Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ABIA PRIN CUVÂNT

Ca să fiu mai înţeles…

Iulian FILIP

Alte articole de
Iulian FILIP
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XII, 2002

Pentru tipar

…o apuc mereu de la început şi caut cuvântul potrivit începuturilor.
Mai mulţi colegi de-ai mei de la Primărie sunt încleştaţi de problemele imediate – acum arde (trebuie stins), acum doare (trebuie tratat), acum curge (trebuie reparat). Ca să mă includ în această numărătoare ori, mai precis, ca să-i abat pe colegi de la numărătoarea la zi spre bătaia mai lungă a programelor culturale, e nevoie de teoretizări spontane, dar care să ajungă, despre… la ce bun cultura?
Am fost inspirat într-o şedinţă de pomină a Primăriei, când am constatat că avem câteva programe comune cu toată lumea animală: mâncarea, băutura, lupta pentru existenţă, înmulţirea. Tot ce-i în afara acestor programe, ziceam în acea şedinţă, e un altceva, inutil animalelor. În acel altceva e şi cultura, nevoia de cultură, de frumos, nevoia de cuvinte alese.
Şi nu aveam dreptate… Chiar în acele 4 programe animalice cuvântul e fermentul miraculos care revarsă lumina aparte asupra pâinii, îi zice băuturii pahar de vorbă, ca să nu mai amintim imnele iubirii în programul esenţial al continuării speciei, cuvinte fremătătoare, îmbătătoare, în urechile iubitei, iubitului…
Mă refer la cuvintele înrudite cu evanghelicele cuvinte de început. De celelalte nu aş vrea niciodată să vorbesc, nici să le aud, gândindu-mă cu groază că urletele unor animale par mai umane decât ceea ce se revarsă pe unele guri.
La propunerea de vara aceasta a lui Alexandru Bantoş mi-i drag să-i pot răspunde cu această rubrică de îngândurări.
Să ne îngândurăm împreună.
 
STRĂJER
(monospectacol dramatic la frontiere)
 
Nu fac alta,
luaţi bine aminte:
eu nu fac alta,
eu nu fac alt-ce-va decât să străjuiesc –
străjuiesc să nu mi se încleşte
înverşunat
mâna stângă cu cea dreaptă.
Ochiul drept nu-l poate vedea pe cel stâng,
dar mi-s amândoi ochii mei,
care... nu se văd în ochi,
nu se pot înghiţi,
deşi mi-ar fi de mare-ajutor
în efortul meu permanent
să străjuiesc
să nu mi se încleşte
mâna dreaptă cu cea stângă,
să nu mi se înfigă dinţii în limbă,
dinţii mei în limba mea, să nu-mi scap în prăpăstiile minţii
inima şubredă...
Nu e greu de-nţeles
că de mintea mea
şi de inima mea
mă-ngrijesc –
să le-mpac,
să pară una,
să pară-un întreg,
precum şi eu mă visez...
La început ne apăram de dinozauri,
apoi am scăpat de ei
şi am prins a ne păzi noi de noi.
Ca să doborâm dinozaurul,
am realizat unirea,
unirea întregului trib,
dezunind (ce armă subtilă!!!) din turma unită
rând pe rând câte un dinozaur,
ademenindu-l în prăpăstii,
unde vetrele noastre –
lafund de prăpăstii! –
deprindeau să ţină focul
luminos şi cald
nopţi şi ierni în şir.
Căderea dinozaurului în prăpăstii
era floare la ureche -
îl întărâtam, rupându-l de turmă,
îl zgârâiam cu săgeţile şi suliţele
noastre neputincioase, dar multe,
dar sâcâitoare
şi o rupeam de fugă
spre prăpăstii
cu dinozaurul după noi.
Ne aruncam cu socoteală în hău,
prinzând fiecare câte o rădăcină
ieşită din pereţii prăpăstioşi,
iar dinozaurul nu ştia de prăpăstii
nici de rădăcină –
era ma-a-are şi-i părea suficient,
şi căderea-i era cea din urmă...
Dinozaurii n-au realizat vetre,
nu le-au putut menţine luminoase şi calde,
în plus - n-au înţeles cursele dezunirii...
Apoi om de om a prins a se păzi –
om de departe
de om mai de departe,
om străin
de om şi mai străin,
om mai aproape
de om mai aproape,
vecin de vecin a prins a se păzi,
frate de frate,
părinte de copil,
copil de părinte,
iar acum îmi străjuiesc mâinile –
să nu se încleşte una cu alta
şi dinţii îmi păzesc,
dinţii mei şi cei puşi,
să nu-mi muşte limba,
care – he-he! – căte zice
despre mâinile mele gata să se încleşte,
cum numai ochii mei,
care nu se văd în ochi,
care nu se văd unul pe altul,
şi nu din cauza nasului meu,
peste care cu fulgere se scuipă,
cum numai ochii mei,
care nu se văd,
nu văd nimic
din câte ar trebui să străjuiască,
dinţii, dinţii mei
şi dinţii străini, dar puşi în gura mea,
dinţii să nu-mi muşte limba,
care – he-he! – câte zice
despre dinţi, despre mâini,
care-s ale mele,
şi cugetul îmi străjuiesc,
să-mi cruţe inima,
şi visele mi le feresc
pe mai departe
de spargerea cerurilor...
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog