Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRIGORE VIERU, CETĂȚEAN AL POEZIEI

Cea mai limpede conștiință

Ilie ŞANDRU

Alte articole de
Ilie ŞANDRU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Mă leagă de Grigore Vieru multe şi frumoase amintiri. Poate chiar cele mai frumoase. Ele încep cu momentul istoric din 6 mai 1990, de la Podul de Flori de pe Prut, când l-am luat în braţe, ajutându-l să urce pe „malul românesc”, din barca în care trecuse peste apa râului ce „curge printre ţări române”, şi se sfârşesc odată cu disparţia sa atât de dureroasă şi de neaşteptată, în ianuarie 2009. Am petrecut în acest răstimp de două decenii momente de neuitat alături de el.
În 1995, la împlinirea a 60 de ani de viaţă, Consiliul Local, prin Hotărârea nr. 22 / 1995, i-a acordat înaltul titlu de Cetăţean de Onoare al oraşului Topliţa. „Este pentru prima dată când un oraş din România îmi acordă acest înalt titlu, care mă onorează. Cred, sunt convins că, prin oraşul Topliţa, am devenit acum Cetăţean de Onoare al ţării mele, România”. Prezent la acest eveniment Î.P.Ioan al Covasenei şi Harghitei a ţinut să spună: „De când a început acest ceremonial am impresia că particip la taina Sfântului Botez. Fiindcă azi, la Topliţa, Grigore Vieru s-a născut a două oară!”.
Încă de atunci, de la Podul de Flori din 1990, am devenit pentru el „fratele Ilie”, alături de mulţi alţi „fraţi” pe care i-a avut în România.
„Fratelui Ilie Şandru prin care am înţeles mai profund Transilvania, prin care m-am alipit mai strâns de ea. Cu dragoste şi credinţă în izbânda Dreptăţii noastre” (dedicaţie pe cartea Hristos nu are nici o vină).
Poate mai mult decât oricare dintre noi, Grigore Vieru era convins până în adâncul fiinţei lui că există un singur popor românesc şi o singură limbă română; că Ştefan ce Mare este al nostru, al tuturor românilor, „de la Nistru pân’ la Tisa”; că au fost şi vor fi „Trei culori şi-o singură iubire / Românească, / Trei culori şi-o singură vorbire / Românească, / Trei culori şi-o singură credinţă / Românească, / Trei culori şi-o singură fiinţă / Românească!”. Cineva l-a caracterizat ca fiind „cea mai limpede conştiinţă a Basarabiei”. Eu aş îndrăzni să spun că nu numai a Basarbiei, ci a întregii Românii! Poate tocmai de aceea a avut şi atâţia duşmani. Dar l-au urât pigmeii, aceia pe care dascălul său şi al nostru de Limbă română, Mihai Eminescu, i-a numit „mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte”!
Poezia lui Grigore Vieru este, pe cât ar părea de simplă, pe atât de adâncă în înţelesuri şi în simboluri, fiindcă el a avut harul şi darul cuvântului scris. Dar a fost şi un truditor al acestuia. „Întâi să lucească în vârful peniţei stropul cel roşu al sângelui meu, pe urmă roua de pe iarbă”! Poezia lui Grigore Vieru este tradiţională fiindcă pleacă de la „izvor”, iar acesta „curge” din folclorul românesc, din marile mituri ale românilor, din limba vechilor cronici şi hrisoave. Este, în acelaşi timp, o poezie modernă, atât în privinţa versificaţiei, cât, mai ales, în privinţa marilor teme şi motive, cultivate mai ales de romantici: dragostea de patrie, viaţa şi moartea, viziunea cosmică, natura, iubirea.
Poezia lui Grigore Vieru s-a născut, cum spuneam, din harul şi darul cuvântului scris, dar s-a născut şi din sufletul său de român. Este deci o poezie profund românească, pornită din miturile fundamentale ale poporului nostru, cum este, de exemplu, mitul jertfei sau al sacrificiului suprem în numele unui ideal înalt. Iar acesta nu poate fi altul decât cel închinat Patriei. Fiindcă numai acolo „Vine ziua aurindu-mi pâinea. / Vine seara aromându-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul!”. Numai acolo „Pe izvor cu val de bine / Doina creşte, dor tot vine...”. Patriotismul poetului nu este unul de paradă, ci uneori capătă chiar accente de tristeţe: „De ce, o, Doamne / dăruit-ai / ochilor mei întristaţi / o Ţară atât de frumoasă / şi-ndureratului meu auz / un cântec adât de ales...”. Chiar şi „Casa văduvă şi tristă / De pe margine de Prut” poate deveni simbolul Basarabiei întregi, pentru că „Basarabia Română este ca un prunc cu inima în afara pietului şi inima ei trebuie pusă la loc, în pieptul ei care este limba română”. Dragostea de patrie şi de popor înseamnă, în acelaşi timp, şi dragostea pentru limba română, fiindcă „Pentru ea la Putna clopot bate, / Pentru ea ni-i teamă de păcate, / Pentru ea e bolta mai albastră – / Pentru limba noastră”. Ea, „limba noastră”, este şi limba mamei: „Pentru ea ninsori se cern din spaţii, / Pentru ea puternici sunt Carpaţii, / Pentru ea e caldă vatra poamei – / Pentru limba mamei”. Şi tot „limba noastră” este şi limba ţării: „Pentru ea noi văruim pereţii, / Pentru ea mai sunt răniţi poeţii, / Pentru ea cresc florile visării – / Pentru limba ţării”. Iar această „limbă a ţării” este Limba română!
O viaţă întreagă a visat să trăiască într-o singură Românie: „Dacă visul unora a fost şi este să ajungă în Cosmos, o viaţă întreagă am visat să trec Prutul, să-mi văd Ţara”. A visat clipa în care „toată obştea neamului nostru va serba izbândirea unui gând – ziua învierii naţionale” (Oct. C. Tăslăuanu). A avut bucuria trecerii Prutului, dar s-a stins cu marea durere de a nu fi trăit sărbătoarea aceea a „izbânzii unui gând pribeag încă”!
Nu pot să nu amintesc cele două teme fundamentale din poetica lui Grigore Vieru – Patria şi Mama, cele două pietre de temelie ale operei sale potice. Patria şi Mama, devenite teme-simbol, străbat ca un fir roşu întreaga sa creaţie poetică, se regăsesc împreună în versurile aceleiaşi poezii: „Mamă, / Tu eşti patria mea! (...) Palmele tale – / Arăturile noastre (...) Basmaua – / Steag, / Zvâcnind / Cu inima... / Mamă, / Tu eşti patria mea!”. Mama este şi fiinţa miraculoasă, ce ar putea să meargă călcând „Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ”. Mama, simbol al înţelepciunii anilor ninşi: „Creştetul tău – / Vârful muntelui / Acoperit de nea”; dar şi Mama, simbol al vieţii, prin maternitate: „Hai, puiu, nani-na, / Că mama te-a legăna, / Că mama te-a legăna, / Pe obraji, pe geana sa...”.
Dragostea de mamă? – „Înseamnă neuitarea casei părinteşti, a locului în care te-ai întemeiat, permanenţă, limbă – totul (...) Mama este copilăria noastră îmbătrânită”.
Grigore Vieru s-a apropiat de făptura mamei cu emoţie şi dragoste, fiindcă a simţit „Când m-am născut, pe frunte eu / Aveam coroană-mpărătească: / A mamei mână părintească, / A mamei mână părintească”. Deasupra mesei, când stă cu mama, se coboară parcă şi Dumezeu: „Mama mea viaţa-ntreagă, / Stând la masă ea şi eu, / Se aşează între mine / Şi Preabunul Dumnezeu”. De aceea este cuprins de tristeţe şi durere atunci când ea nu a mai fost: „Nu mai e măicuţa... / Frunzele cobor. / Singurei, copiii / Nu mai pot de dor. / Şi-au pornit să cate / Un zugrăvitor, / Care să le-ntoarcă / Pe măcuţa lor...”.
Acum nu-l mai avem pe Grigore Vieru. A plecat şi ne-a lăsat orfani. Au trecut şase ani de la tristul şi neaşteptatul moment din ianuarie 2009. Însă cu toate acestea, îl simţim mereu alături de noi. Nu vom putea vorbi niciodată despre Grigore Vieru la trecut, fiindcă, de fapt, el nu a murit, ci a păşit în veşnicie. Va trăi mereu prin opera sa. Pecetea sa, pe care şi-a pus-o pe limba română şi pe poezia românească, nu va dispărea niciodată, fiindcă titanii sunt nemuritori. Iar Grigore Vieru este unul dintre ei. Nu numai al Basarabiei, ci și al României. Un Eminescu al timpului nostru.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog