Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CLUBUL DE LECTURĂ

Aţâţătorul focului

Velimir HLEBNIKOV

Alte articole de
Velimir HLEBNIKOV
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XII, 2002

Pentru tipar

Îmi zic cântul despre
Aţâţătorul focului care, brobonit de ciorchinii sudorii,
Înţolit în păstorească blană din cenuşă, fum, funingine,
Taciturn şi smolit,
Cu hălci de lemn alb se îndoapă pe sine,
Lemnivor animal al pojarului.
El, palid-aprins, ba se tăinuia după gardul întunericului
Precum moartea-n mijoarca-i bătrână, ba
Se-ncovrigea asemeni câinelui în
Frunzele scuturate din cătrănitul copac al beznei.
Şi-abia atunci ochiul său ne dezvălui oareşice despre
Aripile siniliului pescăruş. Şi
Ca o legănare de pene cădeau ramii de păcură ai întunericului
Apoi, zburlindu-şi auroasa coamă strălucitoare,
Se aruncă sălbatic şi prinde a devora
Nămolul de butuci mestecănii, uneori
Urlând înfundat, ridicându-şi botul la cer,
De frig şi-nflăcărată foame jeluindu-se stelelor (acestea
Priveau printre gratiile ferestrelor).
Şi pe tine, o, focule, te-ndopă zilierul
Cu albe leşuri de arbori din crângul îngrozit, când
Ardeau în pălălaie înaltele coroane, aiurit vorbindu-i nopţii,
El însă urlându-şi nesaţul şi tânga că, iată,
Dumbrava e pe terminate. Iar despre
Venirea oamenilor se iscaseră şi jalbe. Chiar pe
Firma “servicii funerare. Sicrie ” (ţipăt al uliţei obscure)
Cădeau fulgii funinginii.
 

                                                                                              (1917)

 

 
 
 
Precum privirea filială e
a nopţii sinilie zare,
adiind în tot ce ne e drag,
şi cheamă cineva tânguitor,
cu gândul la amarul înserării.
Toate acestea s-au întâmplat pe când
Stelele, trei, se-aprinseră, de aur
Pe catarg, în larg,
Şi când, însingurat,
Tuia, arborele vieţii,
Îşi întinse ramurile peste
Uitatele morminte.
Toate astea s-au petrecut pe când
Giganţii lumii mai purtau
Turbane mari de purpură
Şi-a piraţilor nelegiuită tagmă
Părea chiar nobilă în felul ei.
Deci, astea toate-au survenit pe când
Pescarii mai cântau din Odiseea
Şi când pe un talaz marin, departe,
O aripă se ridică pieziş
 

                                               (1920)

 

 
 
(Vernală)
 
“Hăis!…Cea!…” – potopit de sudoare, săteanul
Îndeamnă boul cu coarne gri, şi
Plugul de lemn se-afundă asemeni vidrei în vizuina-i mâloasă.
Dinţii rariţei rumegau jeleul vernal,
Boul se mândrea cu vălurările-i muşchiuloase
Şi puternicul greabăn de pe gurmaji
Cu care seduce vacile,
Iar coarnele le preluase de la lună nouă,
Când aceasta strălucea peste nocturna colină.
Celălalt plăvan odihnea,
Gri-ţigănatic, cu greabănul pe gâtu-i – lat – lotru
În umbra oacheş sinilie a copacului,
Contopindu-se cu ea.
Plutind lin printre bulbuci măşcaţi,
Broaştele îşi încordau timpanele,
Rotunjindu-şi bolfele precum
Hăitaşul ce suflă în corn.
În faţa lor stătea un popă grăsun,
Bulbucându-şi ochii aurii,
Citindu-le din gromovnic prognozele meteo.
Ca şi cum mirate, ţestoasele-şi întindeau gâtul
Spre oareşicare taină.
Mitraliera zefirului şi miroznelor primăverii
Gâdilă nări şi frunţi încreţite
(Trezeşte-te, cugetătorule, mai meseşte ceva)
Cucerindu-le cu minunăţia aromelor,
Proiectându-şi uşor şi ritmic rafalele “tu-tu-tu-tu”.
Florile se angajaseră într-o luptă aeriană,
Polenul întreţinând necunten tirul
Canonadelor olfactive,
Contrându-se cu miresme, parfumuri:
Care e mai mieroasă, aceea câştigă.
Astfel, vernala mitralieră a basmelor
Şi amurgul ce e preotul înaintestătător al orizontului
Predau lecţia unui alt tip de război.
Cu mirozne ce înfruntau florile,
Zburau proiectile aromitoare
Şi în onoarea vremii încântătoare
Se înălţa unisonul puternic al corului brotăcimii.
Voi, oameni, deprindeţi noua artă – a luptelor
În care împuşcăturile nu-s decât aer dulce
Şi tranşeele-s împodobite cu flori nupţiale,
Iar ordinele de atac sunt chiar şoaptele de dragoste-n
Luna de miere.
Desprinzându-se-n şirag de bule din
Psaltirile broaştelor ce ocăiau sonor
Şi-atât de evlavioase-n serile line, senine,
Se înălţa vibrantul “Aleluia!”
 

                                                            (1921)

 

 
 
O noapte în Persia
 
Ţărmul mării.
Cer. Stele. Sunt calm. Stau culcat.
Iar de pernă nu mi-i nici piatra, nici puful, ci
O ciuruită cizmă de marinar, perechea
Celei cu care Samorodov în zilele roşii
Ridicase mari răzmeriţe pe mare,
Albele nave ducându-le-n Krasnovodsk,
În apele roşii.
Se-ntunecă. de-acu e-ntuneric de-a binelea.
“Camarade, vino de m-ajută!” –
Mă chemă un iranian smolit, tuciuriu,
Încercând a ridica de jos nişte vreascuri.
Îmi strânsei cureaua, ajutându-l
Să şi le aburce în spate.
“Saul”, zice, adică “Mulţam” pre limba noastră.
Dispăru în noapte. Deja
Eu şopteam în întuneric
Numele lui Mehdi.
Mehdi?
Un bondar ce zbura direct spre mine dinspre
Neagra şi zbuciumata mare
Se roti de două ori peste creştetul meu şi,
Adunându-şi aripile, mi se
Aşeză în plete.
O vreme, stătu molcom, după care
Prinse a scârţâi,
Rostind desluşit un cuvânt în graiul
Ce ne era cunoscut amândurora. Aşadar,
El îşi spuse răspicat şi tandru cuvântul.
Basta! Ca şi cum ne-am înţeles mutual!
Obscurul pact al nopţii
E semnat anume de scârţâitul bondarului.
Ridicându-şi aripile – vele minuscule –
Bărzăunul zbură aiurea.
Marea anulă şi scârţâitul şi sărutul
Imprimat pe nisip.
                               Aşa a fost!
Tot ce-am spus, e adevăr curat.
 

                                                               (1921)

 

 
 
(Cămila)
Fragment
 
Cămila
Cu burta de-aramă – astfel te sculptau
Urmaşii lui Genghis-Han.
Prin albele pustiuri ale mesei de scris
Foşnitoare ca hârtia aspră,
Porţi samarul îngândurărilor spinoase – întâmplător
Să fi uitat fierarul a-ţi potrivi zăbala? Îndreptându-te
Spre susurul jeturilor de cerneală,
Spre malurile lacului cernelii, umbrite
De arborele ce prinse încă vremea lui Batâi
Claia de frunziş a căruia îi cade peste ochi scriitorului,
Părul acestuia ţinând de cuib unei familii de pui
Ai cine ştie cărui neam de zburătoare; autorul
Care anticei Galilee îi conturase hotarele
Şi unghiul perspectivei.
Ca pe un smar, tu porţi egalitatea,
O duci în galop, brusc oprind istoria exact la
Buza de prăpastie-a mesei de scris – abis
În care e groaznic să priveşti –
pentru ca susurul jeturilor de cerneală
Ce irigă respiraţia furtunilor de nisip
Să pună în relaţie de paritate focul şi
Flacăra din ochii înţeleptului,
Părinte glacial al râurilor de cerneală,
De unde unii o tulesc – turmă grăbită,
Totul reflectându-se-n flama lucioasă a corifeului
Cugetul căruia declamă sau fredonează asemeni
Discului de-aramă – buzele lui Şaleapin,
Vocea lui ce dirija gloatele.
Tu, carne de-aramă cu pielea uscată,
Tu, împăiate farmece ale văduvelor vesele,
Îngândurată drumaşă peste faţa de masă, -
Tu, cea învăluită de ciudate umbre.
În metempsihoza transferului de suflet, poate
Altă dată vei fi fost pur şi simplu şiş.
Aşadar, acum poartă în inimile dunelor
Cuţitul gândului!
 

                                                               (1921)

 

 
 
(Ornic)
 
De-aş preschimba omenirea în ornic
Arătându-vă cum se mişcă acul veacurilor,
Nici chiar atunci oare din fusul nostru orar
Nu s-ar zburătăci războiul, precum ultimul, inutilul Z(et)?
Acolo unde stirpea omenească s-a ales cu hemoroizi.
Mii de ani tot stând în fotoliile războiului pe arcuri,
Eu vă voi spune ce simt din viitor,
Povestindu-vă visele-mi transmondiale.
Ştiu doar că nu sunteţi decât nişte lupi dreptcredincioşi,
La cinci împuşcături de-ale voastre răspund pe potrivă,
Dar oare să n-auziţi voi foşnetul pânzei prin care
Îşi poartă acul această fermecătoare parce-croitoreasă?
Cu propria-mi putere am să înec, cu mintea-mi am să potopesc
Bastioanele guvernelor existente,
Ca în basm, urbea Kitejului ridica-o-voi din ape
Spre-a o înfăţişa înveteratei prostii a iobagilor.
Şi când clica preşedinţilor pământescului glob
Va fi aruncată groaznicei înfometări ca pe-un fir de lobodă,
Orice guvern va avea deja şurubul supus
Cheii noastre. Şi când
Domnişoara aia bărboasă
va arunca piatra promisă,
Veţi spune: “E anume ceea ce am tot aşteptat
veacuri la rând”.
                (Ornic al lumii, ticăind
                Cu lanţuri, cu roticele,
                Mişcă arcul, mişcă acul
                Minţii mele!)
Toate astea ducă la sinuciderea guvernelor şi
La o carte despre cele întâmplate.
Fi-va pământul fără impilatori!
Transplanetar fi-va! Vivat!
Doar cântecul rămână-i de stăpân:
Vă voi spune că universul e uşor însemnat
De arderea unui chibrit – pe obrazul infinit
Are puţină funingine.
Iar gândul meu este exact ca şperaclul
Ce deschide uşa după care
Cineva şi-a tras un glonte-n tâmplă…
 

                                                               (1922)

 

 
Prezentare şi traducere de Leo Butnaru
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog