Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

VIAŢA CA O CORIDĂ

Leo Butnaru: „Mă las în libertatea propriei revelaţii de sine”

Victoria MILESCU

Leo BUTNARU

Alte articole de
Victoria MILESCU
Leo BUTNARU
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XII, 2002

Pentru tipar

Stimate domnule Leo Butnaru, dacă din punct de vedere politic există (deocamdată) două ţări, România şi Republica Moldova, se poate vorbi şi despre două literaturi?
– Se mai face (sau, poate… se făcea?) caz pe seama preconceputei prezumţii că unii scriitori din stânga Prutului n-ar fi „performeri” în utilizarea limbii române. E de presupus ca, uneori, să fie chiar adevărat. Dar şi de înţeles, sper. Pentru că însuşi Mircea Eliade, să zicem, în aprilie 1942, îi expedia lui Constantin Noica unul din manuscrisele sale, rugându-l să-l stilizeze, dându-şi seama că, după o lipsă de doi ani din ţară (dar câte decenii au lipsit basarabenii din ţară?!), a cam început să uite spiritul limbii. „De aceea te rog pe tine, ca un bun prieten şi un scriitor cu simţ al limbii, să revizuieşti manuscrisul, pieptănând frazele prea bolovănoase, suprimând repetările de cuvinte, înlocuind pe unde crezi de cuviinţă cu sinonime sau parafraze”. Peste un an, vine cu o rugăminte similară ce se referea la volumul Comentarii la Legenda Meşterului Manole. Iar Ştefan Bănulescu menţiona că, după invazia comunizantă ruso-sovietică, nu doar în Moldova de est, transpruteană, ci în întreg spaţiul românesc, „nu numai cultura în sensurile ei fundamentale a fost alterată, dar a fost litera stricată… A fost un jaf al literelor româneşti. Al consoanelor, al vocalelor puse anapoda. Al punctuaţiei, al virgulei, al punctului, al celor două puncte, al apostrofului şi aşa mai departe. A fost un jaf al limbii române… De aceea suntem azi aşa de suferinzi şi ne putem pune greu pe picioare”.
În ce priveşte literatura română care se scrie în Basarabia, eu cred că, în ultimul timp, unii protagonişti ai ei – ca să folosesc expresia lui Bănulescu – s-au pus deja bine pe picioare. O confirmă cărţile semnate de Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache, Serafim Saka, Anatol Codru, Mihai Cimpoi, Vasile Romanciuc, Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu, Nicolae Popa, Vasile Gârneţ, Valeria Grosu, Em. Galaicu-Păun, Irina Nechit, Nicolae Leahu, Dumitru Crudu, Eugen Cioclea, Eugen Lungu, Aura Christi, Nicolae Spătaru, Ana Bantoş, Iulian ciocan ş.a. care contribuie la unicitatea de ansamblu a literaturii române formată, de fapt, prin concurenţa formulelor individuale, prin confruntarea particularităţilor artistice, stilistice ale tuturor autorilor din sânul unui singur popor. Pe întreg teritoriul, dar şi în imensitatea aerului (adică şi extrateritorial) de răspândire a limbii române, a scrisului în această limbă.
Probabil, am avea şi noi de însuşit ceva util din constatarea că, spre exemplu, în Orient, nici literatura şi nici filosofia nu se studiază în mod istoric. Să zicem, exegeţii filosofiei hinduse nu pot stabili cronologia autorilor. Nu există istoria literaturii japoneze, chineze sau persane, întrucât studierea cronologiei li s-a părut străină sufletului literaturii, poeziei. Acolo, literatura se înţelege ca un tot întreg (nota bene!), prin esenţializările ei, indiferent din care perioadă şi teritorii istorice se trage ea. Cu titlu de concluzie, Borges nota: „faptul de a şti dacă poezia respectivă este antică sau contemporană, dacă a fost scrisă acum dimineaţă sau acum două mii de ani, este aleatoriu… versurile lui Virgiliu sună admirabil şi astăzi, ca şi cum au fost scrise în dimineaţa aceasta”. Şi mai departe: „n-am citit niciodată o carte pentru că această carte ar fi veche şi niciodată n-am citit o carte pentru că ar fi o carte contemporană. Am citit cărţile pentru emoţia estetică”.
În cazul nostru, extinzând aria analogiilor, am putea accepta barem să nu ne mai intereseze locul (teritoriul) în care a fost scrisă cutare sau cutare carte românească. Înainte de toate, contează valoarea ei. Eu unul, când încerc să evaluez, în măsura în care sunt în stare, ce se petrece la Iaşi sau Cluj, Chişinău sau Timişoara, Braşov sau Craiova, mă prind la gândul (eretic?) că, astăzi, literatura română e una care îşi are centrul de greutate la … margine. Ar fi un centru asimetric, paradoxal, adică… neregulamentar? Oricum, adevărul nu se schimbă, dar se poate modifica modul de a-l percepe, de a-l recunoaşte. În numele unei şi aceleiaşi literaturi române indivizibile.
Este literatura din Basarabia sincronă cu cea din România, cu cea de pe plan mondial?
– Cineva constata pertinent că România (eu zic: şi Basarabia în virtualul cadru pan-românesc) are nevoie de mai multe eforturi pentru a-şi dovedi geniul. Uneori, trebuie să învingă prejudecăţile, suspiciunea şi subiectivitatea. Ei bine, deja tot mai multă lume constată că în ultimii ani se învederează din ce în ce mai limpede că distanţa dintre cărţile multor autori basarabeni şi timpul cultural-istoric pe care-l trăieşte cultura, literatura română în general se micşorează progresiv, până la anulare, din acest moment întâmplându-se anume ceea ce se înţelege prin sincronizare, unitate în faţa balanţelor axiologice. Scriitorii din Moldova de est au o prezenţă reală, firească în literatura română, nu una decorativă, de faţadă şi statistică sentimentală.
Pe de altă parte, obiectiv vorbind, bineînţeles că rămâne valabilă şi problema cu reversul medaliei. Astfel, când îi auzi perorând, rudimentar-provincialist, pe unii colegi, ai impresia că trăiţi în epoci culturale diferite. Unii din ei poate că şi sunt înzestraţi cu har, dar vădesc o insuficientă subtilitate estetică şi intelectuală. Vorba domnului Nicolae Breban: aceştia ar fi scriitori talentaţi de mâna a doua. (Da, Doamne fereşte! nu şi de englezesc-americănesc second-hand!) De fapt, n-ar fi decât treaba lor, a acelor care n-au luat în deplină seriozitate literatura, bătând laturile, cum s-ar zice, abătându-se prin alte domenii, unde au prevalat altfel de interese decât cele artistice. De ce i-am, chipurile, mustra că n-au fost consecvenţi, că n-au scris, n-au studiat, nu s-au cultivat, profesionalizat etc. în literatură? Nu e decât numai şi numai problema lor personală. Nici că e bine, nici că e rău, ci e doar aşa cum este. Deoarece literatura română n-o fi ea unica în lume în care se mai întâlnesc condeieri rămaşi insolvabili prizonieri ai unei gândiri arhaice, clişeizate, şcolăreşti, fie aceştia din spaţiul pruto-nistrean, Moldova, Muntenia sau Transilvania. Important e ca tânărul care abia intră în scrisul românesc să aplece urechea şi la ceea ce spunea Constantin Noica acum vreo 75 de ani: „Istoria literară abia începe, şi ea. Să tot fii erudit în această ţară unde numai teren de erudiţie nu-ţi lipseşte”. Implicit, aici e inclus şi tandemul întrebare/răspuns ce ţine de a se (a te) lămuri în ce măsură, în propriul tău spirit, în propria ta conştiinţă şi inteligenţă poţi spori şi diversifica parametrii înţelegerii şi acţiunilor socio-culturale internnaţionale, trecând cu ele dincolo de un perimetru basarabean şi chiar românesc, pentru a te simţi prezent şi necesar în spaţiul operaţional-estetic-cultural internaţional. Eu unul cred că, aidoma literaturii care se scrie în dreapta Prutului, şi scrisul unor autori din Basarabia ţine de condiţia estetică a paradigmelor şi exigenţelor universale în câmpul operaţional de forţe general-perceptibil de cititori „nelocalizaţi” anume. Scriitorul autentic din est, deci şi cel din spaţiul pruto-nistrean, până la urmă va fi integrat fără prejudecăţi (şi… prejudicii!) câmpurilor axiologice unde operează nediscriminatoriu codurile socio-umane exemplare care guvernează (şi subordonează) existenţa indivizilor, în general, viaţa comunităţilor istorice educate în respect faţă de valoare şi democraţie.
În Basarabia, poezia, în special, a fost, de multe ori, un suport pentru apărarea identităţii naţionale. Poeţii au aici un statut privilegiat?
– Adevăratul artist îşi asumă nu acţiunea publică, ci existenţială, în sensul camusian, renunţând la o contemplativitate egocentristă care, de altfel, nu e nici ea de contestat. Dar, de fapt, opiniile se împart. Adepţii comunităţii susţin că poezia nu reprezintă doar o chestiune personală. De pe versantul opus, se înalţă afirmaţii categorice că nici a pieţelor şi stadioanelor nu poate fi poezia. Dar, ca regulă, în întreg spaţiul românesc, discuţiile despre poezia politică, socio-istorică, patriotică par de o incurabilă confuzie exegetică şi afectivă.
În principiu, nu încape îndoială că elanurile străzii în care se aplaudă cine ştie ce însăilări versificate nu înseamnă şi botez ce ridică veleitarii la rang de maestru. Pe moment, aici (acolo) se aude, la propriu, ceea ce nu poate constitui decât „bunurile comune” ale mulţimii predispuse la explozii emotive contestatare, dar nu şi valori ale literaturii propriu-zise.
Dar, deja poezia a început să fie scuturată de patosul cuvintelor „mari”, în conformitate cu mai generala tendinţă a artei moderne care e în axul fugii de retorică, făţiş, exaltat. În acest sens, s-au emis chiar – hai să zicem – profesiuni de credinţă, cum ar fi cea a iugoslavului Milan Komenici care scrie că: „Adevăraţii poeţi nu reprezintă poporul, nu se târăsc pe la reuniuni oficiale/ nu fac troc cu încrederea în om/ adevăraţii poeţi sunt o stavilă eforturilor nesăbuite/ de a transforma cultura în groapă de gunoi/ adevăraţii poeţi nu apelează la propriile lor cărţi/ soţii, iubite, premii/ nu flutură adeverinţe cum că sunt prigoniţi în/ patrie/ … nu răspund dacă nu sunt întrebaţi/ ei sunt duri, sălbatici, inutili”. Oricum, şi aici ar fi vorba, indirect, de instinctul de conservare, de efortul de rămânere şi dăinuire tacită, încrâncenată, poate că disperată în istorie …
Referitor la apărarea identităţii naţionale ce ar fi de spus? Eu consider că şi poemul Faust care nici pe departe nu vorbeşte despre aşa ceva, contribuie la apărarea identităţii naţionale a germanilor. Drama Hamlet care, de fapt, e despre curtea Danemarcii, „apără” şi identitatea geniului englez. Astfel că şi poemul Egipetul sau Luceafărul, bineînţeles că şi Odă în metru antic, protejează, ocrotesc, consolidează consimilitudinea noastră, chiar dacă nu vorbesc, retoric, despre românism, patriotism, unire etc. ca şi poezia lui Ion Barbu net detaşată de acel gen de literatură care dislocă doar cel mai obişnuit orizont de receptare, ce nu-i cere cititorului o pregătire estetică specială. În fine, nu se ştie dacă e chiar bine şi de randament intelectual cert că, precum spunea Eugen Lovinescu, amestecăm încă sentimentul naţional în toate manifestările culturale.
Cât despre posibilul statut privilegiat al poeţilor… Nu, nu există un atare statut, constatarea ce mă face să apelez din nou la o notă de fişier în care, demult, în perioada interbelică, Mircea Eliade spunea că, la noi, „scriitorului n-are ce să-i fie ruşine de meseria lui, de talentul sau geniul lui. Scriitorii nu sunt nici paraziţi, nici toleraţi. Aşa i-a silit să creadă o sumă de cretini mai mult sau mai puţin guvernamentali. În celelalte ţări, unde oamenii îşi dau seama de valoarea ofensivă a scrisului, de verificarea resurselor neamului întreg pe care o aduc artiştii şi creatorii – scriitorii sunt acoperiţi de privilegii… Cerem, însă, să ni se recunoască aportul adus de atâtea generaţii de scriitori pentru unitatea sufletească a neamului, pentru creşterea şi înflorirea limbii româneşti, pentru verificarea geniului rasei noastre”. Atât. Nu e cazul să mai adăugăm ceva, să comentăm.
Credeţi că tema idealului naţional s-a demonetizat?
– Nu, nu cred. Cel puţin, în ce-l priveşte pe românul basarabean încercat de sinuoasele căi, totdeauna confuze, ale istoriei, mereu cu idealul său bruiat de ideologii agresive, opresive, ţariste, ruso-bolşevice şi, iată, astăzi, ruso… democratice (!). sigur, între Prut şi Nistru, este necesar un – hai să spun un cuvânt gigantic! – eroism al credinţei, al voinţei, al consecvenţei româneşti. Este necesară o constantă şi o durată de caractere, de destine particulare, dar şi de istorie naţională comună, unitară. de altfel, ca pe întreg cuprinsul tărâmurilor româneşti.
Literatura poate face mai mult decât politica?
– N-aş putea opta categoric între da şi nu. Ştiu doar că literatura, în special poezia, reprezintă unele modalităţi delicate de coeziune între sensibilităţi şi inteligenţe cultivate pe care le-aş numi şi seismografe ale, uneori, greu perceptibilelor modificări ce se petrec în suprema conştiinţă a societăţilor, a universalităţii, dacă vreţi. Pentru că în complexitatea lor etico-filosofică, existenţială, semnificaţiile pe care le comportă arta literară înseamnă o permanentă explorare a genelor mintale, o explorare a conştiinţei şi sensibilităţii umane în lentul, dar certul ei proces de modificare, nuanţare, departajare de ceea ce a fost ea într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, numit civilizaţie, antichitate, ev, epocă, perioadă, eră, istorie nouă sau istorie modernă. Nu cred ca politica şi politicienii să considere că unicul act valabil de nobleţe a omului este superioritatea inteligenţei acestuia care, prin înaltă raţiune, se apropie de spiritul divin. Politica şi politicienii vizează şi urmăresc cu totul altceva, nu de puţine ori – exact ceea ce contravine inteligenţei şi nobleţei umane, precum în cadrul spectrului brun-roşu al nazismului şi comunismului.
În literatură, până şi accentuatul individualism avangardist, animat de voinţa foarte subiectivelor metamorfoze artistice, merge, de fapt, tot în linia dorinţei de accelerare a istoriei ca atare. Dar nu e sigur că individualistul politic, alias dictatorul, accelerează ceva… Din contra.
În momentul de faţă, asistăm la rusificarea şcolii româneşti. Care este părerea dvs. despre această nouă tentativă de deznaţionalizare?
– Într-adevăr, iată Moldova de Est în această deplorabilă perioadă a retrecerii de la democraţie la… comunism. Ideologia antidemocratică a comuniştilor anulează mutaţiile istorice care păreau logice, fireşti. Ce nenoroc de a ţi se reaminti că, la comunişti, voinţa de putere echivalează voinţa de rău, voinţa de anapoda, de ne-ca-lumea… Iar bieţii basarabeni având, încă de la 1812, o ghinionistă conştiinţă istorico-experimentală, supusă hoţeşte, ruseşte degradării etnice, lingvistice, se află ca şi cum într-o criză de luciditate, de voinţă, de unitate, de caracter. Iar deficitul de luciditate (re)naşte monştrii comunismului. Nălucile lor bântuie prin Basarabia, deocamdată neeuropeană. Sperăm că doar deocamdată, provizoriu. Pentru cât mai grabnica lor anihilare trebuie să luptăm, să perseverăm, să ne remodelăm în toate ale noastre şi ale istoriei general-româneşti.
Mulţi scriitori basarabeni se implică în politică. Dvs. sunteţi tentat?
– Perioadele de strămutări şi tranzitivităţi sociale scot la iveală şi pun în valoare atitudini, poziţii, opţiuni ideologico-filosofice, istorice, cultural-hermeneutice care operau latent în conştiinţa intelectualilor, oamenilor de creaţie, în regimuri opresive fiind stopate însă, din exterior, de cenzura slugarnică, dogmatică, mârşavă. Astfel este imposibil ca şi unii scriitori să nu treacă „dincolo” de domeniul literaturii pure, încât, chiar de nu se implică declarat în res publica (afacerile publice, ale statului, puterii, stăpânirii), ajung să facă şi ei ceva politică, sociologie, civism oarecum mai neortodox, răzvrătit adică.
Nici eu nu sunt prea retras din fire, însă nu am (sau nu am vrut să-mi încurajez) anumite veleităţi politice sau administrativ-birocratice. Am „ciupit” niţel din ele, dar n-am consimţit să le jur credinţă pe viaţă, spre a le rămâne ostatic. Mă las în continuare supus captivităţii scriscetitului care nu te sâcâie cu reamintirea diverselor obligaţiuni şi responsabilităţi obşteşti... plătite. Pentru că nu e exclus să fi avut dreptate esteticianul Mircea Zaciu spunând că, în clipa în care se zămisleşte în tine ispita puterii, eşti un ins pierdut. (Un ins şi un scriitor pierdut!)
Ca regulă, conştiinţa şi psihologia scriitorilor-scriitori sunt defectuos adaptate la griul cotidianului şi clarobscurul şi uneori obscurantismul politicii. În diverse grade de intensitate, oamenii de creaţie sunt încercaţi de frica de lume, în subconştientul lor „lucrând” acea virgiliană aura popularis ce sugerează inevitabila inconstanţă (şi inconsistenţă!) a favorurilor populare. Gloria agorei e una zebrată, „dungată” de fluierături aprobative şi de claxoane cinice.
Deci, nu sunt completamente alergic la imixtitudinea politicului în literatură, dar, în mare, da, sunt. Iar, uneori, am pus şi eu ceva din scrisul publicistic, eseistic în serviciul cotidianului şi al necesităţilor social-politice imediate, precum se poate vedea în volumul Lampa şi oglinda sau, mai înainte, în cel intitulat Umbra ca martor. Dar, în principiu, sunt dintre poeţii care nu s-au predat ideologicului trâmbiţat şi populismului aranjat. Mă simt vaccinat împotriva orgoliului tifoid al unor politicieni răsăriţi ca ast’noapte, pentru ca, spre dimineaţă, deja să cadă în mrejele compromisurilor şi oportunismului.
Apoi, să nu ne temem a constata că anumiţi scriitori îşi exaltează/evidenţiază mai mult biografia parţial… politizată, decât opera parţial.. realizată. Unde mai punem că dânşii suportă anevoie, vindicativ, nervos diferenţa de tratament dintre ieri-ul lor pro-leninist şi azi-ul bombastic-patriotard, în ambele cazuri, însă, slab-artistic.
Ar mai fi de spus că sunt cam direct-pieziş în atitudini, în contratimp cu oportunismul unor conde(ieri) şi mai tuturor „politicienilor” din Interriverania prutonistreană, care au tot tras şi trag profit din însumarea pierderilor celorlalţi care, acum un timp, îi aclamau în pieţele publice. În Basarabia, dar, uneori, şi pe malurile Dâmboviţei unde, s-a dovedit, poţi fi hoţ în lege sau deputat, ceea ce în Balcani nu e totdeauna discordant, strigător la cer.
Aşadar, rămân la părerea că, în special pentru regimurile politice din Basarabia, intelectualul, scriitorul autentic, nepredispus oportunismelor tranzitivităţii, în recul, de la democraţie la comunism sau aproximativ invers, este un suspect de serviciu, non-stop şi non-grata. Cu atât mai mult e cazul să-i acordăm dreptate lui A.P. Cehov care susţinea că scriitorul trebuie să se intereseze de politică în măsura în care să se apere de ea. Ceea ce nu mi se pare a exclude afirmaţia celor ce susţin că omul de creaţie ajunge a fi un nucleu de asociaţie umană, o voce prin care se exprimă năzuinţele, suferinţele şi bucuriile popoarelor, lumii… Asta în cazul când, decent, se pune surdina reductoare de prejudecăţi şi exaltări sterile.
Se vorbeşte poate prea mult astăzi despre relaţia dintre literatură şi politică, uitându-se de importanţa unor conexiuni fundamentale cum ar fi cea dintre literatură şi filosofie, literatură şi credinţă. Ce părere aveţi?
– Secolul trecut, dar şi începutul secolului curent care, iată, nu prea dă semne că ar ţine cont de celebra apoftegmă – cum să-i zic? – ecleziastico-filosofică (cea cu: va fi religios sau nu va fi deloc); deci, acele/aceste timpuri implică tot mai mult omul în politic. însă, într-un grad mai înalt, sau în înaltele gradualităţi de elevare, pentru a se „îndepărta” cât mai convingător de condiţia sa biologico-socială brută (n-ai ce-i face, acesta e termenul), omul cu adevărat lucid, conştient de menirea sa, încearcă să-şi realizeze deplinătatea existenţei prin cugetare, creaţie, prin permanentă angajare a spiritului său în relaţiile cu arta şi înţelepciunea. Ar fi aici, sau ar trebui să fie în existenţa omului, ceea ce s-ar numi filosofia latentă, consubstanţială, metafizica implicită a oamenilor ce visează, aspiră, năzuiesc, creează, printre ei protagonişti fiind, bineînţeles, poeţii. În exteriorul politicii, până la apariţia tertipurilor politice, s-a întâmplat/se întâmplă actul creaţiei umane ce este unul de sinteză a sacrului cu profanul, ca un întreg şir de pandante: asceză şi spirit de observaţie, meditaţie de eremit şi curiozitate de om de lume, metafizică şi senzaţie dusă până la senzualitate, concentraţia maximă şi zborul dezinvolt şi „iresponsabil” al imaginaţiei, cosmicitate şi … comicitate, transcendenţă şi imediatul insignifiant, parcă, etc. Aceasta e o modalitate dată, predestinată de a descuraja opozitivismul, de a escamota contrariile şi paradoxurile, unele dintre care reprezintă chiar ingratul produs al politicului.
Dar, cu regret, aceste timpuri nici nu mai sunt, precum se credea, ale unei aşa-numite philosophia garrula – o filosofie a lui „a vorbi” ce pare a fi cel mai popular gen de manifestare a inteligenţei lumii contemporane, o modalitate privilegiată de a spune, cum zicea Heidegger. Mai curând, cel puţin în Estul postcomunist (iar în Basarabia… actualcomunist…), trăim nişte timpuri ale unei politica garrula… non-stop. Eu unul nu cred că nesăţiosul şi vanul apetit pentru politic mai lasă loc şi pentru semnificaţiile de ordin existenţial-filosofic. Dar asta nu înseamnă, totuşi, că poezia va ajunge inutilă, ba că ar putea chiar dispărea.
Unde se poate încadra literatura scrisă de Leo Butnaru?
– Fiecare scriitor este instruit (se instruieşte, mai bine zis) pe un anumit tip de experienţă, de altfel unicală, în virtutea căreia îşi fundează propria metodă de creaţie, stilul, tabietul, până şi… moftul (român). Cel care înţelege acest adevăr, nu este alergic la alte stiluri, metode, experienţe, moduri de a fi în literatură.
În ce mă priveşte, pe porţiuni de destin mă văd insituabil în aranjări şi aranjamente generaţioniste, în clasificări preconcepute de tot soiul, în valorizări trişate de, încă, racilele ideologismelor de inspiraţie pseudoacademică. Dar asta nu înseamnă că mă înverşunez într-o voinţă de diferenţiere, ci încerc doar să mă las în libertatea propriei revelaţii de sine.
Eu consider că m-am format într-un tardomodernism ce nu mi se pare încheiat nici astăzi, în plină confuzie postmodernistă. Modalităţile mele de a remodela limbajul, conceptele, de a merge spre abstracţie şi metaforă uşor absurdă presupun că îmi fac textele recognoscibile şi necesarmente individualizate. Neprogramatic, ci, înclin să cred, adecvat structurii mele intime, mă ştiu disponibil pentru neîngrădita libertate a esteticii literare. În principiu, rămân un (tardo)modern care nu renunţă la complexitatea psihologică, estetică şi formală a poeziei.
Dar, neam şi temperament latin fiind, când vorbim despre noi înşine, să renunţăm cât mai des posibil la subiectul sau predicatul autoreferenţial implicit (ceea ce e în natura limbii noastre), pentru a trece la alţii, la altcineva, la altceva.
Apropo de confuzia de care vorbeaţi: ce mai înseamnă azi postmodernismul?
– Într-adevăr, nu cred că greşim dacă, din când în când, postmodernismul l-am numi… confuzionism. Fiind cam de toate, postmodernismul e, în primul rând, un inevitabil motiv de polemică artistică sau culturală, ba chiar sociologică. Şi deja e cam obosit de apetitu-i ludic, într-un soi de… comunism al esteticii, dar nu sub aspect ideologic, dictatorial, ci din principii „benevol” asumate, ca metodă: „recoltarea” lucrurilor şi (fostelor) idei comune, alias – banale, în acest jeu parodique avec l’histoire. (Anume suflul său uşor parodic mă face să cred că postmodernismul ar fi (şi) un dram de farmec într-un butoi de ironie.)
Scriitorii serioşi, totuşi, nu cedează falselor seducţii, aproximărilor şi incertitudinilor de orice fel, inclusiv teoretice (dar şi „practice”) ale unui postmodernism pe care anumiţi artişti de planul trei-patru l-ar dori abuziv generalizat. Aserţiunile lor apăsate, reluate, accentuate, re-subliniate etc. nu pot compensa insuficienţa argumentaţiei, inclusiv a valorii ca argument.
Cert e că astăzi, ca şi în a doua jumătate a secolului trecut, fenomenologia literară încă nu se află într-o categorică schimbare de structură şi definiţii. Postmodernismul n-a oferit, să zic aşa, noutăţi abrupte, nu şi-a impus o independenţă stilistică, pentru a nu vorbi de o autonomie estetică. Din aceste şi alte considerente, nu-i iau în serios pe condeierii făloşi care îşi ţin scrisul în registrul unei oralităţi triviale, de proces-verbal al îndeletnicirilor cotidiene, placide şi deloc adiind a artă, contrariind inteligenţa prin insolenţa cu care dau drept literatură oareşicare taclale. Aici e destul teren de manifestare pentru grafomani.
Pe de altă parte, nu există dovezi că poţi fi mai interesant şi valoros în postmodernism decât în modernism.
În fine, m-am referit la unele concepte pe care nu le împărtăşesc, dar pe care nu le exclud din dialog.
În acest secol, şi el zbuciumat, ce şanse de existenţă, de comunicare are poezia?
– Încă de la dintâile interogaţii asupra esteticii ale lumii, mereu a fost regândit locul poeziei în sfera preocupărilor afective ale omului, au fost repuse în cauză problemele autenticităţii ei. Acelaşi lucru se (mai) întâmplă şi astăzi, în vremuri de progresivă degenerare a sensibilităţii artistice a insului postmodern, în, zice-se, postistorie. Şi astăzi, ca în demultele odinioare, poezia reprezintă incertul rezultat al celei mai riscante modalităţi de gândire/simţire, pentru că obiectul ei n-a fost şi nu va putea fi circumscris în limitele unui contur definitiv. Plus la aceasta, cine ar izbuti să prescrie regulile, condiţiile, particularităţile, subiectivităţile, relativismele creării şi, apoi, receptării poeziei?
Iar întrebarea despre şansele existenţei şi comunicării nici nu poate fi trecută cu atenţia din capitalul motiv că poezia nu înseamnă o simplă şi singulară trăire, ci numai şi numai o dublă intensitate a trăirii – cea a poetului şi cea a cititorului. Bineînţeles că există şi autori suficienţi loruşi care nu trişează când afirmă că nu-i interesează cine le este cititorul şi chiar dacă au cumva vreun cititor. Atare poeţi, fiecare în parte, merg spre organizarea personalizată, până la cifru, a unui sistem de delimitare estetico-ideatică; un mod de separare a lor de codul comun ce presupune relaţiile de relativă comunicare şi înţelegere cu alţii, cu altcineva. Dar, în fond, poezia rămâne o artă a comunicării, contribuind la modelarea lăuntrică a omului întru rafinarea sensibilităţii perceperii estetice a lui.
Ar reieşi că poezia poate schimba ceva în lume?
– Bineînţeles. În primul rând, ea schimbă înşişi poeţii, remodelându-le destinele. Când te gândeşti ce personalităţi de excepţie se întâlnesc printre poeţii lumii, îţi dai seama că rolul modificator al poeziei nu e de neglijat. Aceasta, la modul cel mai uşor de apreciat din punct de vedere logic.
Dar să acceptăm, totuşi, că, pe durata a mii de ani, rolul poeziei n-a fost unul al inutilităţii… comunitare. Să se ia act barem de mărturiile atâtor pasionaţi de poezie şi se va înţelege ceva, poate că destul de multe, despre acest suflu eliberator pentru frământul intimităţii umane. Precum arta în general, şi poezia îmbogăţeşte, diversifică şi – după remarca lui Mario Vargas Llosa – compensează condiţia tragică a omului: aceea de a dori şi de a visa mai mult decât putem obţine în realitate. Eu unul sunt şi adeptul lui Pasternak care susţinea că poezia reprezintă modul cel mai esenţializat şi cel mai rapid de a gândi, ceea ce are o anumită prioritate faţă de ce se consideră, în chip tradiţional, că este poezia – mod de a simţi. În acest caz, de ce n-ar fi fost crezut şi Einstein care susţinea că Dostoievski îi oferă mai mult decât orice savant? Astfel, a oferi, a da ţine anume de existenţa şi comunicarea poeziei în de-a pururi ziua cea de azi. Pentru că poezia, pe care unii o definesc şi drept al treilea sistem de semnalizare, face parte din inteligenţa supravieţuirii perpetue a spiritului uman „înmagazinat” în fapte, cum ar fi şi cea a scrisului, ca idee şi emoţie fixate, de calitate specială, în stare să re-lumineze pe nou lucrurile, fenomenele, existenţa noastră.
 
25 ianuarie 2002
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog