Un stat suveran – o singură limbă de stat
Pentru tiparS-au împlinit 10 ani de la adoptarea Declaraţiei despre Independenţă şi 12 ani de la votarea în Parlament a Legislaţiei Lingvistice. În acest răstimp situaţia gloto-politică în Republica Moldova s-a schimbat mult în comparaţie cu cea din timpurile regimului totalitar:
– s-a recunoscut identitatea lingvistică moldo-română;
– s-a revenit la grafia latină;
– s-a legiferat limba de stat (oficială), care a început să funcţioneze:
a) în organele puterii de stat, administraţia de stat, organizaţiile obşteşti, la întreprinderi şi instituţii;
b) în lucrările de secretariat, în acţiunile penale, civile, administrative, notariale, în organele de înregistrare a actelor de stare civilă etc.;
c) în sfera învăţământului public, a ştiinţei, economiei şi culturii;
d) în denumiri şi informaţii etc.
Cu alte cuvinte, s-au lărgit mult funcţiile sociale ale limbii române în Republica Moldova, ceea ce este îmbucurător.
În republică există şi unele organe de stat create ad-hoc pentru a supraveghea implementarea Legislaţiei Lingvistice. E vorba de:
1. Centrul Naţional de terminologie;
2. Departamentul Relaţii Naţionale şi Funcţionarea Limbilor (transformat recent în Departamentul Relaţii Interetnice);
3. Comisia Republicană pentru controlul asupra realizării Legislaţiei Lingvistice privind funcţionarea limbilor (condusă de viceprim-miniştri).
La 26 februarie 2001 Guvernul Republicii Moldova a emis o hotărâre (nr. 167) cu privire la un amplu Program Naţional de îmbunătăţire a studierii Limbii de Stat de către adulţi. Iată unele puncte din acest Program:
1. Organizarea şi asigurarea funcţionării Centrului Lingvistic Naţional şi a centrelor lingvistice judeţene / municipale.
2. Elaborarea programelor şi standardelor de învăţare a limbii oficiale de către adulţi.
3. Elaborarea unei concepţii unitare de studiere a limbii române de către alolingvii adulţi.
4. Concepţia de implementare a terminologiilor şi limbajelor speciale ş.a.m.d.
Nişte sarcini concrete sunt prevăzute în Program şi pentru Centrul Naţional de terminologie, Compania de Stat “Teleradio Moldova”, (emisiuni de cultivare a limbii: ghidul radiofonic “În lumea cuvintelor”, dialoguri cu genericul “Cum vorbim, cum scriem” etc.), pentru mijloacele de informare scrise.
Programul despre care vorbim este minunat, dar realizarea lui plenară întârzie din lipsă de fonduri (I. Ciocanu, Permanentizarea eforturilor, “Moldova Suverană”, 25 iulie 2001, p. 3).
Recent (în august 2001) Cabinetul de Miniştri a adoptat Hotărârea “Despre aprobarea Regulamentului privind modul de utilizare a mijloacelor din Fondul de promovare a Limbii de Stat”. În fiecare judeţ va fi constituit un fond de susţinere a limbii oficiale. În acest mod autorităţile publice locale vor fi obligate să contribuie la organizarea cursurilor de studiere a limbii române, la editarea broşurilor, multiplicarea casetelor etc.
Valoarea fondului de promovare a limbii de stat va fi stabilită de Legea Bugetului pentru anul 2001 (“Ţara”, 21 august 2001).
Pentru propagarea identităţii noastre de neam, limbă, istorie, cultură, tradiţie etc. se munceşte mult la Casa Limbii Române, la Societatea Limba Noastră cea Română, care au filiale în teren. Revista “Limba Română” a devenit o adevărată regină a spiritului naţional în Republica Moldova.
Conform Legislaţiei Lingvistice (1989) “limba de stat este folosită în viaţa publică, economică, socială şi culturală şi funcţionează pe baza grafiei latine” (p. 3); de asemenea se subliniază că limba de stat “îndeplineşte funcţiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii” (p. 6).
Menţionăm că Legislaţia Lingvistică a republicii noastre este una dintre cele mai loiale, tolerante faţă de limbile grupurilor etnice conlocuitoare.
Organismele internaţionale: UE, Consiliul Europei, UNESCO abia acum au elaborat şi au lansat “Carta Europeană a Limbilor Regionale sau minoritare” şi alte documente în vederea susţinerii limbilor minoritare din Europa.
Noi aici, în Moldova, am anticipat cu mult “Carta Europeană...”, manifestând o deosebită grijă faţă de toate limbile ce se vorbesc pe teritoriul republicii.
Legislaţia Lingvistică din 1989 stipulează că “Statul garantează folosirea limbilor ucraineană, rusă, găgăuză, idiş, ivrit, ţigănească, a limbilor altor grupuri etnice pe teritoriul republicii pentru satisfacerea necesităţilor lor naţionale – culturale” (art. 4).
În Republica Moldova se respectă un adevăr sacramental: fiecare om e liber să creadă că limba lui maternă e cea mai frumoasă, cea mai scumpă, cea mai dragă.
Poetul Victor Teleucă scria într-o poezie de tinereţe:
Mai dulce şi mai bună decât toate
e pentru mine – limba mea
şi pentru tine – limba ta,
şi pentru dânsul – limba lui;
O altă limbă mai frumoasă nu-i
Din care Omul cântecul îşi scoate.
Politica lingvistică a statului nostru urmează anume această cale: grupurile etnice din Republica Moldova au toate posibilităţile de afirmare socială, culturală, lingvistică etc.
În toate localităţile din republică funcţionează şcoli cu predare în limbile rusă, găgăuză, ucraineană, bulgară, ivrit sau clase cu predare în aceste limbi; avem şi şcoli unde limbile respective se predau deocamdată doar ca disciplină.
S-ar părea că problema limbii de stat şi a politicii lingvistice, în general, este rezolvată. Dar asta este numai de jure; de facto situaţia gloto-politică din Republica Moldova este foarte tensionată. Şi principala cauză a acestei stări de lucruri este nerespectarea Legislaţiei Lingvistice.
Ar trebui să specificăm motivele funcţionării ineficiente a limbii române în Republica Moldova.
I. Pe parcursul anilor de independenţă clasa conducătoare din Republica Moldova n-a manifestat o fermă voinţă politică, nu s-a decis să spună deschis, sus şi tare, pe înţelesul tuturor, cine suntem, de unde venim, ce limbă vorbim.
Ne-am obişnuit mai mult să filozofăm despre patrie, popor, neam, etc. decât să simţim aceste noţiuni. Mihai Eminescu spunea: “Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura”. neprietenii limbii române continuă să neglijeze şi să deformeze adevărul despre etnogeneza şi glotogeneza neamului nostru. Se mai vehiculează “teoria” celor două limbi romanice de est (moldoveneasca şi româna), a celor două culturi naţionale (moldovenească şi română), a celor două literaturi etc.
În acest sens ar fi cazul să ne reamintim istoricele cuvinte ale poetului Alexei Mateevici, rostite la Congresul I Gubernial al învăţătorilor moldoveni din Basarabia, 25-28 mai 1917: “Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între dumneavoastră nu toţi sunt uniţi asupra unei idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alţii – cei mai puţini – români. Ei bine, dacă aţi luat asupra dumneavoastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să daţi poporului idei adevărate, căci altfel întreg învăţământul e fără rost.
– Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locul unde trăiesc, ci îşi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi!
– Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel suntem nişte nenorociţi. Trebuie să ştim că suntem români, strănepoţi de-ai romanilor şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portugalii.
Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi, să-i luminăm pe toţi cu lumină dreaptă.
N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba.
Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească” (Al. Mateevici, Opere, vol. I, Chişinău, 1993, p. 446-447).
Oare mai e nevoie de comentarii când este vorba de glotogeneza şi etnogeneza noastră? Numai cei îndoctrinaţi până la refuz cu ideologii şi teorii depăşite, mai pot astăzi, la început de mileniu III, “să sufle din răsputeri” în trâmbiţele moldovenismului primitiv, hrănind lumea cu aceeaşi veche minciună bolşevică a “limbii noastre moldoveneşti, cea de toate zilele” şi a strâmbului etnonim “popor moldovenesc” (Gr. Vieru, Văcuţă cu cinci ţâţe, “Flux”, 28 iunie 2000).
E cazul să fac o paranteză şi să spun că cei netrecuţi prin şcoli, vorbesc graiul (subdialectul) moldovenesc care are unele particularităţi: şeapă, ţavă, jin, jiţăl, hiţăl; ghiţăl, seaun; fierbe devine şerbe, herbe, serbi etc.
Dar avem şi o limbă literară, unică, supradialectală, suprateritorială. La cristalizarea normelor acestei limbi au contribuit cronicari şi rapsozi, scriitori clasici, savanţi, oameni de cultură din Moldova istorică, Muntenia, Transilvania.
Situaţia este similară în toate ţările, căci dialectele şi subdialectele sunt viabile.
De pildă, în Rusia:
1) în regiunile Smolensk, Breansk se zice:
a) сястра, поляжу, мястов нет;
b) fenomenul акание: галава> халава; харашо;
c) v > f : броф, кароф.
2) În regiunile Murmansk, Kostroma, Arhanghelsk (Nord) se zice:
a) голова, хорошо (окание)
b) цюбо, цесть (цокание)
Deosebiri dialectale găsim şi în Franţa cu dialectele ei: normand, picand, volan, loren ş.a.
În Italia sunt dialecte ca: lombard, ligur, piemontez, padovan, toscan ş.a.
II. O totală derută în opinia publică a produs afirmaţia (lansată în presă) că se vrea declararea limbii ruse ca a doua limbă de stat în Republica Moldova.
Nu este greu de presupus ce va urma: limba română (care abia-abia a prins aripi) va fi foarte repede marginalizată şi scoasă din uzul public!
Practica internaţională arată că în ţările democraţiilor occidentale, reprezentanţii grupurilor etnice se integrează lingvistic şi social în statele-gazde şi nu complotează, cerând ca limbile lor să fie recunoscute drept oficiale.
Iată ce postulează în acest sens Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare: Încurajarea limbilor regionale sau minoritare nu trebuie să se facă în detrimentul limbilor oficiale şi a necesităţii de a le însuşi (Preambul); şi mai departe: prevederile Cartei nu pot fi interpretate ca implicând dreptul cuiva de a organiza acţiuni ce contravin scopurilor “Cartei Naţiunilor Unite” sau altor obligaţii de drept internaţional, inclusiv principiului suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor” (art. 5, p.3).
Dar să trecem la exemple concrete. Să analizăm situaţia etnolingvistică din mai multe ţări europene, care au grupuri etnice (vezi tabelul nr. 1).
Lista poate fi continuată, pentru că în mai toate ţările europene găsim grupuri etnice, diaspore, care se integrează în viaţa statelor respective.
Astfel în Ungaria ponderea românilor, germanilor, slovacilor, romilor constituie 6%; în Slovacia ponderea cehilor, maghiarilor, polonezilor, ucrainenilor e de 12%; în Danemarca ponderea suedezilor şi germanilor e de 10%; în Macedonia (Iugoslavia) ponderea albanezilor şi turcilor e de 27%.
Menţionăm că nicăieri (în nici una dintre ţările nominalizate) nu a fost declarată o altă limbă de stat decât cea a populaţiei autohtone!
* * *
Să urmărim acum care este situaţia cu a doua limbă de stat (rusa) în ex-republicile sovietice. relatăm chiar de la început că ponderea grupului etnic rus în unele dintre aceste ţări, actualmente suverane şi independente, e mult mai mare decât în Republica Moldova. Cu toate acestea, limba rusă nu e recunoscută ca a doua limbă de stat (vezi tabelul nr. 2).
Notă: Două state-membre ale CSI, Armenia şi Georgia, nici nu plasează grupul etnic rus într-o poziţie aparte, considerându-l nesemnificativ din punct de vedere numeric. Din republicile fostei U.R.S.S. numai Belarus consideră limba rusă ca a doua limbă de stat. Aici belaruşii alcătuiesc 78%, iar restul 22 % sunt ruşi, ucraineni, polonezi, evrei.
După cum am văzut până acum, din practica sociolingvistică internaţională mai veche şi din cea mai recentă a ţărilor independente din fosta U.R.S.S., limba unui grup etnic nu poate pretinde a fi pusă alături de limba oficială a statului. Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare prevede protejarea, stimularea, păstrarea, dezvoltarea limbilor tuturor grupurilor etnice, dar nu în detrimentul celor oficiale sau în scopuri separatiste.
Se ştie că în afara graniţelor României locuiesc staţionar, ca grupuri etnice, circa 10 000 000 de români, ceea ce l-a făcut pe N. Iorga să afirme că România este “acel stat al lumii care-i înconjurat de români”.
Ei bine, dacă e vorba de echitate naţională, paritate, atunci se poate pretinde ca şi româna să fie recunoscută drept a doua limbă de stat în ţările unde numărul românilor ajunge la sute de mii (vezi tabelul nr. 3).
Remarcăm că, dintre ţările enumerate mai sus, mai există şcoli cu limba română de predare doar în Iugoslavia (reg. Voivodina cu or. Novi-Sad, Serbia; Valea Timocului – la graniţa dintre Iugoslavia şi Bulgaria) şi în Ucraina (Nordul Bucovinei, Vestul Ucrainei, Regiunea Odessa, Ismail, Cetatea-Albă, Reni; aici funcţionează 124 de şcoli cu predare integrală sau parţială în limba română şi 7 şcoli mixte româno-ucrainene).
În celelalte ţări (Bulgaria, Albania, Rusia, Grecia etc.) românii sunt pe cale de a fi asimilaţi total. Pot ei oare pretinde la limbă de stat în ţările-gazdă? Desigur că nu!
* * *
La ora actuală Federaţia Rusă include 20 de republici autonome, 49 de regiuni, o regiune autonomă, 10 districte autonome, 6 ţinuturi, 2 oraşe de rang federal (Moscova şi Sankt-Petersburg).
În fiecare dintre cele 20 de Republici Autonome din Federaţia Rusă există, de regulă, o limbă de stat ce reprezintă populaţia titulară (vezi tabelul nr. 4).
Apare întrebarea: de ce în Constituţia Federaţiei Ruse nu se fixează nici una dintre cele 20 de limbi ale republicilor autonome ca limbă oficială, alături de rusă? Răspunsul e simplu: pe de o parte, normele internaţionale nu prevăd acest lucru şi, pe de altă parte, Moscova nu ar putea suporta cheltuielile care s-ar cere în vederea realizării unui program lingvistic extrem de costisitor şi cu totul inutil.
Se pare că doar Chişinăul propune nişte idei fanteziste privind două limbi de stat (româna şi rusa) şi de ce nu? chiar patru limbi oficiale (româna, rusa, găgăuza şi bulgara).
* * *
III. Spre marele nostru regret, Limba de Stat nu a devenit nici peste 12 ani limbă de comunicare interetnică în Republica Moldova. În Legislaţia Lingvistică din 1989 citim: “Ca limbă de stat, limba moldovenească se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale şi îndeplineşte, în legătură cu aceasta, funcţiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii” (art. 1, p. 6).
În viaţa de zi cu zi acest Articol aproape că nu se realizează, pentru că mulţi alogeni, mai ales cei stabiliţi în Republica Moldova după 1944, continuă să utilizeze în procesul comunicării oficiale nu limba română, şi nici măcar limba lor maternă, ci limba rusă. Etnicii ruşi, care constituie abia 12% din populaţia Republicii Moldova, au reuşit, graţie politicii regimului totalitar sovietic, să impună “limba lui Ilici” celorlalte grupuri etnice (ucraineni – 13%, găgăuzi – 3,5%, bulgari – 3% etc.)
Repercusiunile acestei gloto-politici sunt resimţite şi astăzi, după 12 ani de existenţă a limbii române ca limbă de stat.
Funcţionarii alolingvi continuă să utilizeze în interese de serviciu limba rusă. E vorba de mulţi angajaţi ai Ministerului Transporturilor şi Comunicaţiilor (mai ales la C.F.M.), de funcţionari din sistemul bancar etc.
În lunile aprilie-mai 2000 inspectorii de la Departamentul Relaţii Naţionale şi Funcţionarea Limbilor au efectuat o serie de controale la instituţiile subordonate M.A.I. şi au constat că “mulţi angajaţi nu cunosc limba de stat, iar o mare parte dintre lucrările de secretariat sunt efectuate în limba rusă, utilizându-se formulare vechi, perfectate (în cele mai multe cazuri) în limba rusă” (“Ţara”, 4 august, 2000, p. 2).
Un alt exemplu şi mai pregnant: la S.A. (Societatea pe Acţiuni) “Lapte” din Chişinău s-au descoperit lucruri neverosimile în ce priveşte nerespectarea Legislaţiei Lingvistice:
– lucrările de secretariat se efectuează în limba rusă;
– mapele “Ordine” şi “Corespondenţe” conţin texte în limba rusă în proporţie de 99%;
– toate formularele, tabelele, borderourile sunt executate tipografic şi completate în limba rusă;
– contabilitatea funcţionează în ruseşte;
– numele angajaţilor sunt ortografiate după modelul rusesc: Lupu Mihail Afanasievici, Leu Natalia Petrovna etc.;
– din cei 378 angajaţi, 62 de persoane cu funcţii de răspundere nu posedă limba română;
– limba de lucru în toate subdiviziunile de producţie ale întreprinderii este limba rusă;
– şefii nu înţeleg româna;
– chiar şi Contractul S.A. “Lapte” cu Ministerul Agriculturii şi Industriei Prelucrătoare este perfectat în limba rusă;
– juriştii întreprinderii respective nu cunosc deloc limba de stat.
Şi la alte întreprinderi din Chişinău – “Alimcom”, “Viorica Cosmetics” ş.a. – nimeni din angajaţii alolingvi “nu frecventează cursurile de studiere a limbii române, cursuri ce sunt neglijate şi de administraţie”.
Mai mult decât atât, până în ziua de astăzi “nici un şef de întreprindere nu a fost tras la răspundere administrativă, care prevede aplicarea amenzilor sau destituirea din funcţie” (“Flux”, 11 octombrie 2000, p. 3).
IV. Se ştie că limba se învaţă cel mai uşor şi mai temeinic în şcoală. Dar ce se constată la noi? Alolingvii nu-şi prea dau copiii la şcolile româneşti, iar limba română în şcolile ruse nu este considerată o disciplină prea importantă (deşi nota generală figurează în atestat).
Pe de altă parte, mai sunt părinţi moldoveni care-şi trimit copiii la şcolile cu predare în limba rusă. E semnificativ să remarcăm în acest sens că fiecare al treilea elev din Republica Moldova învaţă în şcoală rusească. Cele 1085 de şcoli româneşti şi 255 de şcoli ruse au un contingent de 460 000 de elevi – cu limba română de studiu şi 147 647 – cu limba rusă de studiu (“Flux”, 20 octombrie 1999).
E de la sine înţeles că absolvenţii şcolilor ruse (dacă nu posedă bine limba de stat) se vor încadra mai greu în câmpul muncii în Republica Moldova.
În Transnistria şi Găgăuzia există mari probleme în ceea ce priveşte limba de predare în şcoli şi licee. Recent premierul Vasile Tarlev s-a întâlnit cu directorii celor şapte şcoli moldoveneşti din stânga Nistrului. În aceste şcoli învaţă 5 355 de elevi, ceea ce constituie 39,3% din numărul total de elevi moldoveni din partea stângă a Nistrului şi din oraşul Tighina. Aşadar 60,7% din copii îşi fac studiile preuniversitare în şcolile ruseşti. Este mai mult ca sigur că aceşti copii, când vor ajunge la majorat, vor îngroşa rândurile moldovenilor ce consideră că limba lor maternă e rusa (“Moldova Suverană”, 22 august 2001, p.1).
Notă: Toate şcolile moldoveneşti din Transnistria scriu în grafie rusă. Excepţie fac trei şcoli: nr. 20 din Tiraspol; nr. 19 din Tighina şi nr. 12 din Râbniţa.
În Unitatea Teritorial-Administrativă “Gagauz-Yery” (unde populaţia găgăuză constituie 47%) funcţionează 55 de şcoli şi anume: 50 – ruse; 4 – mixte (ruso-găgăuze); 1 – română.
Despre ce fel de cunoaştere a limbii de stat poate fi vorba în acest caz?
Notă: Foarte mulţi copii nu frecventează şcoala din lipsă de mijloace materiale. Astfel “în anul de studii 2000-2001 în judeţul Edineţ au rămas neşcolarizaţi 222 de copii, iar alţi 223 au abandonat învăţătura pe parcursul anului” (“Moldova Suverană”, 25 august 2001, p. 2). O situaţie similară se constată şi în celelalte judeţe.
V. Situaţia e tristă şi în învăţământul universitar. La ora actuală în Republica Moldova există circa 60 de universităţi, zeci de colegii, şcoli de meserii cu limba de predare română şi rusă (deseori grupele ruseşti prevalează). Dacă până la 1990 erau doar şapte instituţii de învăţământ superior, şi toate erau de stat, astfel încât problema limbii putea fi rezolvată “de sus” (prin ministerul de resort, prin legi elaborate de stat), apoi în prezent majoritatea covârşitoare a acestor instituţii sunt private, ele subordonându-se doar formal Ministerului de Învăţământ. Rectoratele se supun, în primul rând, Legii Învăţământului, şi nu Legislaţiei Lingvistice. Plus la aceasta, e de notat că în Republica Moldova există universităţi şi colegii care funcţionează aproape exclusiv în limba rusă. E cazul Universităţii de la Comrat, a Universităţii Slavone din Chişinău ş.a.
Problema limbii de predare e mult mai serioasă decât poate să pară la prima vedere. Iată de ce mii de absolvenţi ai universităţilor, gimnaziilor, colegiilor, liceelor cu limba rusă de predare, în loc să se integreze în cultura, economia naţională, în tradiţiile românilor basarabeni, devin, de facto, adversarii (ca să nu spun duşmanii) cei mai aprigi ai românismului, ceea ce conduce, în ultimă instanţă şi în mod iminent, la separatism etnic, la disensiuni de ordin naţional, la dorinţa de a expulza din uzul oficial limba română sau, cel puţin, de a oficializa, prin constituţie, două limbi de stat: rusa şi româna (numită de ei “moldovenească”).
VI. Un obstacol evident în calea unei normale şi benefice dezvoltări şi utilizări a limbii de stat este şi fărâmiţarea teritorială a strămoşescului nostru pământ.
Toleranţa exagerată a băştinaşilor, a politicienilor chişinăuieni faţă de pretenţiile nejustificate ale grupurilor etnice, aduse de valurile ţarismului (1812-1917) şi de cele ale Sovietelor (1940-1941; 1944-1989) a condus la fărâmiţare teritorială şi la crearea ad-hoc, după principiul etnic, a trei unităţi administrativ-teritoriale, unele dintre ele chiar cu veleităţi de state independente. E vorba de Transnistria, Găgăuzia şi Taraclia. În toate aceste trei autonomii limba oficială preferată e cea rusă, adică nu limba de stat a Republicii Moldova. Un asemenea exemplu e greu de găsit în toată Europa.
VII. În defavoarea etnosului naţional, a culturii, a economiei, a limbii române este exodul de braţe de muncă din Republica Moldova în ţările europene. Muncitori, medici, pedagogi, agronomi etc. părăsesc cu sutele şi miile locurile de baştină, îndreptându-se spre ţările din Occident, unde sunt gata să presteze orice fel de muncă. Până în prezent au plecat din ţară mai mult de 800 000 de persoane, în fond români-moldoveni ajunşi la sapă de lemn. N. Dabija scrie că satul Racovăţ din judeţul Soroca s-a mutat aproape în întregime în Grecia. Din cei peste 4 000 de locuitori n-au mai rămas decât bătrânii şi copii (N. Dabija, Ai noştri pe glob“Literatura şi Arta”, 14 septembrie, 2000, p. 1). Ne întrebăm: pe mâna cui îşi lasă basarabenii emigranţi Ţara? Răspunsul stă la suprafaţă: pe mâna a tot felul de aventurieri venetici, care nu întârzie a se infiltra mai ales în oraşele republicii. Devenind prosperi peste noapte, nu-i mai interesează limba română, cultura şi istoria neamului nostru, ci numai... dolarul!
Conform datelor Departamentului de Analize Statistice şi Sociologice, la începutul anului 1999, au plecat în străinătate peste 15 la sută din populaţia aptă de muncă din Republica Moldova (“Ţara” 12 octombrie 1999, p. 3). Nu este greu de presupus că la ora actuală procentul celor plecaţi a crescut.
VIII. Limba fiind un fenomen social, (“un fait social”, după cum spunea marele lingvist elveţian de limba franceză Ferdinand de Saussure) moare odată cu purtătorii ei, cu respectiva comunitate de vorbitori.
Ei bine, în Republica Moldova, actualmente suntem martorii unei situaţii cu totul ieşite din comun, când mortalitatea întrece cu mult natalitatea. Un singur exemplu: în judeţul Edineţ de la începutul anului şi până în august 2000 s-au înregistrat circa 8000 decese şi numai 426 de naşteri (“Ţara”, 4 august 2000, p. 1). “Este de reţinut că în majoritatea judeţelor sporul natural al populaţiei este negativ, aşadar ne aflăm în pragul unei crize demografice” (“Ţara”, 12 octombrie 1999, p. 3).
Creşterea mortalităţii băştinaşilor se explică prin sărăcia nemaipomenit de mare: astăzi fiecare al patrulea sau al cincilea cetăţean al republicii pur şi simplu duce foame, nu dispune de minimum minimorum pentru trai, nu are posibilitatea să se interneze la spital, să-şi procure medicamentele necesare etc.
În prezent Republica Moldova este una dintre cele mai sărace ţări din Europa; mai mult de jumătate din populaţie (conform datelor Departamentului de Analize Statistice la 1 ianuarie 1999 populaţia Republicii Moldova constituia 4,3 milioane de oameni) nu-şi poate permite cheltuieli de cel mult 1$ S.U.A. pe zi; creşte tot mai mult numărul persoanelor ce suferă de subnutriţie; au sporit cazurile de anemie în rândul copiilor şi femeilor, au căpătat o largă răspândire afecţiunile cerebrale la nou-născuţi. Medicii din Moldova folosesc acum sintagma “statistică de război”, deoarece rata mortalităţii în rândul bărbaţilor depăşeşte de 2-3 ori numărul deceselor printre femei (I. Preaşcă, În Republica Moldova s-a ajuns la “statistica de război, “Ţara”, 12 octombrie 1999, p. 3).
În această ordine de idei, este alarmant faptul că Republica Moldova se află pe ultimul loc în CSI în ceea ce priveşte creşterea produsului intern brut (PIB), acesta constituind în primul semestru al anului 2001 doar 3,1% (vezi tabelul nr. 5).
IX. Se ştie că şcoala este focarul principal de cultură, de răspândire a normei literare, a limbii române, cultivate printre elevi. Spre totala noastră nedumerire, în Republica Moldova mii de copii nu frecventează şcoala.
Potrivit datelor Ministerului de Învăţământ, în anul şcolar 1999-2000 au rămas neşcolarizaţi peste 5000 de copii între 7-16 ani. La 1 septembrie 2000 nu s-au prezentat la şcoală 9 654 de copii între 7-16 ani din numărul total de circa 523 000, care urmau să fie şcolarizaţi în mod obligatoriu.
Ministerul de resort afirmă că 3424 de elevi nu au păşit pragul şcolii din cauza situaţiei materiale a părinţilor, care nu sunt în stare să le procure rechizite şcolare, îmbrăcăminte şi încălţăminte; 1271 de copii au fost absenţi la 1 septembrie 2000 pe motiv de boală (“Ţara”, 12 septembrie 2000, p. 1).
Situaţia e critică. Sub ochii noştri poate să crească o generaţie de tineri necărturari, inculţi, indiferenţi faţă de limba pe care o vorbesc, faţă de istoria neamului.
În şcolile din Republica Moldova absentează nu numai elevii, ci şi profesorii. Astăzi prin şcolile, liceele şi gimnaziile din republică se înregistrează sute de locuri vacante de profesori de fizică, chimie, biologie, limbi străine, istorie, limbă şi literatură română etc. Fiecare judeţ din Republica Moldova aştepta la 1 septembrie 2000 sosirea unui detaşament de 100-120 de tineri pedagogi, însă au venit doar câteva persoane (“Glasul Naţiunii”, 4 octombrie 2000, p. 13).
Moldpres preciza nu demult că, potrivit datelor oficiale, instituţiile şcolare din judeţul Lăpuşna duc lipsă de 100 de dascăli, cei mai mulţi fiind de franceză, engleză, română, dar şi de clasele primare. Din cei peste 200 de absolvenţi ai diferitelor facultăţi, solicitaţi de Direcţia judeţeană de învăţământ, în judeţ au sosit numai 24 (“Ţara”, 19 septembrie 2001, p. 1).
În judeţul Edineţ, din cei 84 de absolvenţi s-au prezentat la serviciu 9 persoane (“Flux”, 28 septembrie 2000, p. 2).
X. În ultimul timp, Republica Moldova este învăluită într-o imensă mantie alofonă: în transportul auto – muzică rusească, în magazinele cele mai luxoase – vorbă rusească, în piaţă, obiectele destinate vânzării de cele mai multe ori nu sunt nominalizate în limba de stat.
Vreo 12 posturi ruseşti de radio şi TV invadează eterul nostru, având licenţele respective (obţinute de la Consiliul Coordonator al audiovizualului).
E vorba de:
Europa plus, Serebrenâi dojdi, Hit FM, Naşe Radio, Polidisc, Radio d’or, Radio Rossii etc.
Unele posturi menţionate mai sus, în orele de maximă audienţă (7.00-18.00), ne spală creierii într-un mod nestingherit, poluând spaţiul informaţional din Republica Moldova (“Flux”, 13 septembrie 2000, p. 3).
După cum spune poetul Gh. Vodă, românii basarabeni “se văd obligaţi zi şi noapte să rabde înfipte în creştetul lor antenele Moscovei” (“Ţara”, 13 octombrie 2000, p. 3).
Este cunoscut faptul că un grup de tineri ziarişti, care şi-au făcut studiile în afara Republicii Moldova, au acţionat în judecată Consiliul Coordonator al Audiovizualului, pentru că a acordat licenţe posturilor de radio şi TV care nu respectă articolul 13 din Legea Audiovizualului.
Curtea de Apel a dat câştig de cauză CAIRO şi a lansat decizia de a retrage licenţa de emisie a opt posturi de radio şi TV.
Dar intervine Parlamentul, propunând o reinterpretare a articolul 13 din Legea Audiovizualului.
În lumina acestei noi interpretări, instituţiile locale ale audiovizualului care retransmit posturile de radio ruseşti sunt obligate să emită 65 la sută din program în limba de stat (“Flux”, 25 octombrie 2000, p. 3).
Aşadar, mass-media electronică alofonă continuă să funcţioneze nestingherită, găsindu-şi susţinători chiar printre intelectualii din republica Moldova. S-a întocmit ad-hoc o adunare deschisă a oamenilor de cultură ai Moldovei (“Moldova Suverană”, 28 septembrie, 2000, p. 3), s-au realizat interviuri cu ziarişti, deputaţi etc., în care se căutau “argumente” pentru a justifica emisiunile în limba rusă, pentru a-i condamna pe tinerii din grupul CAIRO. Se aduceau “argumente” de tipul:
– în Republica Moldova “se ridică din nou un val de încordare naţională”;
– se încalcă drepturile omului;
– nu se respectă dreptul “de a vinde acea marfă care este solicitată de cumpărător” (de parcă Limba s-ar scoate la mezat);
– i se interzice omului “de a obţine informaţii în limba care-i place”;
– se încearcă o întoarcere la sistemul totalitar;
– în sfârşit, “criteriul principal al soluţionării problemelor sociale trebuie să fie nu atât limba, cât folosul general adus ţării”.
(Din Adresarea... semnată de: Mihail Dolgan, Lidia Botezatu, Ion Suruceanu, Valentin Goga, Olga Ciolacu, Liviu Ştirbu, Constantin Moscovici, Marian Stârcea, Margareta Ivănuş, Formaţia “Frech”, Formaţia “O-zone”, Formaţia “Zdop şi Zdup”, “Moldova Suverană” 28 septembrie 2000, p. 3).
În acelaşi spirit s-au exprimat şi câţiva redactori sau responsabili de săptămânale şi cotidiene din Chişinău: unii au lăudat calitatea înaltă a cântecelor (melodiilor) unor cântăreţi ruşi (“Săptămâna”), alţii scriau că nimeni nu-l poate priva (pe om) de dreptul “de a avea acces la marea cultură rusă” (“Dialog”); alţii subliniau că “cererea dictează oferta; că produsul rus se vinde şi aduce profit, dar produsul românesc similar se vinde mai rău şi generează pierderi” (“Novoe vremea”, “Flux”, 29 septembrie 2000, p. 5).
Aşadar, audiovizualul a rămas cum a fost.
* * *
Pentru a ameliora situaţia lingvistică, pentru a salva limba română la ea acasă, aici în Republica Moldova, se cer luate măsuri de urgenţă:
1. A revedea art. 13 din Constituţia Republicii Moldova, reformulându-l în conformitate cu adevărul ştiinţific şi istoric.
2. A reface şi a reedita “Legislaţia Lingvistică” din 1989, deoarece aceasta s-a învechit moral şi factologic.
3. A se face Recensământul populaţiei. S-a promis acest lucru încă la 1 ianuarie 1999, dar nu s-a realizat. Nu cunoaştem starea demografică actuală din Republica Moldova, dinamica ei.
4. Să fie elaborată o politică lingvistică a Statului în care s-ar indica în mod explicit funcţiile sociale ale limbii române, obligativitatea cunoaşterii ei de către toţi alolingvii. În acelaşi timp să fie stipulate şi funcţiile unor limbi ale grupurilor etnice.
5. Să fie revăzută Legea învăţământului, indicându-se că la toate universităţile şi colegiile predarea disciplinelor de profil (în grupele alolingve) să se facă (începând cu anul II-III) în limba de stat.
6. Să se efectueze atestarea la limba română a cadrelor de conducere, a tuturor angajaţilor, a funcţionarilor etc., care în virtutea obligaţiilor de serviciu vin în contact cu cetăţenii (art. 7 din Legislaţia Lingvistică).
E cazul să amintim că această atestare a fost prevăzută pentru 1 ianuarie 1995, dar prin Decizia Parlamentului (nr. 36-XVIII) din 1 aprilie 1994 atestarea cadrelor la cunoaşterea limbii de stat a fost sistată. Mai târziu, într-o Hotărâre a Guvernului Republicii Moldova se menţiona că, începând cu 1997, toţi funcţionarii publici, în momentul angajării la serviciu, trebuie să cunoască limba de stat sau, dacă se află deja în funcţie, să fie atestaţi (“Flux”, 26 septembrie 2000, p. 2). Această Hotărâre nu a fost abrogată, dar nici nu se respectă.
În sfârşit, Societatea civică a Republicii Moldova ar trebui să ceară de la guvernanţi să fie mai insistenţi, mai sinceri, mai decişi în promovarea adevărului ştiinţific privind limba şi istoria neamului nostru! În acest sens aş vrea să-l citez pe cunoscutul poet Ion Hadârcă. Într-un interviu dat ziarului “Flux” poetul a răspuns în felul următor la întrebarea “Ce puteţi spune despre patriotismul moldovenilor?”: “Patriotismul românesc este esenţa noastră, este ceea ce ne caracterizează. noi vom exista în istorie atâta timp, cât vom recunoaşte că suntem Români şi că vorbim aceeaşi limbă cu fraţii noştri de peste Prut” (“Flux”, 6 octombrie 2000, p. 6). Să sperăm că acest adevăr axiomatic îl vor recunoaşte şi îl vor promova atât conducătorii Republicii Moldova, cât şi toţi trăitorii acestui picior de plai, indiferent de naţiune. Aşa să ne ajute Dumnezeu!