. Louis, Orion, New York, New Orleans, San Francisco, California, Nevada, Salt Lake City, Elmira, Hartford, Paris etc. Acestea îi vor iriga inspirația și îi vor menține treaz dorul de aventură.

Copilăria scriitorului se revelează din prietenia cu oamenii de culoare care trudeau la ferma unchiului, din simpatia pentru lilieci, din zmeura „gustoasă și parfumată” și pepenii verzi care îşi prăjeau la soare „trupul rotofei printre vrejurile dovlecilor”; din lungile marșuri prin bezna adâncă a pădurilor; din peștera din josul fluviului Mississippi, încât lesne identificăm sursele de inspirație ale scriitorului pentru romanele sale. Nu avem de a face totuși cu o copilărie și o adolescență idealizate, tăinuite de asperitățile vieții, dimpotrivă, sensibilitatea copilului este bulversată periodic de tot felul de tragedii, cum ar fi istoria vagabondului beat, ars de viu în închisoarea târgușorului, împușcarea lui moș Smarr ziua-n amiaza mare pe strada principală, sclavul doborât cu un drug de fier pentru o abatere neînsemnată, „tânărul emigrant californian înjunghiat c-un cuțit de un camarad beat” etc. Concluzia emisă e de natură filosofică: „Aceste întâmplări erau scornite de Providență anume pentru a mă convinge să mă îndrept...”.

Rațiunile autobiografiei concepute de Mark Twain rezidă în necesitatea de a cunoaște seminția omenească și, prin ea, propriul sine. Naratorul nu se consideră un unicat, așa cum se califica întemeietorul genului confesiv J.-J. Rousseau, ci un produs ce sintetizează toate „ingredientele” umanității: „Ultimul pătrar de veac al vieții mele a fost consacrat aproape constant și cu consecvență studierii neamului omenesc – adică studierii propriei mele persoane, căci în persoana mea rezum, într-o formă concentrată, întreaga omenire. Am descoperit că nu există ingredient al acesteia pe care să nu-l posed, într-o doză mai mică sau mai mare. Chiar când doza e mică, în comparație cu aceea existentă în alcătuirea altei persoane, e totuși suficientă pentru a răspunde tuturor scopurilor unei analize. În contactele mele cu celelalte exemplare ale speciei, nu găsesc la niciunul vreo însușire pe care să n-o posed și eu. (…) Ca urmare, opinia mea intimă și secretă despre mine însumi nu are nimic măgulitor. Rezultă că aprecierea pe care o dau neamului omenesc e o copie exactă a opiniei pe care o am despre mine însumi”.

Naratorul evocă chipuri de oameni, oferind portrete sugestive, așa cum se întâmplă în cazul mamei căreia îi reține patosul – „un patos nestudiat și inconștient – era graiul ei natal”, al unchiului John A. Quarles („om mai bun ca el nu mi-a fost dat să întâlnesc”), al fratelui mai mare Orion, „singurul om cunoscut în care pesimismul şi optimismul conviețuiau în proporții egale”, al vărului James Lampton, pe care „eu n-am făcut altceva decât să-l pun pe hârtie așa cum era; nu era un personaj pe care să-l poți exagera”, al învățătoarei Horr, „crescută în obiceiurile şi principiile Noii Anglii”, al soției Olivia de „o sinceritate desăvârșită, o cinste desăvârșită, o candoare desăvârșită”, al fiicei Susy, „o fetiţă firavă, cu cosițe castanii-arămii ce-i cădeau pe spate, fiind poate cea mai harnică albină din stupul familiei din pricina studiilor multiple, a exercițiilor de gimnastică şi a jocurilor la care trebuia să ia parte”, al gazetarului american William Swinton, „un adevărat gentleman, trecut prin şcoli înalte, cu o inteligenţă scăpărătoare şi cu o inimă curată, ca şi vorbele lui” etc.

Dincolo de narațiunea antrenantă, autobiografia reprezintă și un soi de laborator de creație, prin care naratorul oferă detalii în legătură cu scrierea romanelor sale, a originii personajelor (de pildă, aflăm că prototipul mătușii Polly este chiar mama scriitorului, fratele Henry e Sid din Aventurile lui Tom Sawyer, camaradul din copilărie, Tom Blankenship va deveni Huckleberry Finn), a spațiilor utilizate, cum se întâmplă în cazul fermei unchiului, care s-a dovedit de mare folos în spațiul literar: „În Huckleberry Finn și în Tom Sawyer Detectiv, am mutat-o în Arkansas la o distanţă de şase sute de mile, dar n-are a face …”, a unor povești improvizate de persoane reale, cum este cea povestită de Jim Gilles și utilizată în Huckleberry Finn). Acest șantier de creație găzduiește cu multă generozitate bruioane din alte șantiere de creație, cum ar fi, biografia autobiografiei lui Mark Twain, făcută de fiica sa, Susy, când scriitorul avea cincizeci de ani. „Tata are o minte de scriitor şi nu poate să priceapă unele lucruri foarte simple”, „toate trăsăturile lui sunt perfecte, decât că dinţii nu-s extraordinari” reprezintă doar câteva secvențe ale acestui „biograf sincer şi cinstit, care nu scrie cu mănuşi”, cum îl califică scriitorul.

Naratorul reprezintă prototipul copilului frenetic, dornic să descopere lumea prin încălcarea tuturor tabu-urilor posibile, așa încât recunoaște: „Mama avea multă bătaie de cap cu mine, dar cred că-i făcea plăcere”, întrucât „eram ca un tonic pentru ea”. El este copilul care aduce acasă șerpi și-i înghesuie în coşuleţul mătușii Patsy, el este cel care vânează lilieci pentru a-i exaspera pe cei din jur, cel care rătăcește în peștera labirintică sau evadează de acasă. Optimist, întreprinzător, temerar, nonconformist, el purcede de timpuriu să cunoască viața în toate subtilitățile sale.

În Autobiografia sa, Mark Twain se dezvăluie atât ca frate incomod și copil neascultător, om de lume şi prieten, cât și ca soț și tată iubitor, scriitor care și-a găsit vocația după ani de tatonări asidue. Într-o proză savuroasă, plină de ironie şi autoironie, scriitorul american expune cu naturalețe evenimente incomode ori reconfortante, spectaculoase sau obișnuite din propria copilărie şi tinereţe, își admite cu nonșalanță defectele, își ironizează calitățile, redând epopeea pitorească a vieții sale, așa cum a reținut-o retina afectivă a memoriei sale.

Nenumăratele episoade pe care autorul le include în volumul de față sunt mărturii valoroase și emoționante ale unui destin legendar. Lăsând la o parte tentațiile livrești, Mark Twain își conturează o autobiografie autentică, în care se relevă, înainte de toate, ca ființă umană, care nu şi-a pierdut niciodată latura ludică, autoironică, bonomă și abia după aceea ca scriitor.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog