„Prof. Eugeniu Coşeriu a inaugurat o panoramă vastă de studii la universitatea din Tübingen”


Dl Wolf Dietrich (n.1940) se numără printre remarcabilii reprezentanţi ai Şcolii lingvistice de la Tübingen, întemeiate de Eugeniu Coşeriu. Făcând parte din prima generaţie a acestei şcoli, W.Dietrich şi-a asumat fundamentele epistemologice ale doctrinei integraliste şi a aplicat în mod consecvent principiile metodologice la descrierea faptelor lingvistice.
Între 1961-1967 a studiat lingvistica romanică şi limbile clasice la Universităţile din Münster, Montpellier şi Tübingen. Deja în anii de studenţie este preocupat de influenţa greacă asupra limbilor romanice, de sistemul verbal romanic. Fiind asistent universitar la Catedra de lingvistică comparată a Universităţi din Tübingen din 1967 până în 1973, se specializează de asemenea în limbile amerindiene. În 1971 susţine teza de doctorat despre perifrazele verbale în limbile romanice; doi ani mai târziu, printr-un studiu exhaustiv despre sistemul verbal al limbilor romanice şi despre problema originii aspectului verbal perifrastic, îşi trece al doilea doctorat. Din 1973 Wolf Dietrich este profesor titular de lingvistică romanică la Universitatea din Münster.
Prof. Dietrich s-a ocupat de asemenea de paralelele şi divergenţele existente între greacă şi limbile romanice, investigând în acest context şi impactul limbii greceşti asupra românei, în special influenţa greco-bizantină asupra formării morfologiei şi sintaxei limbii noastre.
Printre cărţile publicate de prof. Dietrich se remarcă: Der perifrastische Verbalaspekt in den romanischen Sprachen (Tübingen, 1973), Bibliografia da língua portuguesa do Brasil (Tübingen, 1980), El idioma chiriguano. Gramática, textos, vocabulario (Madrid, 1986), More Evidence for an Internal Classification of Tupi-Guarani Languages (Berlin, 1990), Griechisch und Romanisch. Parallelen und Divergenzen in Entwicklung, Variation und Strukturen (Münster, 1995), Einführung in die französische Sprachwissenschaft (Berlin, 1997), Einführung in die spanische Sprachwissenschaft (2000) ş.a.
 
– Dle prof. Dietrich, aş vrea să pornim discuţia noastră de la acest vechi catalog pe care l-am găsit în arhiva Coşeriu. Este vorba de “Lista participanţilor la seminarul Texte portugheze“, în care Dvs. sunteţi primul.
– Într-adevăr, este vorba de unul dintre cursurile speciale ţinute de prof.Coşeriu la începutul activităţii sale la Tübingen, adică prin anii 64-65. Îmi amintesc că Profesorul ne impresionase pe toţi prin varietatea tematică a cursurilor pe care le-a propus atunci. Astfel, pe lângă prelegerile magistrale de lingvistică sau de romanistică, Profesorul ţinea seminare de portugheză, sardă, provensală, catalană, de istorie a limbii române. De aceea obişnuiesc să spun că anii de studenţie au constituit o perioadă extrem de importantă în viaţa mea. Cred că împreună cu colegii şi prietenii mei am trăit clipe minunate; am avut noroc de nişte ani rodnici în formarea noastră, ani în care am discutat foarte mult, am acumulat experienţă şi, lucrul cel mai important, ne-am obişnuit să gândim cu capul nostru.
– Cine erau prietenii Dvs.?
– Reinhard Meisterfeld şi Uwe Petersen. De asemenea mi-i amintesc pe Heinrich Kohring şi pe Nelson Cartagena, care figurează în acest Catalog, pe Jens Lüdtke, pe Harald Thun, astăzi profesori universitari în Germania. Horst Geckeler, Christian Rohrrer şi Gauger, fiind puţin mai în vârstă decât noi, erau deja asistenţi universitari, ei studiaseră şi cu Wandruszka. Ei bine, pe vremea aceea, adică fiind încă studenţi, ne confruntam deja cu discipolii lui Wandruszka care, credeam noi, nici pe departe nu aveau orizontul nostru teoretic. Aşadar, noi, adevăraţii discipoli ai lui Coşeriu, cum ne consideram deja, luptam pentru cauza noastră şi respingeam ideile fie tradiţionale, fie psihologiste, adică ideile aşa-zişilor concurenţi.
– În consecinţă, Dvs. reprezentaţi cu brio prima generaţie de discipoli coşerieni.
– Cred că da. Eu am început studiile la Universitatea din Münster, apoi am studiat un an în Franţa, la Montpellier. Iar în primăvara anului 1963 m-am transferat la Tübingen, sosind acolo în acelaşi timp cu Coşeriu. Prin urmare, am putut lua parte la primul Hauptseminar pe care l-a ţinut Profesorul, şi după aceea la toate cursurile Domniei sale. Ştiţi, la Tübingen, în jurul lui Coşeriu, s-a format imediat un clan al celor îndrăgostiţi de lingvistică. Îmi amintesc că ne întâlneam în deosebi la cursurile speciale ale Profesorului la care, de regulă, participau puţini studenţi. Adevărul e că la aceste cursuri speciale contactul cu Profesorul era mult mai strâns decât la cursurile teoretice magistrale la care participau sute de studenţi. Deşi, la prima vedere, tematica acestor cursuri sau seminare speciale părea exotică şi de puţin interes pentru un student “normal”, adică pentru un student cu nivel mediu de pregătire, în cadrul lor au fost enunţate pentru prima dată multe teze fundamentale ale doctrinei coşeriene. La cursurile magistrale Coşeriu nu avea totdeauna curajul să-şi exprime ideile sale, deoarece, aşa cum am spus, erau cursuri destinate studenţilor “normali” care nu erau obligaţi să cunoască toate noutăţile, toate descoperirile lingvisticii moderne, era suficient ca ei să cunoască fundamentele lingvisticii şi aspectele ei tradiţionale.
– Vă amintiţi de primul curs pe care prof. Coşeriu l-a ţinut la Universitatea din Tübingen?
– Cursul a fost în limba germană, ceea ce din punct de vedere lingvistic nu a fost tocmai uşor nici pentru Coşeriu şi nici pentru noi. Întrucât Profesorul nu vroia să facă greşeli gramaticale şi într-adevăr n-a făcut, vorbea foarte lent. Probabil că pentru unii studenţi germani ritmul de expunere a fost puţin plictisitor, pentru cei interesaţi de lingvistică însă Coşeriu a spus atâtea lucruri noi, atâtea idei noi, pe care nu le mai auzisem niciodată înainte, încât prelegerea sa a fost fascinantă. Această lentitudine în exprimare a durat câţiva ani. Însă cursuri precum Istoria filozofiei limbajului din antichitate până în prezent sau Introducere în lingvistica structurală erau materii absolut noi şi de aceea l-am ascultat cu foarte mare interes. În cazul meu s-a produs chiar o convertire la lingvistică, dat fiind că, înainte de a-l cunoaşte pe Coşeriu şi de a-i frecventa cursurile, mă pasiona mult mai mult literatura. Dar graţie lui Coşeriu, m-am iniţiat în lingvistica analitică. De fapt, până atunci nu mă confruntasem cu adevărata reflecţie ştiinţifică; în primii ani de Facultate făcusem lingvistică istorică, adică lingvistică tradiţională, pozitivistă, lipsită de orice metodă.
– Era tocmai perioada când prof. Coşeriu venise din Uruguay, deci era firesc ca la început să-i fi fost greu să se exprime cursiv în germană. Cu toate acestea, studenţii şi-au dat seama că era vorba de o viziune nouă asupra limbajului şi asupra lingvisticii?
– Întocmai. ne-am dat seama că era vorba de o concepţie nouă asupra limbajului – care fusese deja expusă în studiul său magistral Determinación y entorno (1957) – concepţie ce reintroducea creativitatea în limbă, astfel depăşind şi criza structuralistă. În acest context şi analiza lingvistică devenea mai interesantă. Pe de altă parte, ne-au surprins distincţiile coşeriene atât de subtile, în special cea între desemnare şi semnificaţie, inclusiv şi prima distincţie între sistem, normă şi vorbire de care noi nu auzisem până atunci. Deci pentru noi totul era nou şi fascinant. În ce mă priveşte, am avut nevoie de mult timp ca să înţeleg ce înseamnă cu adevărat această distincţie şi să fiu în stare să o aplic la analiza lingvistică. Într-un cuvânt, ţinând contact cu prof. Coşeriu, am simţit cu toţii că se făcea ceva fundamental în lingvistică. Totodată am realizat în ce stare lamentabilă se afla lingvistica germană tradiţională de până atunci.
– Cum obişnuia Coşeriu să lucreze cu studenţii, cum îi stimula pe cei mai buni?
– Prin multe şi diverse metode. Dar mai întâi a trebuit să ne obişnuim cu un tip de critică dură. Dacă cineva prezenta un referat, atunci trebuia să suporte toate observaţiile şi sugestiile lui Coşeriu, ceea ce înainte nu se făcuse într-o manieră atât de implacabilă. Profesorul analiza toate afirmaţiile noastre, frază cu frază, şi întreba ce sens are cutare şi cutare sintagmă. Paradoxal, asta i-a stimulat pe cei mai buni. În plus, cu el se putea discuta şi după terminarea cursurilor, nu doar la seminare: Profesorul putea fi abordat la orice oră! Aceasta a fost, cred, şi metoda cea mai bună de a crea ceea ce ulterior s-a numit Şcoala lingvistică de la Tübingen. Pe de altă parte, Coşeriu a ştiut să ne motiveze şi prin faptul că ne-a distribuit burse pentru Cursuri de vară în diferite ţări, ceea ce a constituit o posibilitate excelentă de a învăţa o limbă străină şi cea mai bună modalitate de a ne amplifica viziunea noastră asupra României. Profesorul a insistat mult ca noi să ne dedicăm şi altor limbi romanice pe lângă cele “obligatorii” în sistemul universitar german, adică franceza şi spaniola. Astfel, ne-a făcut rost de burse pentru limba portugheză, pentru italiană, română. Ştiţi, în felul acesta am simţit că într-adevăr se ocupa de noi.
– Cursurile speciale ţinute de prof. Coşeriu erau axate pe multe limbi: portugheză, occitană, provensală, retoromană, catalană. În arhiva Coşeriu se păstrează multe cataloage de atunci, astfel încât pot fi reconstituite materiile pe care le-a predat. În plus, făcea şi interpretări de texte, Jaime Siles, de exemplu, un poet catalan. Tot astfel, am găsit – bătute la maşină – primele texte în limbile romanice pe care le folosea la cursuri. Deci Profesorul făcea, pe de o parte, comentarii de texte din literaturile romanice, pe de alta, integra textele vechi în cursul său magistral de filologie romanică.
– Prof. Coşeriu a inaugurat o panoramă vastă de studii la Facultatea de Filologie a Universităţii din Tübingen. El preda nu doar istoria filozofiei limbajului sau lingvistică romanică, ci şi teoria formării cuvintelor. Tot astfel, acorda o mare atenţie studiului istoric al limbilor, chiar aspectului istoric exterior, dar şi gramaticii, foneticii istorice etc. În acelaşi timp lăsa să se vadă – lucru ignorat cu desăvârşire de mine până atunci – şi anumite poziţii filozofice, configurarea unor epoci importante în evoluţia lingvisticii generale şi a celei romanice. Atunci ne-a făcut să înţelegem că la baza oricărei lingvistici se află filozofia limbajului, că nu există ştiinţă fără o filozofie, cel puţin fără o filozofie implicită.
– Se ştie că şi în cadrul istoriei lingvisticii romanice E.Coşeriu distinge mai multe etape. Doriţi să le rememoraţi pentru publicul basarabean?
– În cadrul istoriei lingvisticii romanice Coşeriu ne vorbea de cinci etape: prima, de la începuturi, adică din sec. al XIII-lea până la 1492, când apare gramatica lui Antonio Nebrija – reprezintă epoca de descoperire explicită a romanităţii, a autonomiei fiecărei limbi romanice şi a posibilităţii de a descrie aceste limbi romanice. A doua, de la 1492 până la 1601 – când apare cartea lui Celso Cittadini despre originile limbii italiene, ale limbii toscane – este epoca discuţiilor despre originea fiecărei limbi romanice din cele cunoscute atunci şi a constituirii unor noţiuni de bază pentru gramatica istorică de mai târziu. Problema care se punea era de ce limbile romanice nu sunt exact ca latina şi dacă originea lor nu se leagă mai curând de alte limbi. Epoca a treia, 1601 – 1818, anul apariţiei cărţii lui August Wilhelm Schlegel despre limba şi literatura provensală (scrisă în franceză) – este marea epocă de erudiţie sau epoca filologică. Pe de o parte, se publică gramatici descriptive, pe de altă parte, – documente din istoria fiecărei limbi romanice occidentale. Este epoca marilor opere de reconstruire a latinei medievale şi a documentelor. În această perioadă se completează panorama limbilor romanice; la cele bine cunoscute, italiana, franceza şi spaniola se adaugă limba română, graţie lui Cantemir, şi retoromana. A patra epocă – de la 1818 la 1890, adică de la August Wilhelm Schlegel până la Gramatica comparată a limbilor romanice a lui W. Meyer-Lübke – reprezintă epoca de mare dezvoltare a lingvisticii romanice, îndeosebi în Germania şi mai ales sub forma gramaticii comparate şi a celei istorice. Bazele şi ideile fundamentale ale gramaticii comparate fuseseră stabilite în Observations sur la langue et la littérature provencale de Schlegel, apoi de Friedrich Diez care publică prima gramatică comparată (prima importantă) şi primul dicţionar etimologic. lingvistica romanică, în această epocă de aur a sa, este magistra philologiae, adică modelul urmat de alte filologii, de alte gramatici comparate. Iar ideile în lingvistică, chiar în lingvistica teoretică, vin din lingvistica romanică. În epoca a cincea – de la 1890 încoace, adică de la Gramatica comparată a lui Meyer-Lübke până în prezent – lingvistica romanică îşi pierde rolul de întâietate între ştiinţele lingvistice.
– aţi lucrat mult la tema perifrazele verbale. Când a apărut interesul Dvs. pentru această problematică?
– Aceasta a fost tema tezei mele de doctorat. Însă cel care mi-a sugerat-o a fost chiar prof. Coşeriu. El mi-a expus problematica, iar eu am început să caut exemple, să intru în detaliile acestei vaste tematici care conţinea, pe de o parte, un aspect teoretic – referitor la gramaticalizarea formelor lexicale – iar pe de altă parte, o problemă de ordin istoric a originii acestor perifraze în limbile romanice.
– În teza Dvs. de doctorat aţi abordat statutul perifrazelor aspectuale în sistemul verbal al limbilor romanice. E adevărat că aţi pornit de la o idee coşeriană, însă, lucrând apoi pe cont propriu, aţi găsit foarte mult material. La ce concluzii aţi ajuns atunci?
– A fost un studiu foarte interesant atât pentru preocupările mele, cât şi pentru cunoştinţele pe care le acumulasem până la vremea respectivă, am în vedere cunoştinţele de greacă şi latină. Mai întâi, am putut verifica şi documenta în texte concrete existenţa unei categorii gramaticale aspectuale care nu fusese descrisă până atunci în manualele de gramatică a limbii greceşti vechi. În latină am constatat că au existat anumite începuturi în acest sens, însă categoria perifrazelor verbale nu fusese propriu-zis atestată. Cât priveşte istoria limbilor romanice, aspectul problematic îl constituia faptul că în primele secole de texte romanice pentru multe perifraze nu existau documente (atestări). În acest context eu am susţinut ipoteza conform căreia perifrazele aspectuale reprezentau o categorie a limbii latine vorbite, nu a celei clasice sau scrise, şi că de aceea ar fi trebuit să existe în majoritatea limbilor romanice, deoarece cu timpul s-au dezvoltat şi s-au diversificat foarte mult. Apoi am ajuns la concluzia că nu putea fi vorba de poligeneză în fiecare limbă, ci de un principiu fundamental comun din care au apărut toate aceste forme, dezvoltându-se apoi în norma fiecărei limbi în mod diferit. Acestea erau concluziile. Deşi au trecut mulţi ani, n-am uitat această tematică, mai ales că unii dintre discipolii mei au continuat această problematică, şi în discuţiile cu ei am ajuns la o înţelegere superioară în comparaţie cu nivelul de atunci.
– În opinia mea, dacă până atunci perifrazele au fost studiate de fiecare dată din perspectiva unei singure limbi romanice, Dvs. aţi investigat originea lor comună în cartea devenită celebră Der perifrastische Verbalaspekt in den romanischen Sprachen. Prin identificarea şi interpretarea unor exemple din toate limbile romanice, aţi demonstrat în mod convingător că se impunea o origine comună a acestor perifraze.
– Originea comună unitară a fost tocmai greaca veche care a influenţat latina vorbită, iar o dată cu latina vulgară perifrazele s-au răspândit în toate limbile romanice.
– În vederea documentării aţi lucrat cu texte greceşti, inclusiv cu Homer şi cu Noul Testament. Ce aţi descoperit în aceste texte?
– Am stabilit o evoluţie în cadrul istoriei limbii greceşti, o evoluţie cred că puţin divergentă cu cea a limbilor romanice, adică în epoci foarte vechi ale limbii greceşti au “înflorit” perifrazele de viziune globală, după Coşeriu, iar perifrazele parţializatoare, care apoi au ajuns la apogeu în koine, în Noul Testament încă nu erau atât de frecvente. Tocmai acestea au trecut apoi la limbile romanice. În acest context, e anevoios să stabilim ceva concret cu privire la viziunea globală în limbile romanice, pentru că sunt forme care la prima vedere apar doar în epoca modernă şi doar în limba vorbită. Deocamdată nu ştim nimic despre existenţa lor în epoca medievală. Se poate presupune că aceste forme au avut o origine comună, pentru că poligeneza, aşa cum am spus, e puţin probabilă, însă acest lucru nu totdeauna poate fi documentat în texte.
– Aţi revenit la tematica influenţei limbii greceşti asupra latinei vulgare? Sau poate discipolii Dvs. au preluat această problematică?
– Discipolii mei s-au specializat în limbile romanice: în lingvistica descriptivă, pe de o parte, şi în perifraze verbale aspectuale şi modale, pe de altă parte. De exemplu, unul dintre discipoli a făcut o teză despre verba adiecta, adică verbele de caracterizare sau modale, ceea ce mi se pare un adevărat progres în tematica perifrazelor verbale şi a celor de gramaticalizare. Un alt aspect tratat de discipolii mei îl reprezintă contactele între limbi; de exemplu, contactul dintre o limbă romanică şi o limbă nonromanică. Unul dintre discipoli s-a ocupat de iudeo-spaniola din Thessaloniki, studiind influenţa limbii greceşti asupra acestui dialect. Un discipol albanez studiază din punct de vedere sociolingvistic contactele albanezei cu italiana din Sicilia. În felul acesta se abordează o tematică variată.
– În contextul influenţei limbii greceşti asupra limbilor romanice, Dvs. aţi insistat şi asupra românei, menţionând că în limba română se remarcă un adstrat grecesc care s-a format în perioada bizantină, ceea ce se explică prin contactul pe care l-au avut protoromânii cu grecii în bazinul Dunării.
- Într-adevăr, de-a lungul istoriei pot fi urmărite câteva momente esenţiale de influenţă a limbii greceşti asupra românei. Greaca a avut o mare importanţă în constituirea limbii române, influenţa sa observându-se în diferite epoci istorice, începând deja cu dacii şi până în epoca fanariotă. În consecinţă, remarcăm nu doar elemente lexicale, ci şi influenţe directe asupra morfologiei şi sintaxei. Acestea pledează pentru considerarea românei drept limbă tipic balcanică, fireşte adăugând şi particularităţile pe care le are în comun cu albaneza şi bulgara.
– Dat fiind că am vorbit de discipolii Dvs., dar şi despre “ucenicia” Dvs. la Tübingen, ce puteţi spune despre relaţia între maestru şi discipol?
– Aici, la Universitatea din Münster, există un centru serios de lingvistică integrală. Împreună cu prof. H.Geckeler “apărăm” tacit doctrina coşeriană, colegul meu în domeniul semanticii, eu în celelalte; de altfel, în orice domeniu, dat fiind că principiile de bază sunt aceleaşi. Prin urmare, romaniştii din Münster se deosebesc de angliştii de aici, bunăoară, prin faptul că au la bază principiile integralismului, adică teoria lui Eugeniu Coşeriu. La ultimul Colocviu pe care l-am organizat în octombrie anul trecut a ieşit în vileag opoziţia între lingvistica funcţională şi cea cognitivă. Surprinzător a fost însă că la final, când aproape cu toţii am căzut de acord asupra faptului că nici o lingvistică cognitivă nu conţine aspecte funcţionale, acestea au fost susţinute de discipolii lui Coşeriu. Desigur că tot timpul am pledat, am recurs la teoria lui Coşeriu ca fundament şi în critica celorlalţi. Aşa cum am spus, este vorba de principiile metodologice şi de distincţiile devenite astăzi celebre. Aspectul fascinant al teoriei lui Coşeriu însă nu se reduce doar la aceste distincţii, ci deschide multe căi în diverse domenii ale lingvisticii, nu doar în descrierea lingvistică sau în semantică, ci şi în formarea cuvintelor, în sintaxă, în lingvistica textului, în competenţa lingvistică, în studiile de istorie lingvistică şi în descrierea limbilor romanice. Cred că ideile sale despre latina vulgară, despre influenţa limbii greceşti asupra latinei, despre tipul romanic îi sunt familiare fiecărui lingvist serios, iar pentru mine toate acestea constituie o bază epistemologică şi metodologică indispensabilă.
– Să vorbim despre colaborarea Dvs. cu prof. Horst Geckeler. Se ştie că mai mulţi discipoli coşerieni colaborează între ei. Astfel, H.Weydt colaborează cu J.Trabandt, iar J.Lüdtke cu J. Albrecht. Spre deosebire de ei, Dvs. aţi scris câteva cărţi împreună cu prof. Geckeler. Mă refer la Einführung in die französische Sprachwissenschaft şi la Einführung in die spanische Sprachwissenschaft. Este vorba de două cărţi importante pentru studenţii de la romanistică.
– Într-adevăr, este vorba de două cărţi didactice. Colaborarea noastră a fost o experienţă foarte interesantă, dat fiind că a trebuit să facem efortul de a sintetiza materialul, de a condensa descrierea unei limbi şi de a o expune pe înţelesul studenţilor. Noi doi am învăţat mult din această experienţă. Pe lângă faptul că a trebuit să prezentăm ceva elementar, descrierea limbilor respective trebuia să aibă un caracter eclectic, de aceea nu putea fi vorba de o bază explicită a lingvisticii coşeriene. Ambele cărţi au fost foarte bine receptate, însă, după părerea noastră, am mai fi avut nevoie de încă cel puţin 100 de pagini. A fost interesant să colaborăm, pentru că în realitate, în această Universitate unde lucrăm cu sute de studenţi, niciodată nu am avut timp să discutăm probleme lingvistice între noi. Uneori doar ne salutam, la unele şedinţe stabileam doar direcţiile principale de activitate sau tematica pentru examen. Ei bine, în perioada redactării acestor cărţi pentru prima dată am avut unele discuţii realmente lingvistice şi am văzut că în multe privinţe nu eram de acord, ceea ce înainte nu ştiam. Prin urmare, am clarificat toate neînţelegerile şi, în final, am profitat ambii.
– O colaborare totdeauna este utilă, deoarece de fiecare dată se învaţă ceva.
– De acord, mai ales că noi am “convieţuit” mulţi ani, fără să ştim de aceste mici “divergenţe”. făceam acelaşi lucru, fără a vorbi prea mult unul cu celălalt, din lipsă de timp, fireşte. Repet, acesta e dezavantajul faptului de a avea mulţi studenţi.
– Johannes Kabatek, în articolul din volumul omagial care v-a fost dedicat anul trecut cu ocazia împlinirii a 60 de ani, afirmă că una din constantele studiilor Dvs. o reprezintă faptul că aţi aplicat consecvent principiile metodologice şi distincţiile teoretice ale Şcolii lingvistice de la Tübingen. Cred că Dvs. sunteţi unul dintre cei mai fideli discipoli coşerieni în acest sens. În plus, Dvs. aveţi şi o relaţie umană specială cu Profesorul.
– Aspectul relaţiilor umane pentru mine este foarte important. Dar de multe ori am simţit necesitatea de a nu lăsa să se vadă prea mult sentimentele mele, deoarece în felul acesta poţi să-l plictiseşti pe celălalt care s-ar putea să gândească altfel despre aceste relaţii. Cred că aşa se explică de ce am optat pentru lingvistica amerindiană, acolo nu e nevoie să-l citez mereu pe Coşeriu, ci să-i aplic ideile. La congrese sau în discuţiile publice sunt nevoit să apăr ideile coşeriene faţă de cele nord-americane. Într-un cuvânt, interesul meu e să le demonstrez brazilienilor, argentinienilor că problemele pot fi rezolvate şi altfel decât în lingvistica americană, iar în fundal este mereu prezentă doctrina lui Coşeriu, fie în mod implicit, fie explicit. Dacă, ocupându-mă de limbile amerindiene, nu pot să citez studiile sale de romanistică, în schimb pot face trimitere la “Lecţiile de lingvistică generală”, la “Competenţa lingvistică”, la “Principiile de semantică structurală”, adică la cărţile care constituie baza metodologică a descrierilor mele lingvistice.
– Dat fiind că v-aţi specializat treptat şi în limbile indigene din America de Sud, putem vorbi de o paralelă în preocupările Dvs. ştiinţifice?
– Studierea anumitor limbi indigene din America de sud pentru mine a fost o experienţă paralelă doar în ceea ce priveşte analiza lingvistică. Cu alte cuvinte, aceste limbi mi s-au părut interesante din punct de vedere metodologic; întrebările pe care mi le-am pus fiind: cum poate şi cum trebuie să fie descrisă o limbă care, fie că nu a fost descrisă până acum, fie că dispune de o descriere incompletă sau imperfectă. Cât priveşte influenţa limbilor indigene asupra spaniolei din America sau asupra portughezei din Brazilia, este un fenomen aproape inexistent, deoarece nu se referă nici la fonetică, nici la morfologie, nici la sintaxă, ci doar la unele secţiuni din lexic. Prin urmare, influenţa în nici un caz nu e comparabilă cu cea a limbii greceşti vechi asupra limbilor romanice, pentru că limbile indigene din America nu au avut rolul pe care greaca l-a avut în latina vulgară…
– Care e statutul acestor limbi astăzi?
– Importanţa pe care o au aceste limbi în diferite ţări latinoamericane este diferită. În general, au un anumit rol doar limbile care sunt vorbite de milioane de locuitori, cum ar fi quechua în Peru, Bolivia şi Ecuador, guarani în Paraguay sau nahuatl în Mexic. Însă sutele de limbi mici care sunt vorbite în pădurile tropicale ale Amazoniei nu au nici o importanţă; sunt limbi rău cotate chiar şi printre locuitorii acestor ţări. În consecinţă, statutul lor este inegal. Se cuvine însă să facem distincţia între punctul de vedere politic, antropologic şi sociolingvistic al supravieţuitorilor anumitor limbi sau al alfabetizării oamenilor cu unele dintre limbile mari şi punctul de vedere pur ştiinţific al lingvisticii amerindiene care studiază inclusiv o limbă vorbită doar de 200 de persoane. Pentru mine e extrem de interesant să observ evoluţia acestei lingvistici amerindiene care treptat ia amploare în Brazilia şi în alte ţări, dobândind o importanţă crescândă pentru lingvistica generală cu repercusiuni în politică şi în istoria lingvisticii din diferite ţări latinoamericane. Chiar şi vorbitorii înşişi îşi dau seama în prezent de autonomia ştiinţifică a acestei lingvistici şi nu mai acceptă supremaţia lingvisticii nord-americane sau a celei europene.
– Aşa cum ştim, limbile amerindiene sunt total diferite din punct de vedere tipologic de limbile noastre indoeuropene. Dvs. sunteţi în stare să ne spuneţi dacă, în cazul acestor limbi, se poate verifica celebra teză a lui Humboldt că limbile structurează universul în mod diferit?
– Acesta e principiul relativităţii lingvistice al lui Humboldt şi teza Sapir-Worf. Eu cred că într-o anumită măsură limbile structurează într-adevăr universul nostru, însă nu trebuie să exagerăm aşa cum a exagerat Worf. Cât priveşte Humboldt, cred că a avut dreptate. Desigur că structura internă, gramaticală a unei limbi cum e guarani, care se vorbeşte în Paraguay, diferă în multe privinţe de structura limbilor noastre. De exemplu, structura sintactică pe care o cunoaştem din limbile noastre, a unui verb tranzitiv cu subiectul şi cu complementul său direct nu e atât de clară în guarani. Nu se poate spune că n-ar exista aşa ceva, dar eu văd aici anumite trăsături încă izolante din tipologia lui Humboldt. Adică pur şi simplu se adună, se suprapun elemente lexicale, fără ca să ne putem da seama dacă un cuvânt e verb sau substantiv. Tocmai de aceea dificultatea majoră pe care o am până în prezent este generată de sintaxa acestor limbi. Când paraguayenii îmi traduc uneori anumite fraze în spaniolă, eu mă întreb cum a putut să iasă aşa ceva în final, deoarece sunt cuvinte fără nici o conexiune, deci cum se poate şti că asta semnifică ceva. Într-o analiză lingvistică rigidă am putea afirma că, la nivelul sistemului limbii, relaţiile între diferite părţi de propoziţie nu sunt atât de clare ca în limbile noastre. Există însă un lucru foarte interesant, dar care din punctul de vedere al corectitudinii politice poate fi periculos: sunt tentat ca şi Humboldt să susţin că pot fi întrevăzute diferite etape de evoluţie ale unei limbi, ale unei forme mai primitive (de înainte), fără elemente de conexiune între cuvinte, spre o limbă mai gramaticalizată, cum ar fi quechua sau limbi mai formalizate, mai dezvoltate din punct de vedere sintactic, cum ar fi cele flexionare din Europa străveche. Din punct de vedere antropologic, lucrul acesta mi se pare foarte interesant.
Cât priveşte viziunea lumii care transpare din aceste limbi, în Bolivia şi în Argentina indienii au un cuvânt care înseamnă domn, însă ei între ei nu-l folosesc, fac uz de acest cuvânt doar atunci când vorbesc cu albii, ceea ce ar însemna “cineva care nu este de al nostru”. Iar în ciriguano nu există un verb deosebit pentru “a mânca” şi altul pentru “a bea”, există un singur verb pentru asta, ideea fiind că ’umplu stomacul cu ceva’. Când e vorba însă de “a bea apă”, vorbitorii acestei limbi au un verb incorporativ: pers.I – a-y-u (eu beau apă); pers. a II-a – re-y-u (tu bei apă), pers.III-a – o-y-u (el bea apă). La prânz, vorbitorii de ciriguano se salută cu re-karu-ma-pa?, adică “ai mâncat?”. Un alt aspect interesant se referă la fenomenele gramatical-sintactice: de exemplu, în ce priveşte diatezele, cu un verb tranzitiv există o formă reflexivă cu un prefix şi există un alt prefix pentru diateza reciprocă, cu verbele intranzitive există o diateză factitivă: “te fac să dormi” şi o alta comutativă sau asociativă: “te fac să dormi şi eu o să dorm”; “te fac să intri cu mine şi eu o să intru în casă”. Noi, europenii, de obicei spunem “Poftim, intraţi!”. Deci, această limbă are o gramatică destul de dezvoltată; aşa cum am spus, există cinci diateze, în afară de cele două tradiţionale – tranzitivă şi intranzitivă (pasivă nu există): re-ke (tu dormi); a-mbo-ke (eu te fac să dormi), a-johei ao (eu spăl rufe); a-je-johei (eu mă spăl); ro-jo-johei (noi ne spălăm reciproc).
– În aceste ţări se vorbeşte în ultimul timp de “indigenism” sau autohtonism. În ce măsură limbile amerindiene sunt cuprinse în acest curent?
– Indigenismul are în vedere întâi de toate emanciparea politică, însă, în acelaşi timp, şi o recunoaştere a valorii propriilor limbi. De câteva decenii există iniţiative în ce priveşte învăţământul bilingv, care se face de către misionari ori de către şcolile de stat. Trebuie menţionat faptul că niciodată nu se face numai în limba indigenă. Au existat însă perioade în care s-a vrut să se facă alfabetizarea numai în spaniolă sau numai în portugheză, însă, o dată cu impunerea acestui curent, s-au introdus şi alte limbi, fapt ce a reclamat studierea lor, adică descrierea ştiinţifică a acestor limbi: pregătirea unor dicţionare, elaborarea unor manuale de învăţare a limbilor. Toate acestea constituie un lucru pozitiv, iar indigenii se văd obligaţi să vorbească limba lor, fiind stimulaţi şi de faptul că albii sunt preocupaţi de limbile vorbite de ei, ceea ce a condus la un studiu aprofundat şi din partea lingviştilor. În prezent se formează profesori pentru predarea acestor limbi dintre indigenii înşişi care încep să scrie şi să discute despre o ortografie adecvată pentru limbile lor, despre metodele de analiză lingvistică etc. Într-un cuvânt, limbile au un rol important în mişcarea numită “indigenism” sau autohtonism.
– Dispun aceste limbi de instrumentele necesare pentru a fi studiate, adică de un dicţionar, o gramatică şi un îndreptar ortografic?
– Fireşte că nu toate limbile au aceste instrumente, uneori ele trebuie create. Totuşi sunt relativ puţine limbile care să nu fi fost descrise niciodată. Prin urmare, există limbi care nu au o gramatică completă sau un dicţionar mai mult sau mai puţin complet, care au fost făcute în anii 60-70 ai sec. al XX-lea. Între timp au apărut multe studii particulare despre unele din aceste limbi; s-au întocmit vocabulare reduse. Dar dicţionarele bune şi gramaticile bune constituie încă o raritate.
– Mi se pare că există o literatură în limba quechua. Există o literatură şi în guarani? Care e situaţia în alte limbi?
– Toate limbile au o literatură, însă aceasta e în special orală. Literatura acestor culturi e una folclorică, aproape religioasă, aş spune chiar mitică. Am întâlnit de multe ori texte ca acelea ale lui Homer. Bărbaţii ştiu să recite aceste poveşti şi aceste mituri cuvânt cu cuvânt; dacă cineva se abate de la original, alţii îi fac imediat observaţie. Adică este vorba de o literatură conservată în memoria vie a acestor popoare şi de multe ori ei nu acceptă ideea de a transcrie textele respective, deoarece, în opinia lor, prin scriere s-ar pierde ceva. Cazul limbii quechua însă e total diferit prin contribuţia civilizaţiei incaşilor în cadrul căreia misionarii au favorizat o literatură creştină sub formă poetică şi chiar o producţie teatrală.
– Putem vorbi de un bilingvism real în aceste ţări?
– Bilingvismul este asimetric. Adevărul e că indienii trăiesc în continuare sub tutela unor organizaţii de misionari, ca să aibă teritoriul lor garantat. Acolo însă ei duc o viaţă patriarhală, iar statul nu face nimic pentru ameliorarea condiţiilor lor de viaţă. Misionarii nu le mai permit să cânte cântece tradiţionale, să-şi danseze dansurile lor. În fiecare seară le organizează slujbă religioasă. Aceşti ciriguano, despre care am vorbit, au fost descoperiţi în sec. al XVIII-lea, mult timp fiind sălbatici. Au fost creştinaţi abia în sec. al XX-lea.
– Să revenim la interesul manifestat de Dvs. pentru lingvistica comparată. La Tübingen aţi fost primul asistent al prof. Antonio Tovar care venise din Spania la invitaţia lui E. Coşeriu. Prin urmare, aţi avut doi maeştri: Coşeriu şi Tovar. Care era diferenţa dintre cei doi profesori şi ce aţi învăţat de la unul şi de la celălalt?
– Aş zice că am profitat imens în urma colaborării cu amândoi profesorii, dar în mod diferit. Spre deosebire de Coşeriu, care ne obişnuise cu o viziune teoretică largă asupra fenomenelor lingvistice, predilecţia lui Tovar nu o constituia deloc teoria sau filozofia, ci mai curând practica lingvistică, adică analiza faptelor de limbă, chiar cu metode imperfecte. Astfel, după ce mă familiarizasem cu metodele riguroase ale lui Coşeriu, la începutul colaborării cu Tovar am avut discuţii aprinse. Mi-am dat seama apoi că n-avea sens, deoarece Tovar nu avea nici baza filozofică coşeriană, nici rigoarea metodologică respectivă. Totuşi am admirat la el marea perspectivă umanistă şi istorică. Între altele, domeniile sale preferate erau istoria primitivă a Spaniei, diversele populaţii autohtone iberice, limba bască şi conexiunile ei, originea acestei limbi. Îmi amintesc că la un an după sosirea sa la Tübingen a avut loc “revoluţia” studenţească din 1968, asta însemnând pierderea studenţilor pe care îi aveam la lingvistica indoeuropeană; nu mai existau studenţi la această materie. Atunci a trebuit să căutăm alte modalităţi de predare şi în felul acesta să-i atragem pe studenţi. Tovar a abandonat atunci studiile sale de greacă, latină şi irlandeză şi a început să ţină cursuri de bască, deoarece cu limba bască se putea face politică; totodată se putea vorbi de împilarea bascilor în Spania franchistă. Aceasta era o tematică atractivă şi pentru Tovar care era nu doar lingvist, ci şi om politic, critic literar, istoric. Bunăoară, el a scris mai multe cărţi de popularizare destinate franchiştilor, pentru ca ei să înţeleagă care e situaţia bascilor şi să se familiarizeze cu istoria limbii basce. În acelaşi context al anului 1968 la Tübingen au fost introduse în învăţământul universitar limbile guarani şi quechua, limbi indigene din America de sud. În felul acesta m-am iniţiat în problematica amerindiană. În 1970 am plecat împreună într-o cercetare de trei luni în Nordul Argentinei pentru a studia două limbi diferite. Tovar a studiat mataco, o limbă ceaquenă, eu – ciriguano, o limbă guarani a cărei istorie este mai mult sau mai puţin cunoscută: vorbitorii au emigrat din Paraguay din motive religioase cu 500 de ani în urmă, adică o dată cu descoperirea Americii de către Columb. În acea epocă Tovar ne explica în fiecare zi la prânz modul în care a fost organizată Conquista spaniolă, povestind cu foarte multă pasiune. Se putea vedea că Tovar retrăia acele momente de descoperire şi de cucerire a Americii de către conaţionalii săi.
– Antonio Tovar devenise un simbol pentru rezistenţa spaniolă antifranchistă.
– În tinereţea sa el a început ca simpatizant al lui Franco. Apoi, fiind rector al Universităţii din Salamanca, a avut probleme cu franchiştii. A plecat în Argentina, apoi a emigrat în Statele Unite. Fiind la Tübingen, menţinea contacte strânse cu Spania, nu doar prin faptul că mergea des acasă, ci şi prin activitatea sa literară. În fiecare săptămână, bunăoară, scria o cronică la o carte în revista “Hola!”, o revistă pentru publicul larg de cititori, fiindcă Tovar considera că datoria unui intelectual e să-i educe pe proşti, oferindu-le o critică umanistă în felul său de a vedea lucrurile. În acea perioadă a avut mari probleme cu autorităţile. Spunea multe bancuri pe seama asta. De exemplu, odată a fost reţinut la graniţă; a trebuit să arate tot ce avea la el. Vameşul a găsit un volum al lui Platon, Republica, în greacă şi i-a reproşat: ”Se vede că sunteţi marxist. Aveţi cu Dvs. Republica şi, în plus, e în limba rusă”. Prin asta el devenise simbolul Rezistenţei antifranchiste la Tübingen. Dar sistemul oricum era deja pe ducă. O mărturie în acest sens e şi faptul că Tovar fusese ales membru al Academiei încă în 1968.
– Dvs. aţi fost în 1973 profesor de lingvistică romanică la Universitatea din Pamplona. Ce puteţi spune despre această experienţă?
– Era încă pe timpul lui Franco şi eu am fost la o universitate care aparţinea lui Opus Dei, deci era catolică. Asta s-a datorat contactelor pe care le avea prof. Coşeriu cu Gonzalo Ollé. În acea perioadă eu n-am simţit franchismul, fiindcă regimul deja era muribund ca şi Franco însuşi. Fireşte, era o Spanie total diferită de cea din ziua de azi. Cât priveşte autonomia limbilor, basca, de exemplu, se folosea doar la oficierea serviciului divin în câteva biserici din Pamplona şi atât. Nu am auzit nici un cuvânt în bască, tot astfel nu se putea scrie în bască. Numai la ţară, în văile Pirineilor, se vorbea basca.
– Care era atmosfera universitară de atunci?
– Era o atmosferă apăsătoare. Toţi evitau să vorbească despre politică, inclusiv profesorii. Discutau lucruri legate de profesie, vorbeau despre lingvistică bunăoară. Comparând situaţia de atunci cu cea de astăzi, Spania era o ţară destul de închisă, inclusiv universităţile spaniole. Nu era o represiune evidentă pe care am văzut-o în 62-63 la o coridă în Barcelona (când am avut o conversaţie cu un şofer catalan care a început să se plângă de nivelul de viaţă, de felul cum erau maltrataţi, de faptul că nu se vorbea catalana. La un moment dat s-au apropiat de noi doi domni îmbrăcaţi sobru, atunci şoferul a tăcut şi a plecat. Unul dintre ei mi-a sugerat că nu trebuia să vorbesc de rău regimul şi nu trebuia să discut cu un băştinaş). Or, în 1973 situaţia era cu totul alta. Se ştia când am fost la Pamplona că lumea merge în Franţa ca să vadă anumite filme care nu rulau în Spania, iar în ziarele din Spania se publicau numerele de înmatriculare ale maşinilor spaniole văzute în Franţa, la Bordeaux, de exemplu, în faţa cinematografului cutare.
– Apropo de generaţia ’68, la noi nu prea se ştie ce s-a întâmplat atunci în Germania.
– Îmi vine greu să vorbesc despre aşa ceva, dat fiind că eu nu am participat, nu am avut nici o motivaţie ca să mă implic în această mişcare. După mine, au existat două aspecte: unul politic, care nu are nimic de-a face cu Universitatea, şi altul – terorismul, care a vrut să anuleze structurile Germaniei federale. Astfel, la universităţi au avut loc proteste împotriva profesorilor titulari care erau ca nişte dumnezei inatacabili. Eu însă nu am văzut nimic interesant în acea mişcare. Fireşte, în viziunea acelor studenţi de stânga, noi – cei care nu ne-am implicat – eram etichetaţi drept reacţionari sau de dreapta. Pentru propria noastră conştiinţă însă eram normali şi în nici un caz nu eram de dreapta. Pentru mine a fost o mişcare ciudată, jenantă, fiindcă se vroia democratizarea Universităţii germane unde nu erau necesare structurile democratice. De exemplu, la orice oră se convocau adunări la care trebuiau să participe profesorii alături de asistenţi, studenţii alături de femeile de serviciu şi de secretare, pentru a discuta probleme legate de Universitate. Or, aşa ceva mi se părea de-a dreptul absurd şi plictisitor. Prin urmare, a fost scena unor protagonişti de stânga care ţineau discursuri ca pe timpurile lui Stalin; se vorbea ore în şir despre teoria luptei împotriva structurilor represive ale statului s.a.m.d. Dar eu niciodată nu am trăit aşa ceva. Dat fiind că de fapt nu înţelegeam ce doreau acei “luptători”, eu am fost un simplu spectator.
– la noi s-a spus că sistemul didactic era anchilozat, iar anumite teorii sau doctrine ar fi apărut ca o consecinţă a acestor mişcări studenţeşti. Teoria receptării lui Jauss, de exemplu, se zice că ar fi apărut ca o replică la acele evenimente.
– Din propria mea experienţă ştiu că nu a fost aşa. Eu l-am cunoscut pe Jauss în persoană, deoarece era profesor la Münster când eram student aici. Teoria lui într-adevăr a fost spectaculoasă, deşi părea mai curând sociologică decât filologică, fiind într-adevăr atractivă pentru mulţi.
– Pentru noi, cei din est, e puţin ciudat ceea ce s-a întâmplat, dat fiind că în timp ce la Praga aveau loc proteste anticomuniste, în fosta RFG şi în Franţa, dimpotrivă, tinerii ieşeau în stradă să apere comunismul.
– Ei au avut mereu explicaţii, zicând că ideea comunismului e bună, doar aplicarea în practică a fost proastă. Dar, în afară de această generaţie de la ’68, a existat şi generaţia părinţilor mei care le-a reproşat tinerilor “revoluţionari” că dacă nu le place, nu au decât să plece în Republica Democratică Germania, fiindcă acolo aveau paradisul la care aspirau. Ei bine, replica asta a fost total greşită, fiindcă au fost etichetaţi apoi ca nazişti de către tinerii “revoluţionari”, că ar vrea să menţină vechile structuri şi tocmai de aceea îşi propuneau să facă din RFG o altă Republică Democratică. Eu cred că au fost antagonisme superflue, deoarece în realitate a fost o revoluţie împotriva părinţilor. Eu şi colegii mei eram şi noi tineri, însă nu am simţit necesitatea de a ieşi în stradă, fiindcă nu ne simţeam frustraţi de nimic, în consecinţă, nu simţeam necesitatea de a schimba ceva.
– Apropo de literatură, aţi afirmat că înainte de lingvistică aţi avut o perioadă literară.
Vă place în continuare literatura?
– Da, îmi place mult, chiar dacă acum am foarte puţin timp pentru lectură.
– Dat fiind că discuţia noastră se desfăşoară în limba spaniolă, v-aş ruga să vă referiţi la literatura hispanică.
– Îmi plac mult clasicii, adică cei vechi, dar şi cei moderni.
– Şi dacă am face o listă?
– Putem începe cu Gonzalo de Berceo, Jorge Manrique, Cervantes. Cât priveşte epoca modernă, prefer autorii hispano-americani: Mario Vargas Llosa, Gabriel García Márquez.
– Apropo de Vargas Llosa, nu înţeleg de ce a vrut să se facă preşedinte. Acum se pare că a renunţat la această idee, şi-a dat seama, în sfârşit, că alta îi este vocaţia. Recent afirma într-un interviu că viaţa lui e literatura. Şi Borges, vă place?
– Mai puţin Borges, deoarece ca scriitor latinoamerican mi se pare prea european. Îmi plac poeziile lui, dar nu celelalte fantezii ale sale.
– Vă mulţumesc, domnule prof. Dietrich.
 
Münster, februarie 2001