Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

„Vieţile” lui Nicolae Breban

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Având „vocaţia măreţiei”, cheltuind – fără economie – o retorică pe măsură, în lungi şi stufoase monologuri, Nicolae Breban, animat de voinţa de putere şi visând la o literatură mare, a reuşit, în anii postdecembrişti, să scindeze lumea literară. Dacă tinerelul Breban, afişând, recunoştea, un orgoliu „fără acoperire”, trăia în vara aşteptării (la Lugoj, în ’65) între nerăbdare şi spaimă, ieşirea din „bâlbâiala socială”, odată cu găsirea „frazei”, însemna intrarea triumfală într-o nouă existenţă. Viaţa mea (Polirom, 2017), chiar dacă nu oferă multe noutăţi, reconstituie eforturile decolării şi ne propune un Breban văzut de la distanţă; şi, desigur, o bucată de istorie convulsivă. „Năpârlirea” celui ce scrisese Francisca, singurul său roman cu variante, ajuns pe lista de tipărire prin stăruinţele lui Geo Bogza, dar la rugăminţile lui Nichita, singurul care a crezut în potenţialitatea brebaniană, marca însă o nouă naştere; însemna o a doua viaţă, cea de creator. Acum, ajuns la o „bătrâneţe înaltă”, vital, expansiv, nostalgic, traversând decenii dificile, confiscat de o „halucinaţie tematică”, constatăm că Nicolae Breban şi-a urmărit, cu tenacitate ardelenească, „nordică”, proiectul destinal. Doar entuziastul Nichita, spuneam, împărţind, cu ştiuta-i generozitate, „binecuvântări”, întrevăzuse („o nimerise”, cum zicea G. Dimisianu) marele destin de romancier al acelui ins cu alură atletică, sigur pe el, autoritar, rob al unor lecturi esenţiale, având ca „învăţători” pe Nietzsche, Dostoievski, Thomas Mann ş. a. Totuşi, cu o mărturisită „spaimă de viitor” (v. Confesiuni violente, 1994), dobândind iute un statut canonic, cu dificultăţi de adaptare însă în „era postdecembristă”. Ca dovadă, recente ieşiri în arenă, acuzând orchestrat molozul lingvistic, „verbiajul incontinent”, discursul megaloman, „drumul la zid” etc., V. Popovici vede aici un caz de patologie literară, condamnându-l pe prozator unei „indiferenţe generale”. Iar Mircea Mihăieş, în violente tuşe pamfletare, constată că Breban „se simte bine doar în preajma morţilor”!

Sfătos, locvace, oferind din belşug „lămuriri”, încercând un bilanţ (subiectiv, fireşte) al „înţelegerii critice” de care s-a bucurat opera sa, Nicolae Breban polarizase şi înainte recepţia, fluctuând, crede prozatorul, între cecitate şi calomnie, alunecând chiar în denunţ politic (v. Răspuns criticilor mei). Evident, lucrurile nu stau aşa, cărţile brebaniene au avut succes, iar autorul n-a fost nicidecum „ignorat”. E drept, şi din alte pricini. Dacă orice tânăr talentat, orgolios, ambiţios este, necesarmente, un paranoid (recunoştea însuşi Breban), scriitorul a avut răbdare cu sine. După ani de aşteptare, a părăsit, fără regrete, acel caiet albastru şi scrisul „plat, fals, şcolăresc”, a vrut „să spargă închisoarea” (cum s-a exprimat, în 1968, la o întrevedere cu Nicolae Ceauşescu), a urcat rapid în ierarhia literară (redactor-şef la „România literară”) şi politică (membru supleant al CC al PCR, timp de doi ani). Şi a urmat gestul „necugetat” al demisiei, trimisă prin poştă, de la Paris, sfidând dictatura ceauşistă, atunci incipientă, oricum edulcorată faţă de anii stalinişti, cu ecouri în presa momentului („Le Monde”, „La quinzaine littéraire”), denunţând „minirevoluţia culturală”. Poziţia sa frontală contra Tezelor din iulie (1971) l-a „despovărat” de funcţii şi privilegii, condamnându-l însă la ani de marginalitate. Asumându-şi riscurile carierei şi eliberându-se moral, în contextul unei schizofrenii sociale în galop. Revenind intempestiv în ţară, cu şansa unei duble cetăţenii, scriind masiv, publicând cu dificultăţi, făcând figura unui harnic şi influent „lepros social” [1, p. 87].

Dacă trecem în revistă anii tineri şi colegii de „timp literar”, se cuvine să insistăm asupra spiritului de grup şi a rolului decisiv al „vieţii coraliere”. Substantiv-dinamită [1, p. 8], cu o existenţă „neoficială”, agitând subteranele vieţii literare, grupul/grupurile literare, reale, productive, formate prin auto-selecţie, îngăduie o reconstituire fidelă a climatului, „înviind” epoca şi pătrunzând în „hăţişurile creaţiei vii”; motiv, pentru N. Breban, de a respinge ferm conceptul de generaţie („fals”!), un instrument-impediment. „Transfug” din grupul lui Mugur, primul prieten bucureştean, în cel al lui Matei Călinescu şi Nichita Stănescu, Breban scrie cu recunoştinţă despre rolul formator, contagios, fluturând idei instinctive în nesfârşitele dezbateri şi libaţii. Mai ales că se înstăpânise, printre congeneri, neîncrederea în roman, după ce proletcultul, prin modelul sovietic, impunând fresca socială, rebutase genul. Or, Breban înţelesese, după repetate şi fragile încercări (proză scurtă, teatru), că drumul spre roman este singura cale. Francisca (1965), roman sensibil la pedagogia proletară1, propunând reciclarea „foştilor” (sau descendenţilor lor), atrăgea atenţia asupra noului nume, ivit impetuos, dornic de glorie. Dacă În absenţa stăpânilor (1966), într-o lume scindată, populată de locţiitori, relaţiile de forţă se manifestă la nivel biologic, politizarea va urma; nietzscheanismul îşi taie vad. Animale bolnave (1968) era doar o compoziţie de factură poliţistă, testând patologicul. Abia Îngerul de ghips (1973), scris febril în satul „2 Mai”, după „primul exil”, venind după „ruptură”, atacă o temă majoră, abisală. Scoasă cu ajutorul lui Marin Preda, cartea se voia una „de reintegrare”; dizgraţiatul Breban vorbea însă despre declasare, cercetând romanesc cazul doctorului Minda, un om puternic, atras de „o femeiuşcă” vulgară, o oglindă falsă (Mia Fabian). Decăderea sa consfinţea, sub ambalajul unei metafore erotice, o deconstrucţie, un „transfer de personalitate”; sau, cum ni s-a spus explicit de către autor, o adaptare prin dezadaptare. Atrăgând, explicabil, un cor de critici. Bineînţeles, Bunavestire, roman plimbat şi „îngropat” pe la diverse edituri, apărut, în fine, la Junimea, în 1977, cu ajutorul lui Cornel Burtică, rămâne pivotul creaţiei brebaniene. O „grotescă coincidenţă” [1, p. 260] face ca el să fie atacat şi la Plenara CC al PCR din 26-28 iunie 1977, dar şi de la microfonul Europei libere. Lăudat de N. Manolescu ca „roman excepţional”, în cronica sa din „România literară” (16 iunie 1977), şi hulit de Titus Popovici la amintita Plenară (articolul manolescian fiind taxat drept „o apologie deşănţată”), romanul brebanian valoriza „pe dos” mitul modern al politicului. În Istorie, N. Manolescu, deşi recunoaşte că avem de-a face cu o capodoperă, „unica” în palmaresul lui Breban, cum adăuga maliţios [2, p. 1133], îşi temperează elogiile când discută despre „romanul lui Grobei”, neplauzibil, ilogic. Oximoronic ca intenţionalitate, propunând un personaj discontinuu [2, p. 1127], romanul dezvoltă o perspectivă dublă. Anostului merceolog Traian-Liviu Grobei i se revelă destinul, cunoaşte metamorfoza; omul cu tranzistorul devine puternic, cu apetit metafizic, însoţit de comentariul complice, familiar, ambiguu al naratorului. Şi de represaliile care l-au vizat pe autor, la un pas de începerea urmăririi penale, implicându-l şi pe ambasadorul vest-german Erwin Wickert (manuscrisul fiind transmis peste hotare). Cu un unghi de atac „puţin fals”, după părerea lui Paul Georgescu, cu un protagonist „fracturat”, acuzând „ruptura de caracter”, renăscut graţie unei remarcabile voinţe, Bunavestire încerca, prin Grobei, şi un pariu tipologic, mărturisea Breban, ca „sursă a epicului” [1, p. 153]. Or, „distorsiunea caracterială” sfidează logica tipologiei clasice. Romanul postrealist, centrifugal nu se mai vrea oglindă socială, iar Grobei, omorându-şi eul genetic [1, p. 146], nu asigură axa epicului. Vechea ispită brebaniană, de a sonda politicul ca abisalitate, „încorporând” metafizica (observa N. Manolescu), rămâne străină mântuirii, în pofida cultului pentru Farca, marele dispărut. Ceea ce nu se va mai întâmpla în Singura cale (2011), tot romanul unei deveniri. Calistrat, ca observator, se autocontemplă din perspectiva evenimentelor care vor urma, nedorind funcţii. Nici oportunist, nici arivist, el acuză o „lene de destin”, indiferent la reuşita socială. Totuşi vrea să salveze umanitatea (valorile ei), vădind forţă interioară şi stângăcie. Nu va trăi revelaţia lui Grobei, ci cu o remarcabilă siguranţă de sine, capabil de supunere, răbduriu, aşteaptă prilejul unor întâlniri esenţiale, modelatoare, simţindu-se obligat doar faţă de potenţialul său. Încât, descoperind că adevărul e, de fapt, calea, vrea să se salveze coborând. Eşecul ca reuşită, lecţia suferinţei, marginalizarea îl păstrează viu în spirit într-o epocă dogmatică, impunând „raiul clişeelor” şi o nouă morală. Suntem în deceniul stalinist, în plină teroare. Meritul lui Breban e că nu uită omenescul, bucuriile simple şi fericirea banală, refuzând comunismul schematizat, pe tipar maniheic, cu bufeuri justiţiare. Adică, acel „terorism intelectual soft” în istoria noastră recentă, făcând din retorica anticomunistă un discurs propagandistic obligatoriu, „oficializat”, fără obiect, căzând în registrul butaforiei, cum nota Bianca Burţa-Cernat [3, p. 7]. De unde şi puzderia de suspiciuni, însoţindu-i cariera. „Ba nedreptăţit, ba prea promovat” (cf. C. Rogozanu), Breban – incomod, imprevizibil – a fost ţinta unor dezinformări. „Trădător de patrie”, cum au clamat unii, „colonel”, agent de influenţă sau victimă, supus unui val de calomnii controlate? Oricum, „măreţia” îl va împiedica să-şi asume, plângăcios, statutul de victimă, flatat că, în epocă, a fost un aranjor, arogându-şi merite şi intervenţii, comentând acid, cu superbie, confraţii. De unde prezumţia colaboraţionismului şi „legenda” megalomaniei. Toate, cu scopul (mărturisit, deseori) de a-şi promova opera, de la convorbirile cu generalul Pleşită la întâlnirile cu secretarul C. Burtică. Breban, dovedesc materialele arhivate, a fost o preocupare constantă pentru organele de Securitate, construind, în timp, „o gândire strategică”. Mai mult, relaţia lui Breban cu organele este cea dintre „doi manipulatori”, sublinia Gabriel Andreescu [4, p. 257], pe baza unor expertize de o ştiinţificitate indubitabilă. Cu o neclintită încredere de sine, consecvent vocaţiei prime, vădind o remarcabilă „încăpăţânare de destin”, Breban nu concepe existenţa în afara creaţiei, iubind singurătatea tare; cea a creatorilor, desigur. Încât, înteţindu-şi ritmul scrisului, digresiv, de un debit impresionant, atacând teme majore, incomode, controversate, iscând nedumeriri, prozatorul îşi pune în dificultate comentatorii. Totuşi, la scara operei, descoperim, observa Bogdan Creţu, cercetând integrala Breban, „o ordonare silogistică a cărţilor”.

Fraza-incipit, lansată cu superbie de tânărul funcţionar Calistrat B. Dumitrescu, un biet „vierme de provincie” care, învăţând exersarea puterii, vrea să schimbe lumea, protagonistul romanului Singura cale, radiografiind anii stalinismului, se potriveşte de minune autorului însuşi. Lumea – constată acest Calistrat (sfios, docil, năuc, neajutorat, uşor insolent, vădind stângăcie şi forţă, visător cu stofă de sofist, crezând în hazard, urcând impetuos, făcând o carieră fulgerătoare) – „se învârtea încet în jurul meu”. Cu inconştienţa vârstei, acest „june înflăcărat”, vorbăreţ, cunoaşte barbaria stalinismului, suişul social într-un „regim năvalnic” şi grabnica dizgraţiere într-o epocă a „vânătorii multiple”; are nevoie de magistru, atras de stafiditul şi reticentul dr. Templi (un „sculptor moral”), dar crede în teoria salvatoare a întâmplării. Se lasă, aşadar, mânat de instinct, dus de val, „ascultând întâmplarea”, dar face pe filosoful, oferindu-şi o baie de autodispreţ. Pare un oportunist înfocat; ştie însă că „orice realitate are limbajul ei” şi că noua eră propune, cu entuziasm şi brutalitate, basme sociale, fiind urmărit obsesiv de frica de ratare. În fine, sesizând „reala falsitate a noii lumi”, clădită pe principiul minciunii, descoperă provizoratul puterii şi află că adevărul e chiar calea. Se vrea, plonjând în turbionul Istoriei, singur şi liber; ştie însă că realitatea e chiar viitorul destinului şi, în consecinţă, e curios să înţeleagă „ce va face întâmplarea”, încercând să atingă o altă treaptă: nu cariera, ci veritabila viaţă, trecând prin suferinţă.

Sunt aici, însumate, temele obsesive pe care N. Breban le frecventează cu obstinaţie, reluate şi luminate mereu din alte unghiuri, lăsând senzaţia unei scriituri tautologice, narcisiace, cercetând, de fapt, oglinda sinelui. Un voluntarism aprig, chiar pigmentat cu umilinţă ironică sau ambalat de un demon al farsei face din literatură un scop în sine, blamând slăbiciunea vocaţiei. Structural un autodidact, N. Breban, o prezenţă impozantă, copleşitoare, digresivă, debordând eseistic, cultivă monologul; iar fanatismul său literar recomandă o prezenţă neclintită la masa de scris. Asta e de fapt singura cale de urmat pentru cel ce trăieşte cu „himera marii literaturi”.

Romanul, aproape autobiografic (pe alocuri), merită o discuţie amplă. Până atunci, o scurtă recapitulare a temelor şi motivelor brebaniene, aparţinând unui scriitor „făcut din excese”, se cuvine întreprinsă, focalizată pe literatura mizelor mari, cum observa Eugen Negrici. Spirit orgolios, cu pulsiuni paranoide, contrariant prin masivitatea operei şi, nu mai puţin, prin spectaculosul biografic, aluvionar şi faimos, intrând în „seria răsfăţaţilor” (Al. George), sedus de meseria „de a descrie”, mânat de plăcerea vicioasă de a experimenta impostura, plonjând în psihismul abisal, Nicolae Breban trăieşte sub fascinaţia romanului. El este, indiscutabil, un prozator puternic, de cursă lungă, propunând cezura, un pariu tipologic (acele „rupturi” caracterologice, deturnând „eul genetic”, sfidând logica internă a romanului), şi crezând, nedezminţit, în viitorul genului tărăgănat, chiar dacă multe Casandre de serviciu anunţă tunător, cu o bucurie răutăcioasă, moartea romanului.

Mai mult, orgoliosul Breban vede în lacomul roman o ştiinţă vie. „Gen enorm şi labil”, romanul – în viziune brebaniană – pare un uriaş aspirator, înghiţind orice. El se află neobosit în căutarea formei; atunci când o găseşte, fireşte, nu acceptă „patul formei”. Fanatismul brebanian priveşte tocmai ambiţiile nedomolite, de „mare reformator”, ale romancierului, interesat să zdruncine tipologia admisă, despărţindu-se de „chichiţele” balzaciene şi moftul analizei. Asumându-şi libertatea sub aparenţa neglijenţei stilului (dar la un cert nivel profesionist), Breban cultivă o proză „fluidă”, de colocvialitate ironică, în pofida „nostalgiilor clasice” (Eugen Simion). Acest epic magmatic, luând „startul” în maniera romanului realist şi sfârşind prin a-l persifla, atentează la iluzia romanescă, discreditând – cu simpatie ironică – lumea ficţională prin contestare parabolică. Prozatorul scrie „la vedere” (cazul lui Don Juan), naratorul se mişcă familiar printre personaje, destrămând iluzia romanescă şi câştigând complicitatea cititorului. Anarhic, spontan, relativist, îngăduindu-şi intervenţii în răspăr, Breban înconjoară cu simpatie (complice) destinul eroilor săi, prinde pulsaţia lor afectivă, impune o manieră. Brebanizarea prozei noastre nu este o vorbă goală. Mai ales că, dincolo de acest magnetism, sub senzaţia copleşitoare a fluidităţii, epicul brebanian (apăsând pe vizualizare şi descoperind insignifianţa) îşi dezvăluie tezismul.

Aparent un creator frust, Breban se dovedeşte, în egală măsură, un comentator lucid, dublând actul „instinctiv”. De multe ori parantezele eseistice maschează un „gol de naraţiune”, cum s-a observat. Invitând în scenă oameni comuni, descoperind în concretul existenţei împrejurări banale, aglomerând detalii, autorul dezvoltă epic o teză: corporalitatea realului. Nicolae Breban încorporează totul: dialogul, metafizica (eroii săi transportă totuşi idei); discursul lor nu este eseistic, ca la Alexandru Ivasiuc, dar nici subordonat demonului povestirii. La Breban ideile se „lipesc” de purtătorii lor, sudura e fiziologică, abstracţiunile se corporalizează. Povestirea la Breban este de tip ideologic; ea propune, aşadar, corporalizarea abstracţiunilor. Breban e departe, în pofida nostalgiilor, de realismul clasic şi nu face figură de scriitor cuminte; verosimilitatea e subminată, traseele epice duc spre nefiresc, se înscriu în patologic. Suveran, scriitorul manipulează personajele, salvând Personajul. Trupul devine purtător de limbaj, „scriitura corpului” – fără a urma neapărat mareele modei – pare să satisfacă neliniştita căutare a romanescului pur, interesat de miracolul enorm al viului. De om ca întreg. Ochiul romancierului lunecă fără oboseală, simfonia corporalului eliberează vocea imperativă a instinctelor. Personajele sale îşi cuceresc credibilitatea, creează iluzia existenţei. Universul lui romanesc e o realitate puternică care sfârşeşte prin a confisca cititorul. Nicolae Breban „foloseşte” eroii străzii; aceştia ies din rama cărţii, migrează din spaţiul literaturii în cel social, sunt omeneşte convingători. Cărţile lui, greoaie, nu cunosc suferinţa incomunicării. La Breban, Provincia rămâne matricea creatoare, definind – asaltată de „boli provinciale” – o tipologie. Ea, invadată de kitsch, ca ţinut grotesc, bântuit de ridicole mituri culturale, îngăduie „mica curte”, comedia anonimităţii, o bădărănie „reconfortantă”, devoalând foamea de stăpân, ferocitatea, în contextul „feudalizării”; şi, în acelaşi timp, ca inegalabil descriptor al Provinciei, Breban instituie distanţarea de „miile de grobei” ce mişună „în juru-i”, e drept, manevrând o strategie ambiguă, ca maestru al echivocului, fără a lua distanţă şi faţă de „ideile” creaturilor sale. Dacă Provincia imaginară oferă acest nemilos tablou şarjat, anii lujojeni (reconstituiţi, cu migală, de Mihaela Roşu Bînă) i-au asigurat incubaţia, lângă „maeştrii de hârtie” veghind dascăli providenţiali (Maria Pop, Aurel Piţu).

Paradoxul e că un romancier în care, aparent, gâlgâie spontaneitatea dezvoltă o literatură cu program, interesată de străfundurile insondabile. Din fericire, tezismul e slujit de un uriaş talent şi, astfel, corectat tacit. Dar Breban nu cultivă scrisul frumos; încercarea de totalitate – utopia tangibilă asupra căreia gândeşte – presupune riscul greoiului, prolixitatea, redundanţa. Pe aceste considerente, Nicolae Breban a şi fost anexat listei literatorilor de influenţă germanică. Or, prozatorul, chiar dacă produce cărţi aluvionare, romane obeze, cu pagini inutile şi demaraj greoi, are obsesia reumanizării; a restaurării omului prin sinteză. Prin tipologie, dialog (încorporat, reflectând fizic persoanele care-l poartă) şi – îndeosebi – prin atmosferă, Breban e îndatorat marilor ruşi. E drept, fluxul de detalii centripete îneacă epica în prolixitate şi o aruncă în relativism; certitudinile sunt abandonate, scriitorul intră în realitatea ficţională şi solicită coparticiparea lectorului, ficţiunea concurează realitatea. Acestea sunt însă achiziţii moderne şi folosirea lor – necesară actualelor strategii narative – e aproape inevitabilă.

Să notăm că aspiraţia totalităţii nu se proiectează la Breban într-o intenţie caleidoscopică. Tezismul său nu e sociologic. Nicolae Breban aduce în cărţile sale individul prismatic şi controlează tensiunea individualului; personajele sale (cum s-a spus demult) intră în pielea arhetipurilor. Dorinţa de a cuprinde totul îl stăpânea, ca să dăm un exemplu, şi pe Cezar Petrescu; mânat de mari proiecte şi cu facilitate de ziarist, romancierul interbelic era un extravertit; gusta spectacolul social, vâna evenimentul. Or, Breban nu suportă maniera jurnalieră.

Se poate spune că Breban, cel care a „crescut” greu, are silă de precocitate; că, înainte de a se închina talentului, crede în muncă. Că este un fanatic al talentului muncit, chinuit, înrobit scrisului. Breban coboară în infernul fiinţei, în lumea existenţelor damnate şi a fanatismelor de tot soiul, se cufundă în abisurile celor slabi şi nehotărâţi, în rezervaţiile patologicului. El vânează autenticismul, conflictul dintre pasionalitate şi personalitate, febra problematizantă a specimenelor ce populează o umanitate joasă, responsabile de împlinirea propriului destin. Prozatorul evită mediile septice fiindcă pare interesat, cu precădere, de atipic. Lumea sa cunoaşte iluminări morale şi civice, dar şi fascinaţia degradării, nostalgia unor stări josnice. Ambiţiosul Breban construieşte lumi al căror ax e problema voinţei şi a puterii. Acest exerciţiu tipologic creionează suflete elementare, dorind accesul la marile idei; înecate într-un haos problematic, în disoluţie sufletească, personajele lui Breban capătă o notă caricaturală, eliberând sentimente abisale, spărgând crusta automatismelor. Umplând cu energie balzaciană un univers dostoievskian, Nicolae Breban decupează curajos o felie de viaţă, acolo unde, de regulă, talentele firave ratează, iar spiritele pudibonde ocolesc confruntarea.

Convins că nu există roman în afara personajului (fireşte, nu în sens canonic), Nicolae Breban caută – în pofida erodării poziţiei personajului – tocmai marile personaje. Chiar dacă s-a prăbuşit concepţia naratorului omniscient şi creaţia „obiectivă” e privită suspicios în numele autenticismului, demiurgia – ca mare privilegiu al romancierului – îşi conservă putinţa de a concura starea civilă. Or, eroii lui Breban se mişcă la limita câmpului vizual al conştiinţei naratoare; sunt marginalizaţi, dar concreţi, cotrobăind prin cotloanele vieţii biologice, răscolind teritorii necercetate, fixaţi în barocul întâmplărilor existenţei, în amorful care vegetează. Ţesutul epic creşte la intersecţia fatalităţii şi cauzalităţii, prin subiectivizarea viziunii. Rătăcim în „insula” Provinciei, într-un univers migrator supus spiritualizării şi degradării, pe orbite convenţionale, cu acutul presentiment al catastrofei, printre bărbaţi „de vârstă virilă”, trăind cu un violent cult al trecutului şi femei care vor călăi sau victime. Încăpăţânat reprezentant al tradiţiei falocrate, cum s-a tot spus, Breban pledează pentru „femeia uriaşă”; nu e doar o hachiţă personală aici. Dacă o iubire plăsmuită năştea eroismul lui Don Quijote (nu observa Unamuno că întreg eroismul celebrului hidalgo pleacă de la o femeie?), Breban vede în prezenţa femeii uriaşe un ax al operei, chiar posibilitatea re-fecundării lumii.

Tema-obsesie este deci Cuplul. Tezismul forţei îşi face loc, Breban este un fin psihanalist, atent la manipularea erotică a partenerilor, sondând zonele abisalităţii. Eroii lui Breban par născuţi sub zodia victimei; ei fug de o singurătate imposibilă şi găsesc contradictoriul inevitabil. O viziune feudală ordonează aceste cupluri asimetrice. Abstragerea în cuplu dezvăluie tocmai rolul celuilalt: „creaţia” în celălalt. Atras de maniheismul tipologic, Breban divulgă aceste raporturi dintre tare şi slab, călău şi victimă, stăpân şi slugă. Puterea funcţionează ca instinct erotic; erosul se politizează, îndrăgostiţii lui – s-a observat – necăutând fericirea, ci căutându-se pentru a-şi demonstra puterea, prinşi în această reţea relaţională. Dacă toată proza brebaniană stă sub fascinaţia forţei, e cazul să notăm – pe urmele altora – că nu e vorba de o distribuţie univocă a rolurilor. Raportul de forţe nu se exercită unilateral, reducţiunile stârnesc revolta romancierului. Erotismul devorant îşi află finalitatea în luptă, supunere, dominare, aservire, pornind de la constatarea împerecherilor nepotrivite: „Ce greşit sunt făcute cuplurile”, citim în Don Juan. Urmărind mişcările obscure, luând probe ale sedimentărilor abisale, Breban violentează experienţa aperceptivă; frenezia vitalistă, incizia realistă şi obscurizarea existenţelor coabitează în numele pomenitului tezism al forţei. Luarea în posesie a semenului – iată deviza lui Breban; metamorfoza – iată soluţia eroilor săi. Din nevolnicul şi cenuşiul Grobei (Bunavestire) se naşte „un tare”; prestigiul tipului tare e însoţit de sarcasmul auctorial, dar, să nu uităm, în primul Grobei se deşteaptă stăpânul. Provincia elitară este un univers feudal; stăpânii şi slugile obediente închipuie o lume dictatorială, populată de roboţi spirituali, o utopie negativă şi o religie totalitară, feudalizând opoziţiile. Bogata producţie de tipuri e reductibilă la o ecuaţie proprie; iar fascinaţia forţei e biciuită cu un cinism plebeian. Breban discută, cu o vervoasă capacitate de observaţie, forţa celor mici, acea forţă „măruntă, consecventă, inepuizabilă”. Scriitorul urmăreşte ipostaza umilă, anonimă a puterii, decelând „urmele” în ceilalţi. Eroii fascinează, fac prozeliţi, dezvoltă o forţă iradiantă. Dezinvoltura, spontaneitatea, imprevizibilitatea, ambiguizarea – toate slujesc respectării schemei: inversarea rolurilor. Martiri ai unor cauze obscure, eroii lui Breban sfârşesc în impostură. Cu o remarcabilă ştiinţă a detaliului, imaginativ şi concret, prozatorul repovesteşte lumea; e atent şi grijuliu cu „ofertele” romaneşti. Oferta vieţii este însă anarhia vieţii. De aici vorbăria, verbiajul năclăit, redundanţa, nerespectarea normelor tradiţionale. Nicolae Breban sfidează, spuneam, logica narativă în numele haosului vieţii. Viul, fiinţa, ontologicul, „ceea ce ne înconjoară de peste tot”, această mare şi imprevizibilă mişcare ar fi substanţa odiseicului roman Drumul la zid (1984). Un roman total, în accepţia unui aspirator Breban care absoarbe orice (totul) pentru a desacraliza eposul şi a reinventa realitatea prin mitizare. Drumul la zid, s-a spus, poate fi citit ca o epopee a dereificării, descoperind excepţionalitatea omului comun; adică excepţionalitatea ascunsă în banalitate, aflând puterea de a renaşte prin cucerirea spaţiului interior. Aflând şi reaflând miracolul de a fi, recuperând – sub dimensiune alegorică – umanul, în care intră, desigur, şi subumanul.

Un Castor Ionescu trăieşte o revelaţie, se retrage din lume pentru a reveni, menit şi el unui „rol sacral” [5, p. 851], cu influenţă modelatoare, nedorită chiar. În enigmaticul K. (Pândă şi seducţie, 1991) „lucrează” un demon al farsei. Domnul K., eroul acestei naraţiuni, este un scriitor corupt de glorie; interviurile acordate ziarelor „burgheze”, în numele unei dubioase revolte, îl aruncă în vidul social. Profesiunea de a fi celebru, megalomania (deşi trăieşte „în afara socialului”) cochetând cu ritualul seducţiei (erotică şi politică, deopotrivă) îl definesc drept un politician al amorului; un mic Dumnezeu – constructor de farse. Descoperim aici, în embrion, tema creaţiei (posesiei), testată prin invocarea unui Don Juan creator (un Romeo „mărunţel”, deşteptând feminitatea) sau prin citarea „găliganului de Rogulski”, un memorabil şi grobian viitor erou de roman. Să ne amintim că în Don Juan, Tonia, „fixaţia” lui Rogulski, va lupta pentru „apărarea cuplului”: o viaţă mecanică ascunsă într-o familie afişând masca respectabilităţii. Micuţa Tonia, crispată, pare intangibilă, dar Rogulski o va trezi la o nouă viaţă; o va remodela. Rigiditatea contrariată, alarma de animal vânat, teama de vulgaritate se risipesc; Tonia, cu ale ei efluvii enigmatice, devine autentică, supusă unui ritual coruptiv. Nicolae Breban demolează mitul fericirii erotice, trecând prin filtrul ironic discursul romanesc. Don Juan este o „epopee” în registru parodic, scriitorul „jucându-se” cu metafora vânătorii. În spatele lui Rogulski, cel pentru care a poseda înseamnă a descrie (a crea), stau interogaţiile asupra actului creator; „boala lui Rogulski” este boala creaţiei. Demiurgismul e drapat în faldurile agresiunii donjuaneşti; cel care posedă descriind, împărtăşeşte soarta scriitorului. Palavragiul Rogulski, dincolo de poezia trivialităţii, dincolo de efectele fals-pedagogice pe care romanul le evidenţiază, accede la libertatea de a rămâne ceea ce este.

Orgoliul creator, mizând pe supremaţia romanului, a învins; în contextul exploziei şaizeciste, N. Breban a urcat impetuos spre statutul de „romancier al generaţiei”. Nichita, în anii de început, paria pe acel june atletic, fără volum încă, negrăbit, afişând, imperativ, o siguranţă nutrită de un imens orgoliu. Care, iată, peste ani, a rodit. Breban a visat să ajungă romancier şi această fascinaţie, „tulbure şi precoce”, l-a însoţit mereu. Romancier „instinctual”, cu lăcomie de lume, încercând să cuprindă existenţa totală, palpând „fundul” existenţei, Nicolae Breban a impus o formulă, asumându-şi riscul greoiului. Proza sa nu desfăşoară un interes localist, nu cade în cazuistică minoră, ci tinde spre general-uman, reproblematizând. Chiar şi când ratează, Breban rămâne interesant. Iar vegetaţia interpretativă poate creşte luxuriant pe acest sol. Cum realitatea dilematică provoacă „animalul interior” şi spaţiul romanesc este confortabil-duplicitar, invazia personajelor oximoronice pare firească, prelungind o ambiguitate salvatoare.

Previzibil, orice roman brebanian, masiv, dificil, confesiv etc., nu se dezice de buchetul tematic îndelung testat de prozator. Singura cale se vrea, deopotrivă, reconstituirea unei epoci (acele „incredibile vremuri” ale primului deceniu comunist) şi o lungă retrospecţie a sinelui, ca singura cale de a-şi înţelege destinul. Ultimele pagini ale romanului precipită „evenimentele”: o informaţie şoptită, neverosimilă, un zvon neverificat (pe filiera tovarăşului Vitregu) funcţionează ca declic. Petrecăreţul Const Buzilă, înalt activist şi „prieten de ultimă oră” al lui Calistrat, un impostor jovial, are o idee „năstruşnică”: dispare, se dă drept altul şi aterizează „acolo”, „la fund”, experimentând universul carceral. Iar naratorul ne asigură: trebuia să fie aşa. Începe detracarea / degradarea lui Cali, deja om aşezat, prins într-o „căsnicie tovărăşească” (cu Valentina). Cu ştiutu-i arivism „anemic”, în plasa micilor laşităţi şi ipocrizii, vizitat de iluzii paranoice şi fantasme indigeste. Şi care, brusc, ascultând vocile inconştientului, revine în „propria-i temniţă” (nemulţumirea de sine), realizând că acel Const ar fi maestrul visat, pierdut. Încât, etalându-şi defectele, coborând în rătăcire şi, „scrânteală”, subjugat de obsesia de a-l căuta (aşteptându-l), îşi propune să rămână viu, trăind „aidoma lui”, să-i ducă „propria lui viaţă”. Se reface, în absenţă, cuplul ucenic – maestru. Dar, s-a observat, e vorba de o convertire prin delegaţie. Revelaţia lui Calistrat, după o aşteptare intensă, anunţând „învierea”, o parafează. Cinicul Const Buzilă alesese puşcăria pentru salvarea sufletului după ce gustase, în plin stalinism, misterul puterii şi „reala falsitate a noii lumi”, întronând – sub şenilele Istoriei – minciuna existenţială, sub un „regim năvalnic”. Confruntat cu „măştile răului”, va căuta măreţia suferinţei. Iar Calistrat, înşurubat în angrenaj, nu vrea să ajungă şi să reziste „sus”, desigur într-un timp lacom al Revoluţiei, devorator, cu eroi şi victime; nu vrea să parvină, ci să devină, întâlnindu-şi / contemplându-şi destinul. Aşteptându-şi timpul, lunecând în detracare ca într-un coşmar melodios. O devenire ţinută sub observaţie, o ratare planificată, conjugând „lenea de destin” pe fundalul „basmului negru” al Istoriei, stângăcia (de mare „adâncime”) şi forţa interioară, dorind a rămâne viu, salvând umanitatea. După ce, sub semnul provizoratului, întâlnise atâţia maeştri de împrumut, acei falşi maeştri, repudiaţi. Descoperind, apoi, salvator, că această obsesivă căutare a magistrului este o cale de a afla umilinţa.

În fond, la ora bilanţului, autorul Franciscăi recapitulează, cu farmec epic şi portretistică suculentă, divulgând şi informaţii de culise, credinţele tinereţii. Acele seri aprinse şi nopţi albe, când foştii prieteni, aspiranţi la glorie, mânaţi de o impulsivitate paranoidă, schiţau utopii tangibile. Ortacii de atunci, euforizaţi, cu o beligeranţă mascată, înfrângând vitregiile timpului social, credeau neclintit în viitorul lor, dovedind o infailibilă încredere. Trăind, altfel spus, „în cuşca propriei obsesii de destin” şi apărând, cât se putea, microcosmosul literar. Iată pilda celui înrobit de proza abisală, consacrat definitiv utopiei romaneşti. Şi care, având – arhitectural – viziunea Operei, impunând prin ritm şi debit, forând abisalitatea, refuzând maniheismul, nu dezvoltă o perspectivă justiţiară, ci o gândire vie, contradictorie, protejând şi pregătind explozia virtualităţilor; adică, salvând „adevărul spermatic” (cioranian).

 

*

Ca „descriptor” infatigabil, Nicolae Breban ne propune o poetică explicită. Evident, realismul tradiţional e neîncăpător pentru un prozator care, insinuat  în text, îşi rosteşte infatuat megadiscursul, transferând protagoniştilor, într-un limbaj nediferenţiat, propriile teorii. Marile teme, dobândind carnaţie epică şi vitalitate, se desfăşoară repetitiv, aluvionar, descentrat, urmând o schemă bătătorită, fără economie de mijloace, alunecând în eseism. Bolnav de grandoare, fără rigoare narativă, Breban preferă distribuţia dihotomică; plonjează în concretul existenţial oferind romane „ideologice”, cu lungi discuţii şi febrile dezbateri „de idei”; manevrează inşi şterşi, puşi în situaţii excepţionale, deschizând un destin înalt sau, dimpotrivă, cheamă la rampă inşi magnetici, sadici, asumându-şi mentoratul, cu schimbări de rol în ecuaţia călău / victimă; în fine, rămâne „un maestru al ambiguităţii” [2, p. 1131], dezvoltând un tezism diluat, „de dincolo de timp”, cu o halucinantă indentificare de roluri (personaj, narator, autor). Catapultat în prima linie, cu o carieră rapidă, dobândind funcţii înalte, chiar în nomenclatura de partid, alertat de mini-revoluţia culturală (iulie 1971), el va reacţiona paradoxal: va demisiona, va denunţa „pericolul unui nou stalinism” (Die Welt) şi „ameninţarea unei întoarceri la dogmatism” (v. „Le Monde”, 22 septembrie 1971), va reveni în ţară stârnind nedumeriri şi suspiciuni. Dubla cetăţenie îi va permite să penduleze între frondă şi colaborare. Agent al Securităţii în ochii exilului, proscris în propria-i ţară, va fi supravegheat, monitorizat; deoarece pune probleme, se va încerca, punând la lucru şi cercurile adverse din lumea literaţilor, compromiterea. Cum Breban nu ataca politica internă a regimului, ci doar cea culturală, energia sa recalcitrantă trebuia domolită. I s-au satisfăcut poftele, scria Gabriel Andreescu, pentru a nu deveni un „adversar activ” [4, p. 255]. Supus unui linşaj mediatic, a fost declarat, prin direcţia de investigaţie a CNSAS, la 6 aprilie 2011, cu statut de colaborator. Acelaşi Gabriel Andreescu era îndreptăţit să reclame „anarhia jurisprudenţială” în materie de colaboraţionism, definit lax, sub cupola serviciilor aduse regimului. Cu ascensiune bruscă, dar fără „merite activistice” [5, p. 849], cu o disidenţă estompată [6, p. 94], privit mefient, amărât şi bârfit după „trădare”, considerat un element „net duşmănos” (sursa Costea), cazul Breban a ţinut afişul lungă vreme. Dificil, dar nu ostil, fanatizat pentru cauza literaturii (salvarea propriei opere), flirtând cu autorităţile, independent, dar şi oportunist, orgoliosul Breban era, de fapt, imprevizibil. „Nerealizat” în vest, idee de circulaţie în mediile literare, „Baltag” (numele de cod) ar fi revenit în ţară, încheindu-şi, s-a spus în aceleaşi cercuri, misiunea securistică. Apolitic, obsedat de sine, Breban ar fi decepţionat; în consecinţă, nu s-a bucurat de graţiile Cabinetului parizian, simetrizabil cu cel din ţară. „Cancelaria pariziană” [1, p. 188], cu nostalgia cenzurii şi imixtiunii, predica, se ştie, est-etica, „gustul arbitrar al unei morale” [1, p. 94], colorată totuşi politic. Un „anticomunism primitiv”, după gustul lui Breban, impunând, după 1989, direcţia de dreapta în cultura noastră şi o ierarhie confecţionată pe acest calapod. Dacă în anii dictaturii, în cele trei decenii de cronică radiofonică, Monica Lovinescu, ascultată „cu sfinţenie”, ne reaminteşte N. Manolescu [2, p. 1206], acţiona complementar, printr-un efort conjugat, cu cei din ţară, salvând – în coliziunea cu cenzura – cărţile valabile, e total nedrept să acceptăm ideea, vehiculată cu hărnicie de unele voci, că adevărata literatură s-ar fi scris în exil. Ori că acolo s-a purtat bătălia canonică. Indiscutabil, ierarhizarea este „operă de interior”, sublinia ferm Al. Cistelecan [7, p. 6], chiar dacă nucleul parizian, fanatizat politic, trasa linia ideologico-literară, cerând alinierea. Nesupus comandamentelor externe şi considerat, de vârfurile emigraţiei reacţionare, drept „omul Securităţii”, cu „sarcini speciale”, fireşte, lapidat, izolat, refuzat de editori, Breban a suportat o intensă campanie de intoxicare şi incitare, stimulând disensiunile. Egocentrismul „patologic”, denunţat de un Dorin Tudoran (v. Adio, Grobeimea Voastră), îl conducea spre concluzia că autorul Îngerului de gips ar fi „un perfect agent de influenţă”; taxat ca agent al Securităţii, într-un material destinat CIA, de către Emil Hurezeanu, controversatul Breban, incomod, volubil, notoriu, stârnind invidie etc,. se preta „exploatării informative”. „Măreţia” afişată, megalomania, disidenţa vizibilă (cf. Eugen Simion) au întreţinut pe piaţa publică un şir de legende brebaniene. Ca să nu mai vorbim de luptele intestine din saloanele emigraţiei culturale, acolo unde virusul suspiciunii făcea ravagii. Personalitate egolatră, emfatică, antipatizată, invidiată, copios bârfită, supus „birocraţiei de publicare”, chemat pentru lungi discuţii la CCES (conivenţele politice fiind inevitabile), sfidând prin importanţa de sine, provocând – ca figură publică – viesparul literaţilor, „obiectivul” Breban cerea, din partea organelor, o strategie prudentă. Fiindcă nu-şi dorea explicit statut de opozant, strecurând, de pildă, în „Scânteia”, câte un articol „pentru a-şi putea face liniştit de cap”, prozatorul trebuia neutralizat, exploatându-se „particularităţile temperamentale”. Breban însuşi se iluziona că mascarada naţionalistă, redogmatizarea, adiind a realism-socialist, cum observase Nicoleta Sălcudeanu [6, p. 92], puteau fi stopate prin rezistenţa culturală, limitând efectele.

Am putea, desigur, eseiza îndelung pe marginea asumării acestui trecut convulsionat, angajând pasional taberele. Ultimul Manolescu, fostul prieten, notează, de pildă, în Istorie, că Breban a fost demis şi că sub directoratul său „România literară” se ideologizase; Breban, în replică, precizează corectiv că şi-a dat demisia, în plic, din Franţa, printr-un „protest explicit” [1, p. 257], fiind exclus din Biroul Uniunii Scriitorilor (laş, nepăsător, răspunzând docil comenzii de partid). Tot Manolescu e de părere că memorialistica brebaniană ar fi tendenţioasă [2, p. 1133], acumulând frustrări şi inexactităţi, cu fulgere polemice pentru a-şi croi „o imagine avantajoasă”; că romancierul, evident provocator, original, digresiv, cultivă un stil „plin de greşeli” [2, p. 1121], vehiculând idei paranoice şi stereotipii morale. Nici Alex Ştefănescu nu e mai blând, obiecţiile sale vizând proza tautologică şi „surditatea” autorului, imun la observaţii, făcând din literatură un scop în sine. Cert e că măreţia leonină a lui Breban, sâcâit de roiuri de muşte, nu poate accepta condiţia de victimă. Cu origine „nesănătoasă” (tatăl său fiind preot greco-catolic), cu o viaţă aventuroasă, cititor bulimic, el face din scris, cu îndărătnicie, o irepresibilă vocaţie, lansând, cu aplomb, proiecte impunătoare. Un eroism teance îi întreţine pulsiunea creaţiei şi credinţa în scris. Această mistică a literaturii, afişată orgolios, care, să observăm, precede şi anunţă opera, exhibă o „plăcere vicioasă” [8, p. 538]; ferment cultural, animat de ideea (nepoetică) de construcţie masivă, Breban nu poate uita – în nicio împrejurare – de sine. Acceptă „impostura” poetică (Paris, 1986), scrie, tot acolo, despre Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, dar, printre rânduri, se iţeşte, maiestuoasă, figura sa mustrătoare, îndemnându-ne somativ să fim, ieşind din tunelul dictaturii, „adulţi şi responsabili” [9, p. 99]. Şocul libertăţii a tulburat multe spirite, întreţinând, doar aparent, „o răfuială colegială” [1, p. 242]. Apriga falangă politică postdecembristă, sub flamura unei moralităţi severe, a iscat, discreţionar, răstălmăciri, amânând reala normalitate. Vizaţi erau corifeii GDS. Încât, bântuiţi de „stafia prezentului”, după lungile decenii comuniste, riscăm să nu ne putem bucura de prezentul nostru. „Surparea” decembristă ne-a adus libertatea, un „dar otrăvit”, scrie Breban. „Veşnicul provincial” încă se mai mângâie cu speranţa re-unirii spiritelor creatoare [1, p. 280], încă mai crede (himeric) că intelectualii de vârf vor abandona scenariile veninoase, „mincinoase cu program”, conlucrând. Deşi el, un „nordic” coborât la Bucureşti, un ardelean rigid, bătându-se îndărătnic pentru cărţile sale, voiajând în comunism, fără slujbă, strâmtorat, dar cu cetăţenie germană (din 1972), obosit după atâtea lupte, stânjenit să răspundă la acuze („tovărăşia” cu Burtică, „prietenia” cu Pleşită, scriitor al Ministerului de Interne, cu sarcina de „a sparge” exilul etc.) alesese tăcerea. Având însă mirajul literaturii şi cultul cantitativului, atacând teme „imposibile”, de mare întindere, construind romane-catedrală. Fiindcă, recunoscându-şi stilul „dezordonat”, riscând, Breban afirma tăios: „stilistica este gâfâitul autorului” [9, p. 291].

Acum, respirând în libertate, ieşind din coşmarul totalitarismului roşu, îşi poate contempla truda, convins că teza deşertificării este falsă. Că rezistenţa prin cultură a îngăduit supravieţuirea în esenţial, câtă vreme, la noi, într-un regim discreţionar, opoziţia făţişă a fost „exotică” [1, p. 147], mulţumindu-ne cu „revolta în oglindă”. „Păcălit” de primul Ceauşescu, Breban a luptat să rămână scriitor. Şi e convins că, în pofida ingerinţelor, s-au ivit opere valabile în acel „exil estetic”, chiar dacă fenomenologia revizionistă de azi, reexaminând, în regim de urgenţă, literatura postbelică, îmbrăţişează justiţiar criteriul moral-politic, devenind o „procuratură literată”, în numele unui militantism pasional.

Scriitor vizionar, autoritar, imperativ, „nebun”, fără „tact social”, totuşi „descurcăreţ” (cum a fost suspectat), vizitat de spaimele ratării, aşteptând – într-o tinereţe căutătoare, nesigură – o glorie incertă, anunţând proiecte „bombastice”, Nicolae Breban s-a confruntat cu o benefică întârziere de destin. Un adolescent ezitant, întârziat, deci terorizat de gândul de a nu avea talent, un „ratat potenţial”, crescând sub protecţia grupului, ca „atelier de lucru şi de formaţie” [10, p. 316], un scrib epic, retras într-o „marginalitate activă” [10, p. 63]. Revanşându-se spectaculos, sedus şi la bătrâneţe de vechea „fervoare scripturistică”, credincios temelor obsesive, slujind utopia romanescă, desfăşurată amplu, problematic, inconfundabil. Pentru Nicolae Breban, ispăşind o vină inefabilă, marele roman rămâne o „utopie tangibilă”...

În numeroase împrejurări, Nicolae Breban şi-a mărturisit „oarba credinţă în literatură, mai ales în subspecia numită roman”. Ambiţiile sale, impresionante prin amplitudine şi reflexivitate, beneficiind şi de un lung timp „de germinaţie” (implicit, de formare), au rodit în vaste panorame epice, despre care, chiar la începuturi, Valeriu Cristea nota că se trag „din pasta aceleiaşi obsesii”. Într-adevăr, Breban, deja clasicizat, pare că se repetă, deşi fiecare nou titlu, gravitând în jurul temelor favorite (obsesive), aduce unghiuri noi de „atac”. Credincios unei formule (indiferentă la meteorologia politică), Nicolae Breban pare a fi în contratimp cu aşteptările publicului şi cu „spiritul momentului”, observa Nicolae Bârna [11, p. 11]. Chiar întâmpinat cu rezerve, în „reflux de popularitate”, „penalizat” ne-literar, cândva admirat aproape unanim, Breban rămâne, indiscutabil, în galeria marilor noştri prozatori. Îndărătnic, pretins infailibil, neclintit în certitudinile sale, păşind pe „o cale atemporală”, cum observa Ioan Dorel Todea [12, p. 256], crezând – aproape fanatic – în vitalitatea şi necesitatea romanului, debordând eseistic, dovedindu-şi, prin ritmicitatea apariţiilor, „voinţa de putere” creatoare (cf. Marian Victor Buciu), N. Breban este, inevitabil, suprapersonajul propriilor romane (cf. Laura Pavel). S-a încetăţenit afirmaţia că incomodul Breban, cu impresionant tonus creator şi evident gust pentru risc, căzând în autopastişă, n-ar mai fi urmărit de critică, ignorat, depreciat etc., după 1989. Volumele semnate de Marian Victor Buciu, Laura Pavel, Liviu Maliţa, Ioan Dorel Todea, Mihaela Roşu Bînă ar proba contrariul. Iar discuţiile reiau, firesc, observaţii mai vechi, sesizând recurenţa temelor, motivelor, tipurilor, risipite într-o bogăţie de variante. Actanţii brebanieni încarnează tezele autorului, gata, oricând, a oferi preţioase indicaţii de lectură; vocea auctorială e pulverizată, condiţia amfitrionică e respectată, revoluţia tipologică e la mare cinste, ruptura fiind, suntem asiguraţi, „epică în sine”, resuscitând personajul (cazul acelui faimos Grobei, „fracturat”). În fine, se ştie prea bine că, dincolo de monomania epică, Breban „desfide” legile organizării romaneşti, constata I. Negoiţescu, dezvăluindu-şi „înclinaţiile lirice funciare”, interesat de sondarea abisalului, a abjecţiei, surprinzând – prin revelaţii spirituale – dramatismul interiorităţii. „Ideologizând”, astfel, literatura sa. Cu oarece îndreptăţire, s-a spus că Breban ar frecventa o unică temă. Totuşi, în captivitatea unui cerc obsesional, personajele sale, fără a fi noi „în întregime”, confruntate cu imprevizibile situaţii şi itinerarii, cunosc metamorfoza; încât, observa Cornel Ungureanu, „toate continuările sunt posibile”. Mare creator de personaje, asigurându-le o stare civilă literară, Nicolae Breban forţează noutatea tipologică. Insistând pe „arta creării personajului”, prozatorul explorează psihologia abisală, îşi încarcă eroii cu noi drame spirituale, conciliind pornirile contrarii. Marginalii, anarhiştii săi tulbură habitudinile şi încearcă să-şi înţeleagă imaturitatea. Breban, se ştie, are atracţia adâncurilor, refuzând maniheismul. Cercetează tenace, cu senzaţia acută a viului, zonele obscure, abisalitatea, stările tulburi, ţinând de „un fond biologic primar dictatorial”, impunându-se ca imperativ interior, nota S. Damian [13, p. 58]. Acelaşi critic vorbea despre prezenţa unor eroi infirmi, „amputaţi”, străini de etică, bântuiţi de idei demoniace, făcând apologia amoralismului (un Jiquidi, de pildă), necunoscând căinţa, sfâşierile conştiinţei, criza morală. Din tagma aleşilor, aceşti cinici stilaţi refuză cu seninătate orice interdicţie, sfidează frânele sociale, dezechilibrează tabloul. Dar tot S. Damian va recunoaşte că romanele nu îşi propun „să împartă maniheist personajele” [13, p. 75], literatura nefiind un tratat de morală.

Cu orgoliu „nemăsurat” (cf. Eugen Negrici), nepăsător la convenţii şi observaţii, cu „o juisare scripturală” în afara controlului (cf. Marin Mincu), Breban încalcă sfidător rigoarea narativă; ar fi un izbitor caz de „autism literar”, zice Bianca Burţa-Cernat şi i s-a recomandat, pedagogic, de către N. Manolescu, un mai bun self control. Bineînţeles, productivismul său, animat de o vitalitate debordantă, cu întinderi digresive, aluvionare, cu pasaje monologate şi analize conversaţionale, cu inovaţii (tematice şi tipologice) primite obtuz, îndeamnă la o lectură postmodernă, plonjând într-un larg orizont cultural. Începând şi sfârşind, desigur, cu zeii săi tutelari (Nietzsche, Dostoievski). Primul Breban, bâjbâind în labirintul tinereţii, era, în pofida ego-ului hipertrofiat, încolţit de spaimele ratării. Dar pentru N. Breban, oferindu-şi un lung timp de formare, traversând, cum spune, „ani mizerabili şi splendizi”, înconjurat de atâţia inşi risipitori, „oameni de vorbe”, capabil, în 1971, de un „gest neverosimil” (cf. V. Ierunca), a exista înseamnă a fi apt de creaţie. O creaţie recunoscută socialmente, precizează romancierul prin excelenţă, un „paşoptist etern”, dedulcit, mai încoace, la memorialistică, îmbrăcând armura polemistului, uneori nedrept în judecăţi, dar ferm în a respinge proza „digestivă”. Se înţelege, posibilităţile epicului nu-l satisfac, romanul, în sens clasic, nu-l încape. Chiar mizând pe echivoc şi indecizie, pe o ambiguitate programatică, contrariantă, nefolosind „suficiente efecte estetice distanţatoare”, constata reprobator Ovid S. Crohmălniceanu [14, p. 204], vom recunoaşte, alături de S. Damian, că N. Breban, odată cu Francisca, a înfiinţat „un cosmos literar”.

 

Notă:

1 Observând că, prin Francisca, Breban ne-a dat „pagini antologice de literatură a industrializării”, Mircea Platon propunea o lectură parelelă a romanului cu nuvela Booz (publicată patru decenii mai târziu), semnalând „clare similitudini” între Paul Booz, ţăranul bănăţean care se opune colectivizării, şi Ion Cupşa, moţul sărac proletarizat într-o mare uzină bucureşteană.

Bibliografie

1. Nicolae Breban, Trădarea criticii, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2009.

2. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.

3. Bianca Burţa-Cernat, Anticomunismul românesc post-factum (I), în „Observator cultural”, nr. 433(691)/19-25 septembrie 2013.

4. Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2013.

5. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001.

6. Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013.

7. Al. Cistelecan, De la revizuire la revizionism, în „Argeş”, nr. 8/2013.

8. Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005.

9. Nicolae Breban, Riscul în cultură, Editura Polirom, Iaşi, 1997.

10. Nicolae Breban, Sensul vieţii (Memorii, I), Editura Polirom, Iaşi, 2003.

11. Nicolae Bârna, Contemporanii unui uriaş, în „Cultura”, nr. 3/30 ianuarie 2014.

12. Ioan Dorel Todea, Nicolae Breban şi metamorfozele romanului. Prefaţă de Gheorghe Glodeanu, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011.

13. S. Damian, Despărţirea de realism (Romanele lui N. Breban), în Nu toţi copacii s-au înălţat la cer, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2010.

14. Ovid S. Crohmălniceanu, Contrariantul N. Breban, în Pâinea noastră cea de toate zilele, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog