Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SILVIU BEREJAN: 75 ANI

“Am căutat să fac din lingvistică un fel de matematică”

Gheorghe POPA

Nicolae LEAHU

Silviu BEREJAN

Alte articole de
Gheorghe POPA
Nicolae LEAHU
Silviu BEREJAN
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XII, 2002

Pentru tipar

<…> – Am zice, cu titlu de paranteză, că am rămas surprinşi cînd am aflat că unii dintre marii scriitori interbelici au făcut liceul cu o medie mică, astăzi practic imposibilă, pentru un om de talentul lui Ion Minulescu sau George Bacovia.
– Aveţi dreptate. Trebuie să vă spun că tendinţa actuală de a avea o notă supremă, maximă este una moştenită de pe vremea Uniunii Sovietice, cînd trebuia să fii „otlicinik”.
Eu, de exemplu, am fost pînă la război, doi ani la rînd, premiant al liceului B. P. Hasdeu din Chişinău. Avînd d.e. media 8,38, eu eram premiant întîi. Nu avea nimeni zece. Deci era o chestiune de exigenţă, de seriozitate, de probitate şi onestitate chiar, de ceva care se infiltra atît în conştiinţa copiilor, cît şi a părinţilor. Dar şi profesorul era profesor. Era un fel de semizeu. Dacă primeai nota 8, erai realmente fericit: ştiai că ţi-a pus o notă, pentru că el a înţeles că o meriţi.
Şi nu v-au nemulţumit niciodată cei care v-au predat sau cei care v-au apreciat cunoştinţele?
– Mofturile acestea nu existau pentru noi, elevii de atunci. Să conteşti rezultatele?! Pentru noi profesorul era, aşa cum spuneam, un fel de semizeu. Erau oameni diferiţi: unii erau mai democraţi, alţii mai puţin democraţi, dar, în genere, fiecare era o autoritate incontestabilă. Atunci cînd ieşeai pe sală şi trecea un profesor, toţi se dădeau la perete şi profesorul trecea printre rînduri vii de elevi. Şi făceam acest lucru nu dintr-o obligaţie forţată, ci din respect. Era un respect firesc.
În liceele româneşti de astăzi, unele foarte bune, de altfel, există o scară specială pentru profesori...
– Era şi la liceul unde învăţam eu, dar şi la alte licee. Îmi cer scuze, dar am să vă spun şi asta. Nu puteai să-ţi închipui că profesorul tău de română sau de matematică, sau de franceză să meargă la acelaşi WC cu elevii. Era ceva exclus. Nici nu se ştia unde e WC pentru profesori.
Probabil, idealizaţi această „distanţă”, deoarece, în acelaşi timp, Vă cunoaştem ca un om căruia îi place să discute „la tu” cu discipolii.
– Aş face aici o remarcă: cu discipolii pe care mi-i apropii. Pe care i-am apropiat din diferite motive. Este aici un fel de contradicţie. Nu ştiu prin ce s-ar explica. Poate prin faptul că m-am democratizat de la un timp, aşa, sub imperiul ambianţei de mai tîrziu <…>.
Ei bine, dincolo de astea, în 1944 m-am refugiat la Timişoara, unde am urmat liceul „C. D. Loga”.
Un moment care, cu siguranţă, n-a intrat în autobiografiile Dvs. ulterioare?
– Da, evident, în tot cazul, eu mă limitam la aceea că am făcut atîtea clase la Chişinău şi un an la Timişoara. În ’45 ne-am repatriat. Pentru mine, personal, a fost o dramă repatrierea aceasta, pe care n-am putut-o numi niciodată repatriere.
Nu recunoaşteţi eufemismele?
– Nu, n-am putut recunoaşte şi nici acuma nu pot spune că atunci a fost o repatriere. A fost o mare presiune exercitată de sovietici asupra autorităţilor româneşti, ca să-i întoarcă înapoi pe toţi cei care au plecat din Basarabia. Ei, chipurile, vroiau să recupereze cadrele „pierdute”, deşi scopul de bază era altul: răfuiala. Pentru că, aducîndu-i aici, în localitatea unde au funcţionat, se găsea totdeauna un „patriot” de cel nou. Aşa cum se spune acum „novîi russkii”, la fel se putea spune atunci „novîi patriot”, adică unul care nu ştia despre Soviete prea multe, dar se erija în postura de susţinător al Uniunii şi al democraţiei sovietice.
Ca reprezentant al „comitetului săracilor”...
– Pe cine au pus ei, la început, la conducere – era jale: pe ultimii oameni din localitate, din sat în special. Toţi îl ştiu de un tîrîie-brîu, dar pe dînsul îl pun preşedinte de selsovet?
Şi, o dată repatriat, v-aţi refugiat în... lingvistică.
– Poate a fost un refugiu şi acesta. Un refugiu din ambianţa în care eşti condamnat să rămîi, o ambianţă cu totul străină de aspiraţiile tale, de pregătirea ta spirituală şi de legăturile tale de suflet. Da, într-adevăr, aş putea spune că m-am refugiat în limba română. De acolo, de la Timişoara, puteam să nimeresc la Irkutsk. Taică-meu, fără îndoială, se temea de asta, deşi el nu fusese o figură politică care ar fi prezentat interes pentru organele respective, dar, oricum, era învăţător.
Mult mai tîrziu l-au exclus din partid (intrase şi el în partid după ce venise). I s-a imputat următorul lucru: că el, vasăzică, se întîlnea cu şeful de post. Dar cum să nu se întîlnească directorul şcolii cu şeful de post?!
<…> – Cum explicaţi, dle profesor, spiritul de rezistenţă al intelectualilor basarabeni în timpul regimului sovietic?
– Nu ştiu ce pot spune colegii mei în acest sens, dar eu mi-am format o atitudine proprie. Pentru că nu cred că se putea proceda altfel. Şi nu pentru că riscam să-mi pierd bucata de pîine, cum spune lumea, dar pentru că vroiam să realizez un obiectiv pe care nu-l declaram nicăieri: spre deosebire de predecesorii mei, mulţi dintre care au fost destul de pasivi, eu vroiam să demonstrez adevărul pe cale concretă, cultivînd şi promovînd o limbă elevată, limba literară, şi, în felul acesta, făcîndu-i şi pe alţii să se gîndească la asta. În primul rînd, tineretul studios – elevii şi studenţii – colegii, profesorii universitari etc. să înţeleagă printre rînduri, fără a le spune direct că, iată, asta-i limba care trebuie s-o cunoască, asta-i limba „vechilor cazanii”. Nu am abordat teoretic această problemă în lucrările mele, n-am nici un paragraf special. În tot ce scriam, eu injectam nişte momente legate de propagarea şi promovarea limbii, a culturii româneşti, a istoriei acestei limbi şi a neamului care o vorbea. Şi făceam acest lucru în aşa fel ca să nu fie observat de orişicine <…>.
Într-un interviu acordat revistei „Semn”, distinsul savant român Eugeniu Coşeriu spunea cu bucurie că n-a fost nevoit să rămînă în teritoriul românesc ocupat de sovietici şi că, respectiv, a fost scutit de situaţia de a face compromisuri. În legătură cu acest detaliu, cum vă apreciaţi opera ştiinţifică din perspectiva omului care s-a aflat mereu sub presiunea unor constrîngeri ideologice, politice etc., pentru că nu e tocmai uşor să faci ştiinţă şi, în acelaşi timp, să ai permanent conştiinţa că activezi într-un cadru ce anchilozează fiinţa?
– Aţi formulat nişte lucruri şi aţi folosit nişte termeni ce caracterizează foarte bine starea morală a omului care a activat, într-adevăr ...sub cîrma vremii şi a regimului. Este foarte adevărat, te anchilozează anume faptul că ai fost oprimat moraliceşte, şi nu ai avut curajul să spui... Foarte mulţi n-au avut curajul, foarte mulţi nu sînt eroi din punctul ăsta de vedere. Eu totdeauna am avut temerea să spun ceva acolo în plus şi, de aceea, n-am acceptat nici convorbirile deschise, de suflet, nici interviurile, nici destăinuirile pe marginea specialităţii mele. Le-am evitat foarte conştient. N-am vrut ca cineva „să se lege”, căci ştiam prea bine cum sînt privite lucrurile şi, într-un fel, consider, că am procedat corect în perioada aceea, deşi... Deşi mă condamn pentru faptul că n-am avut, poate, curajul şi, pînă la urmă, dorinţa de a pune capăt machiavelismului în domeniul extralingvistic. Pentru că, în ceea ce priveşte domeniul lingvistic, mi-am spus părerea aşa cum am vrut şi n-am avut restricţii. Eu mă gîndeam că dacă eram matematician (dl S. Be-rejan a făcut un an de studii la Facultatea de Fizică şi Matematică – Gh. P.), cine m-ar fi putut obliga să demonstrez teorema aceasta anume aşa cum vrea secretarul C. C. sau alt cineva.
Sîntem de acord cu Dvs., dar, sub presiuni politice, e mai dificil a demonstra o teoremă lingvistică, decît una matematică.
–Da, de asta mi-am dat seama totdeauna. Tocmai de aceea eu am căutat să fac din lingvistică un fel de matematică.
Am putea formula şi o axiomă: ştiinţele umaniste sînt mai uşor expuse contactului cu realitatea imediată şi, respectiv, pericolele ce vin dinspre social asupra celui care practică ştiinţa sînt mai mari...
– Absolut.
Dle academician, care ar fi lingvistul-model pentru Dvs.?
– Pentru mine, lingvistul-model (n-aş vrea să fie şablonizată chestia asta) este lingvistul care a putut să se ocupe de problema lui personală, fără a fi influenţat din stînga sau din dreapta, de deasupra sau dedesubt. Dintre lingviştii sovietici i-aş numi pe Budagov, Mihalci, Bernştein, Melniciuc – mari oameni de ştiinţă, foarte oneşti, dar care au plătit tribut totuşi acestei presiuni din afară. Ei nu erau deloc dispuşi să accepte obligaţii de tipul: „Ia, vedeţi ce fac moldovenii şi spuneţi-le s-o mai termine cu ideea despre existenţa unei singure limbi!”
Nu pot să nu-l numesc pe prof. E. Coşeriu – un ideal, din punctul ăsta de vedere, de om de ştiinţă. A făcut abstracţie de toate celea şi totuşi, făcînd abstracţie, D-sa se interesa de situaţia de aici. Dumnealui, de la un timp, din perioada renaşterii noastre, a fost extrem de activ. Dumnealui a devenit omul care ne-a ajutat mult şi a contribuit la multe iniţiative care au fost, în multe privinţe, decisive. Într-adevăr, prof. E. Coşeriu a făcut ştiinţă pentru ştiinţă şi a făcut abstracţie conştient de faptul că, iată, undeva se fac nişte nedreptăţi în ştiinţă, se fac nişte lucruri reprobabile, pe care D-sa ar fi putut numai să le condamne dar nu să le elimine, căci ştiinţa nu dispune de atare forţe, de atare posibilităţi... <…>.
Ce aţi putea spune referitor la contribuţia lingviştilor basarabeni privind dezvoltarea lingvisticii româneşti în perioada postbelică?
– E greu să fac o totalizare expresă şi exhaustivă. Lingviştii din Basarabia au contribuit tot timpul la dezvoltarea lingvisticii româneşti, chiar dacă numeau obiectul lor de studiu aşa cum îl numeau. Dar tot ce au făcut lingviştii de aici a fost o contribuţie la dezvoltarea lingvisticii româneşti, la scoaterea în relief a specificului limbii române. Printre altele, lingviştii noştri au adus contribuţii noi, puţin cunoscute nu numai lingvisticii româneşti, ci şi lingvisticii în genere. Şi încă ceva: lingviştii de aici au fost oameni care au contribuit la propagarea unor idei necunoscute lingviştilor din România, care erau la curent cu ce spun francezii, germanii, englezii, dar nu ştiau ce spun ruşii. Iar ruşii au spus multe lucruri. Sîntem sau nu sîntem înclinaţi spre cultura şi ştiinţa rusă, dar trebuie să recunoaştem că ruşii ne-au dat posibilitatea să conştientizăm unele lucruri printr-o altă prismă. Şi asta e o superioritate a noastră, pe care noi n-o valorificăm îndeajuns. Acum foarte mulţi s-au îndepărtat de lingvistica din Orient, hai să zicem aşa, avînd în vedere şi Rusia, şi Ucraina, şi Gruzia sau alte foste republici asiatice, unde savanţii au scris în ruseşte, dar au adus contribuţii şi în romanistică, şi în românistică. Lingvistica rusească a avut concepţii fondate teoreticeşte, care ne avantajează în multe privinţe.
 
(rev. “Semn”, nr. 1-2, 2000, p. 52-59)
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog