Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

Verbele şi expresiile verbale impersonale în limba română

Natalia STRATAN

Alte articole de
Natalia STRATAN
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Din perspectiva posibilităţii combinatorii cu un pronume personal sau cu un substantiv la un număr sau altul, verbele limbii române se împart, după cum se cunoaşte, în două clase: personale şi impersonale.

Verbele personale reprezintă clasa cea mai numeroasă, având trei persoane la fiecare număr (a citi, a învăţa etc.). Acestea „se definesc prin caracteristica sintactică de a primi un actant-subiect şi prin caracteristica sintactico-selecţională de a exclude din poziţia subiectului nominalul abstract «faptul (faptul de a / faptul că / faptul să» precum şi echivalenţele lui sintactice, propoziţii conjuncţionale şi forme verbale nepersonale” [1, p. 348-349]. Însă în literatura de specialitate s-a semnalat nu o dată că nu toate verbele dispun de toate formele. E de remarcat că o bună parte din verbe nu au forme pentru persoana l-a, a 2-a şi a 3-a (sg. şi pl.). Opinia dată este susţinută de majoritatea lingviştilor. Iată ce spune în acest sens Ivan Evseev: „Caracterul subiectiv al verbelor de acţiune îşi găseşte expresia pe plan gramatical în faptul că ele au de obicei o paradigmă completă a conjugării, putând să fie folosite la toate persoanele (eu muncesc, tu munceşti, el munceşte, noi muncim etc.) şi la toate modurile (munceşte, aş munci, să fi muncit etc.). Numărul covârşitor al verbelor cu paradigme incomplete ale conjugării aparţine verbelor de stare sau de devenire. De exemplu, verbe ca a costa, a prevala, a predomina, a se însera, a ploua etc. nu se folosesc decât la persoana a 3-a [2, p. 48].

Autorii ediţiei recente a Gramaticii limbii române susţin că „sunt defective de persoana 1, 4 şi 2, 5 verbele care redau stări şi evenimente ce nu se află «sub controlul» unei fiinţe umane sau acţiuni ce nu sunt provocate de un participant [+ uman]; acestea nu selectează ca subiect pronumele eu, tu, noi, voi. Pentru că prezintă numai forme pentru persoanele 3 şi 6 aceste verbe se numesc unipersonale. Configuraţia semantică a verbelor unipersonale impune mai departe selecţia subiectului. Unele (a adulmeca, a cotcodăci, a grohăi etc.) selectează subiect [+ animat] [– uman] (Câinele adulmecă.). Altele (a adia, a apune, a ateriza, a bubui, a coincide, a curge, a izvorî etc.) selectează subiect [– animat] (soarele apune; părerea mea coincide cu ideea ta) [1, p. 476].

Potrivit celor preocupaţi de gramatica structurală, impersonale sunt considerate „verbele cu valenţa zero sau cele care nu acceptă în poziţia sintactică de Subiect nominale caracterizate semantic prin trăsăturile [+ animat], [+ personal] [3, p. 88]. În acest tip de gramatică, categoria impersonalului se defineşte strict formal, în funcţie de comportamentul verbului faţă de poziţia sintactică de Subiect, dar implică anumite aspecte semantice, deoarece restricţia de selecţie vizează un factor semantic, şi anume caracterul agentiv vs. nonagentiv al predicaţiei. Un verb care nu declanşează în poziţia de Subiect un nume cu funcţia semantică de agent este considerat impersonal [3, p. 89]. Conform părerii general acceptate în gramatica tradiţională, impersonale sunt verbele ce rămân în afara categoriei gramaticale a persoanei, acţiunea lor nu implică un autor al acţiunii. Astfel, au fost distinse două categorii de verbe impersonale: verbe „unipersonale prin formă şi impersonale prin întrebuinţare” şi „forme impersonale ale unor verbe personale”, numite verbe cu impersonalitate inerentă şi verbe cu impersonalitate dobândită (sau contextuală) [1, p. 305]. Distingerea acestor două categorii constă în aceea că verbele din prima clasă apar numai în construcţii impersonale, iar cele ce fac parte din clasa a doua apar, de la un context la altul, atât în construcţii personale, cât şi în construcţii impersonale. De exemplu: plouă; îmi pasă de familie; se cuvine să plec (verbe cu impersonalitate inerentă) şi se merge mult; se vine târziu (verbe care dobândesc contextual această trăsătură). „Verbele intrinsec impersonale nu participă la opoziţiile de diateză, în timp ce verbele cu impersonalitate contextuală, dimpotrivă, satisfac opoziţiile de diateză, apariţia lor în construcţii impersonale fiind posibilă tocmai ca urmare a participării lor la opoziţiile activ-pasiv şi personal-impersonal” [1, p. 350].  

După D. Irimia [4, p. 170-173], verbele impersonale condiţionează, într-un fel sau altul, natura subiectului gramatical. Din perspectiva relaţiei subiect–predicat, verbul reacţionează negativ la categoria gramaticală a persoanei; nu acceptă, nici formal şi nici la nivelul conţinutului, opoziţia internă şi, în consecinţă, păstrează mereu aceeaşi formă, de persoana a 3-a. Cercetătorul afirmă că în funcţie de comportamentul lor faţă de constituirea relaţiei subiect–predicat, verbele impersonale se diferenţiază între ele, grupându-se în două clase:

1. impersonale absolute;

2. impersonale relative.

De prima clasă ţin: verbele meteorologice (a tuna, a fulgera); expresiile verbale care exprimă stări atmosferice sau coordonate temporale, constituite din verbul a fi şi un substantiv sau un adjectiv, într-un anumit grad de substantivare: e noapte, e cald, e târziu etc.; expresii verbale ce redau stări psihice, afective, fizice, formate din verbul a fi şi un substantiv precum dor, foame, sete: a-i fi dor/foame/sete etc.; verbe pronominale întrebuinţate impersonal: a (nu)-i arde, a (nu)-i păsa etc. Referitor la clasa a doua de verbe, cercetătorul constată că sunt impersonale într-un singur sens: nu realizează opoziţia specifică persoanei gramaticale; în celălalt sens, al relaţiei cu subiectul gramatical, al posibilităţii stabilirii acestei relaţii, se aseamănă cu verbele personale: ca şi acestea, dezvoltă relaţii cu un subiect gramatical. Savantul include în clasa verbelor impersonale relative: verbe care admit deopotrivă un subiect interior propoziţiei, totdeauna de persoana a III-a, sau o propoziţie-subiect: a-i plăcea, a-l durea etc.; verbe care se construiesc, în mod curent, cu propoziţii-subiect, dar care admit şi subiect nepropoziţional, realizat prin pronume demonstrativ, nehotărât sau prin pronume negativ: a (-i) se părea, a i se năzări; expresii verbale constituite din verbul a fi  şi un adjectiv (mai rar adverb), care admit numai subiecte cu dezvoltare propoziţională: e bine, e rău, e greu, e necesar, e sigur etc.; verbe întrebuinţate impersonal: (nu) merge + să, (nu) face + să etc.

„Expresiile verbale impersonale sunt construcţii compuse din elemente care nu sunt fixe precum locuţiunile verbale. De obicei, conţin două elemente care sunt comutabile; în structura lor intră verbul copulativ şi impersonal „a fi” căruia i se alătură un substantiv, un adverb, o locuţiune adverbială, un verb la supin: este bine, este rău, este greu, e de necrezut, e totuna etc.” [5, p. 184]. De exemplu: Este bine să te gândeşti şi la suflet, nu numai la trup. (Proverb)

După o părere larg răspândită în lingvistică, cele mai multe verbe şi expresii verbale impersonale fac parte din clasa verbelor de stare. Bazându-ne pe cercetările existente în literatura de specialitate [6, p. 60-72; 4, p. 170-173], vom încerca să stabilim un inventar al verbelor şi expresiilor impersonale de stare:

- expresii verbale care exprimă stări atmosferice sau coordonate temporale: e noapte, e soare, e cald, e târziu, e frig, e ger, e dimineaţă, e arşiţă, e secetă, e vară, e iarnă etc. Structura lor este următoarea: verbul copulativ a fi + substantiv, adjectiv, adverb: E toamnă, e foşnet, e somn…/ Copacii, pe stradă, oftează; / E tuse, e plânset, e gol…/ Şi-i frig, şi burează. (Bacovia, Nervi de toamnă);

- expresii verbale ce redau stări psihice, afective, fizice. Aceste construcţii sunt compuse din verbul a fi şi un substantiv (mai rar adjectiv, adverb): mi-e foame, mi-e sete, mi-e frig, mi-e teamă, mi-e groază, mi-e lene, mi-e somn, mi-e milă, mi-e jale, mi-e ruşine, mi-e dor, mi-e bine, mi-e rău, mi-e cald, mi-e greu, mi-e urât etc. ,,Verbul a fi este construit cu un obiect indirect personal, antepus verbului, şi un subiect nonpersonal, postpus” [7, p. 60].

În opinia lingvistului D. Irimia, expresiile care descriu lingvistic ,,realităţi umane, stări psihice, afective, fizice” sunt în permanenţă însoţite de un pronume personal în dativ [4, p. 171]. Exemple: Mi-i somn. Ce nalt îi focul! / Și codrul ce adânc! (Labiş, Moartea căprioarei), Mi-e groază să plec pe ploaia asta. (Slavici, Popa Tanda), Vidra: Asta-i iubirea de ţară? De-aşa iubire mi-e jale, / De-aşa fiinţă mi-e milă… (Hasdeu, Răzvan şi Vidra), Mi-e ruşine în adâncul intimităţii mele, ca şi când aş fi suferit de o boală ruşinoasă şi penibilă. (Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), Mi-a fost frică, dar apoi mi-a fost drag de tine… te văzusem cu coada ochiului şi-mi plăcuseşi…mi-era şi ruşine de întâmplare şi-mi era şi ciudă că nu vii să-mi vorbeşti. (Călinescu, Enigma Otiliei), Mă jenez să-l bruschez, mi-e milă chiar, mă priveşte cu nişte ochi! (Călinescu, Enigma Otiliei), Răzvan: Lipseşte! Mi-e greu să te mai ascult!... (Hasdeu, Răzvan şi Vidra), Hoţul III: Uf, uf, uf! Rău mă frământă! Mi-e şi cald, mi-e şi răcoare! (Hasdeu, Răzvan şi Vidra);

- verbe pronominale (cu pronume în dativ) întrebuinţate impersonal: a (nu)-i arde, a (nu)-i păsa etc.: lui Ion nu-i arde de glume; Mariei nu-i pasă de nimic;

- verbe care admit deopotrivă un subiect interior propoziţiei, totdeauna de pers. a III-a, sau o propoziţie-subiect: a se cuveni, a se întâmpla, a se face, a se nimeri etc.: se întâmplă multe; mi se cuvin toate;

- expresii impersonale în care Subiectul se caracterizează prin trăsătura [– animat] şi este postpus sau este realizat propoziţional. Obiectul, caracterizat prin trăsătura [+ animat] este un pronume personal în Acc. şi este plasat înaintea verbului [8, p. 148-149]: mă avantajează situaţia; mă cuprinde tristeţea; mă stăpâneşte frica; mă miră că ai plecat; mă afectează că pleci; urmează să plec; mă doare că te porţi aşa;

- expresii care se construiesc fără sau cu Obiect prepoziţional: îi pasă de cineva; i s-a urât de cineva; îi arde de plimbare; îi pare bine/rău de cineva;

- construcţii care acceptă Subiect, de obicei, postpus, caracterizat prin trăsăturile: [– animat], [– uman] sau exprimat propoziţional: îmi dăunează oboseala; îmi prieşte aerul de afară; îmi place cartea.

Totalizând, vom remarca faptul că limba română dispune de un bogat şi divers inventar de verbe şi expresii impersonale, cele mai multe făcând parte din clasa verbelor de stare.

 

Referințe bibliografice:

1. Gramatica limbii române. Vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, 714 p.

2. I. Evseev, Semantica verbului: categoriile de acţiune, devenire şi stare, Editura Facla, Timişoara, 1974, 182 p.

3. D. Manea, Probleme ale tranzitivităţii în limba română (I). Verbele cu complement intern în română. În: „Studii şi cercetări lingvistice”, 1990, nr. 5-6.

4. D. Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 1997, 543 p.

5. G. Cristian-Foghel, O gramatică pentru toţi, Editura AMETIST, Bucureşti, 1997, 448 p.

6. G. Pană-Dindelegan, Teorie şi analiză gramaticală. Editura Coresi, Bucureşti, 1994, 202 p.

7. E. Neagoe, Observaţii asupra definiţiei verbului copulativ. În: „Cercetări de lingvistică”, XIV, 1969, nr. 1 p. 95-97.

8. G. Pană-Dindelegan, Sintaxa limbii române. Partea I. Sintaxa grupului verbal, Editura TUB, Bucureşti, 1976, 460 p.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog