O lucrare valoroasă în domeniul antroponomasticii
Pentru tiparActivitatea științifică a Daianei Felecan se cristalizează și în cel mai recent volum, intitulat Pragmatica numelui și a numirii neconvenționale: de la paradigme teoretice la practici discursive (Editura Mega, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, 300 p.), lucrare ce înmănunchează o serie de studii apărute în publicații fie românești, fie străine, reprezentând reluări și rafinări ale unor considerații teoretice și practice anterioare. Permanenta preocupare a autoarei de a aprofunda investigațiile sale reiese din tema de cercetare comună a lucrărilor din volumul de față – antroponimele neconvenționale –, de altfel, și subiectul proiectului CNCS câștigat de Daiana Felecan în 2011, Unconventional Romanian Anthroponyms in European Context: Formation Patterns and Discoursive Function (Antroponime neconvenționale românești în context european: tipare de construcție și funcție discursivă).
Lucrarea cuprinde trei capitole, precedate de Cuvânt-înainte (scris de către dna Ioana Vintilă-Rădulescu), de Nota autoarei și de o introducere intitulată Prolegomena la o altfel de numire. Actul denominării, între convențional și neconvențional, preambul ce are menirea de a clarifica noțiunile teoretice care stau la baza analizei din întregul volum.
Capitolul I, intitulat Despre funcția numitoare a limbajului, este constituit din cinci articole, care se remarcă printr-o incontestabilă originalitate în ceea ce privește abordarea interdisciplinară din care sunt studiate antroponimele neconvenționale. În acest sens, suportul teoretic al cercetării îl constituie socio- și etnolingvistica, pragmasemantica, gramatica funcțională, iar domeniul concret de investigație este antroponimia. Obiectivul general al subiectului tratat îl reprezintă „extinderea descrierii sistemului antroponimic românesc tradițional prin luarea în considerare a antroponimelor neconvenționale utilizate în spațiul public și prin identificarea unor aspecte funcționale ale sistemului actual, în care formațiuni locale se îmbină cu elemente universale, ca rezultat al globalizării” (p. 29). Astfel, autoarea pune în discuție constituenții formulei antroponimice, diferențiind între cele convenționale și cele neconvenționale, ca ulterior cercetarea să fie dirijată în direcția următoarelor clase de antroponime neconvenționale: porecla, supranumele și nickname-ul, acestuia din urmă alocându-i-se un studiu separat în al doilea capitol al cărții (Un antroponim neconvențional: nickname-ul). Sunt prezentate în continuare aspecte insuficient investigate în antroponimia românească de până în prezent, precum abordarea antroponimului în perspectiva actului comunicativ sau investigarea antroponimelor în contexte, cercetări care au avut drept rezultate stabilirea categoriilor de antroponime neconvenționale specifice spațiului public românesc, descrierea tiparelor lingvistice ale acestora și identificarea funcției lor discursive.
Capitolul al II-lea, Produsele discursive ale denominării personale neconvenționale: între antroponime de iure și antroponime de facto, solid fundamentat teoretic, se remarcă prin argumentarea riguroasă a premiselor cu fapte de limbă relevante. În studiul Engleză vs. latină în construcția apelativelor neconvenționale din româna actuală. Considerații sociolingvistice este explicat felul în care s-au format unele apelative neconvenționale din spațiul public românesc contemporan, în conformitate cu tipare de construcție englezești sau latinești, ajungându-se la concluzia că acestea sunt „expresii lingvistice socializate, rezultate ale creativității libere a locutorilor” (p. 143).
O altă dimensiune investigată o reprezintă antroponimele cu valoare generică în limba română (vezi Antroponime cu valoare generică în limba română), autoarea urmărind manifestările acestora la nivel lexical, semantic și pragmatic. Studiul evidențiază faptul că antroponimul generic este rezultatul asocierii constante a unui nume propriu cu anumite valori contextuale, care îi motivează semnificația generică. Întrucât cercetarea s-a axat pe valorile depreciative conotate de antroponimele generice vizate (analizate în funcție de multiplele grade de genericitate), sunt identificate categorii pragmastilistice precum: prototipul omului simplu (Ion, Gheorghe și Maria / Mărie), prototipul persoanei fără instrucție (badea Gheorghe sau lelea Mărie), prototipul personajului anonim (Nea Nae, Nea Fane, Nea Frână, Nea Sulă / Sulică), prototipul personajului care stă de-a curmezișul evidenței (Gică Contra), prototipul cetățeanului neprecizat (Popescu Ion, Popescu Ana), prototipul anonimului insignifiant (Neica Nimeni, Nimeni în Drum), prototipul performerei în treburile casnice (Marița, Veta, Bubulina), prototipul ghicitoarei (Mama Omida), prototipul bucureșteanului (Mitică), prototipul indivizilor interșanjabili (Lache – Mache, Mitică – Costică, Niță – Ghiță), prototipuri din bancurile românești (Ion – Mărie, Ion – Gheo, Bulă – Alinuța)1.
Tot în cadrul acestui capitol este inclus și studiul Aspecte ale balcanismului reflectate în modul de utilizare a antroponimelor în spațiul public românesc actual, care își propune să descrie conceptul de balcanism în diacronie, oprindu-se asupra felului în care sunt utilizate antroponimele în spațiul public românesc actual. Cercetarea începe cu câteva considerații de natură istorică, referitoare la profilul geopolitic al României, în care se identifică două fizionomii diferite: o fizionomie transilvăneană și una balcanică. Este ilustrat „felul în care vorbitorul actual înțelege să inoveze – altfel spus, să-și exercite competența expresivă – în domeniul utilizării antroponimelor în spațiul public românesc, pe coordonata conceptului de balcanism” (p. 203). Pornind de la câteva contexte diagnostice, sunt identificate funcțiile și disfuncțiile „rezultate de pe urma amalgamării registrelor comunicative în discursul public contemporan” (p. 203). În ceea ce privește discursul mediatic românesc, balcanismul se manifestă la nivel pragmalingvistic prin apelul la mărcile discursului adresat (lipsa formulelor protocolare de adresare în fața numelor persoanelor publice, stereotipizarea unor formule de adresare proprii registrului oral, tutuiala, calificarea negativă a numelui cu scopul de a ironiza interlocutorul) și prin desemnarea prin prenume sau hipocoristice a persoanelor publice în contexte formale de comunicare (utilizarea formulelor de adresare specifice mediului suburban, utilizarea strategiilor impoliteții lingvistice).
Studiul Aspecte ale numirii mediate (cazul antroponimelor neconvenționale – AN) reprezintă varianta în limba română a cercetării publicate sub titlul Mediated Naming: The Case of Unconventional Anthroponyms în singura revistă de onomastică din lume cotată ISI „Names: A Journal of Onomastics”, vol. 61, nr. 4, December 2013. Daiana Felecan pornește de la precizarea coordonatelor socio- și psiholingvistice ale atribuirii de nume, conchizând că în cadrul acestui proces are loc un transfer al celui care numește în cel numit, întrucât numele reprezintă suma experiențelor nominatorului și prea puțin ale subiectului numit. Antroponimele neconvenționale din acest studiu nu îl desemnează în mod direct pe referentul inițial, operația de identificare realizându-se mediat, prin trimitere la un (aducere în prim-plan a unui) referent secundar: „la ținta referinței (referentul inițial) se ajunge prin introducerea în spațiul-părinte a unui spațiu-copil (referent secundar sau declanșatorul referinței)” (p. 254). Este pusă în discuție o modalitate de desemnare a referentului diferită de cea convențională, și anume aceea prin mediere, prin intermediul „adjuvanților nominali” (p. 254), care fixează referința prin alteritate (mama lui Isus, fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu), locativ (Bardul de la Mircești, Monahul de la Rohia) și proprietate (Doamna de Fier, Luceafărul Poeziei Românești, Luceafărul Huilei).
Ultimul capitol, Pentru că și pisicile trebuiau să poarte un nume..., stă sub dimensiunea ludicului, fiind consacrat actului de numire a pisicilor de companie. În prima parte se prezintă cadrul teoretic referitor la atribuirea numelor de animale, urmat de analiza corpusului, alcătuit din 400 de nume de pisici. Sunt identificate trei etape în cadrul actului de numire a animalelor de companie: etapa numirii generice (hiperonimul: animal), etapa numirii specifice (hiponimul: rasa) și etapa numirii individualizatoare (hiponimul: particularul). În urma acestei cercetări, autoarea semnalează faptul că numele pisicilor de companie este rezultatul relației afective dintre proprietar și animal, acest produs nominal fiind „o exteriorizare verbală subiectivă a nominatorului, care optează pentru una din cele două posibilități denominative: fie alege dintr-un inventar preexistent specific [...], fie își exercită creativitatea liberă, construind unități noi” (p. 294).
Având certitudinea că însemnările noastre au evidențiat doar parțial bogăția de aspecte puse în discuție în prezenta carte recenzată și conștienți fiind că valoarea acesteia rezidă, deopotrivă, în acuratețea științifică și în argumentarea solidă cu fapte de limbă diverse și relevante, considerăm această lucrare un instrument util pentru cercetătorii din domeniul antroponomasticii, în special, și al lingvisticii, în general.
Note
1 Menționăm că toate aceste exemple sunt integrate în contexte și reprezintă baza unei analize complexe pe care Daiana Felecan o realizează în studiul menționat.