Limba Română – o dimensiune spirituală indispensabilă la Est de Prut


Era nevoie de un organ care să recucerească tradiţia şi în ceea ce priveşte per­soanele, oamenii care au creat această tradiţie aici în Basarabia şi dincolo de Prut, care să-i recucerească şi să-i readucă “acasă” şi pe unii fii îndepărtaţi, dar nu risipitori, ca, de exemplu, cel care se afla la Tübingen. deşi, cum a spus-o poetul Dabija, în realitate nu plecase niciodată de la Mihăileni. Era nevoie, în sfîrşit, să se răspîndească modelele de limbă şi ştirile despre tot ce se făcea pe tărîmul limbii româneşti şi despre toate luptele pentru afirmarea limbii româneşti, în popor, în şcoli, printre învăţători, pentru că ei erau şi sînt cei care vor duce mai departe această creştere a limbii. Era nevoie din cînd în cînd să se adune lucrurile mai importante din acest domeniu, comunicările şi rapoartele la congrese sau la alte întruniri şi să se împartă, eventual, chiar gratuit, pentru că nu toată lumea, în condiţiile care se creaseră, putea cumpăra revistele şi volumele respective.
După cum vedeţi, am descris o misiune, am încercat să arăt de ce era nevoie în acei ani, înainte de 1991, cînd a apărut pentru prima dată revista Limba Română. Am descris tocmai misiunea revistei Limba Română: de această revistă era nevoie atunci şi dacă atunci era nevoie de această revistă şi de tot ce a făcut cu atîta rîvnă, cu atît entuziasm şi atîtea sacrificii în aceşti ani, astăzi trebuie să spunem că revista nu e numai necesară: în condiţiile politico-culturale şi de politică lingvistică la care am ajuns în ultima vreme, a devenit de-a dreptul indispensabilă.
Să nu lăsăm deci să piară această revistă, să nu lăsăm să scadă şi să decadă această tribună. Ea trebuie să trăiască mai departe şi să ne ajute cum ne-a ajutat pînă acum la afirmarea culturii româneşti şi la cultivarea limbii române. Fiindcă, dacă dispare şi această revistă, dacă ne asumăm acest risc, atunci ne-am trădat cultura naţională, ne-am trădat identitatea spirituală, am trădat dimensiunea fundamentală a omului ca fiinţă spirituală: limbajul; dimensiune care pentru noi se prezintă sub forma limbii noastre istorice: limba română. Ceea ce înseamnă că, dacă această revistă moare – şi să nu dea Dumnezeu cumva să moară –, începem să murim cu toţii spiritualiceşte şi nu mai sîntem noi înşine.
 
(Din discursul rostit la şedinţa festivă prilejuită de împlinirea unui deceniu de apariţie
a revistei Limba Română. Sala Mare a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 21 mai 2001.)