Reflecţii asupra operei coşeriene


Acest Cavaler al lingvisticii teoretice europene (şi nu numai) s-a pronunţat, practic vorbind, asupra tuturor problemelor dificile de teorie şi filozofie a limbii. Fondator al lingvisticii integrale, prof. E. Coşeriu a îmbrăţişat o mulţime de aspecte din lingvistica generală, sociolingvistică, gramatică, lexicologie, semantică structurală, istorie a filologiei, fonetică şi fonologie, etnolingvistică, dialectologie, teoria şi practica traducerii, filozofia limbii etc. Vorbind sensu stricto, prof. E. Coşeriu a reuşit să abordeze limbajul uman în profunzimea şi multilateralitatea lui. Pe bună dreptate, se afirmă că “semnificaţia cea mai profundă a aparatului ştiinţific coşerian constă, tocmai, în performanţa unificării conceptuale a întregului domeniu al lingvisticii contemporane. Acesta este sensul în care a fost interpretată de mari exegeţi şi în care a fost receptată şi la noi în ţară sintagma “lingvistica integrală”, care defineşte orientarea propice inaugurată de marele savant român” (1,13).
În prezentul articol vom încerca să comentăm opiniile marelui predecesor Eugen Coşeriu doar în legătură cu unele probleme de teorie a limbii.
Se ştie că după publicarea cărţii lui F. de Saussure Cours de linguistique generale (Paris, 1916) şi până în prezent dihotomiile lansate de savantul elveţian (de limbă franceză) sincronie–diacronie, limbă–vorbire, lingvistică externă–lingvistică internă etc. continuă să fie discutate în contradictoriu. Unii lingvişti consideră că limba nu se schimbă, că schimbările nu-i sunt proprii, că, în sfârşit, “o limbă care evoluează” ar fi o contradictio in adjecto (contradicţie în definiţie). Chiar discipolul lui F. de Saussure, şi anume Charles Bally, menţiona că “les langues changent sans cesse et ne peuvent fonctionner qu’en ne changeant pas” (2,11).
Prof. E. Coşeriu nu este de acord cu aşa-zisa concepţie statică despre limbă. În cartea Sincronie, diacronie şi istorie autorul demonstrează: a) că pretinsa aporie a schimbării lingvistice nu există decât în virtutea unei erori de perspectivă, care se manifestă, în esenţă, în identificarea – explicită sau implicită – a noţiunii de “limbă” cu cea de “proiecţie din cronică”; b) că problema schimbării lingvistice nu poate şi nu trebuie să fie pusă în termeni cauzali; c) că, totuşi, afirmaţiile citate (vezi supra) se întemeiază pe o intuiţie sigură, însă umbrită şi interpretată echivoc prin faptul că se atribuie obiectului ceea ce nu e decât o exigenţă a cercetării: de aici contradicţiile cu care aceste afirmaţii se confruntă în mod inevitabil; d) că, în realitate, antinomia sincronie–diacronie nu aparţine planului obiectului, ci aparţine planului cercetării: nu se referă la limbă, ci la lingvistică (subl. n. – A.C.); e) că, chiar în opera lui Saussure – în măsura în care realitatea limbajului i s-a impus pe deasupra şi împotriva propriilor postulate – se pot găsi elemente pentru a depăşi antinomia,în sensul în care ea poate fi depăşită; f) că, însă, concepţia saussuriană şi concepţiile care derivă din ea prezintă un viciu fundamental, care nu le permite să depăşească contradicţiile lor intime; g) că nu există nici o contradicţie între “sistem” şi “istoricitate”, ci, dimpotrivă, natura istorică a limbii implică esenţa ei sistematică; h) că, în planul cercetării, antinomia sincronie–diacronie poate fi depăşită numai în şi prin istorie (3,14).
Prof. E. Coşeriu subliniază că nu trebuie admisă o prăpastie între sincronie şi diacronie, pentru că ea nu există. Limba naturală – adăugăm noi – se dezvoltă ca şi un organism viu, schimbându-se continuu. În lume totul se schimbă, evoluează, se dezvoltă. Încă celebrul poet latin (roman) Publius Ovidius Naso (43 î.e.n.-17e.n.) a formulat în cunoscutul poem epic Metamorphoses un gând care în latina medievală suna în felul următor: Omnia mutantur – et nos mutamur in illis (Toate se schimbă şi noi ne schimbăm împreună cu ele). Compararea limbii naturale cu un organism viu o găsim şi la August Schleicher (1821-1868) – unul din fondatorii naturalismului lingvistic (4,36-37).
Compararea limbii naturale cu un organism viu este justă numai pe jumătate şi iată de ce: orişice organism viu apare (se naşte), se dezvoltă (creşte) şi moare (dispare) neapărat, chiar în ciuda condiţiilor optime care i se creează. Omul, de exemplu, poate trăi până la 100 şi chiar peste 100 de ani; măslinul poate ajunge până la 700 de ani; elefantul – până la 200 de ani; broasca ţestoasă, corbul, bufniţa, papagalul, lebăda – până la 100 de ani, vaca – până la 40-50 de ani etc. (5,544).
Aşadar, durata vieţii organismului viu este limitată în timp.
Cu totul alta este situaţia cu limba naturală, concretă. Ea se dezvoltă în permanenţă şi dispariţia ei nu poate fi “planificată”, dacă are condiţiile necesare de creştere. După opinia prof. L. C. Graudina, limba naturală nu se opreşte în dezvoltare. Şi această evoluţie se derulează pe linie ascendentă (6. passim).
Limba evoluează, dar foarte încet, aproape de neobservat pentru vorbitorul de rând şi pentru o comunitate de purtători ai aceleiaşi limbi. Şi această “neobservare” se întâmplă “pentru că limba, schimbându-se, rămâne ea însăşi” (O. Trubaciov) pentru cei ce o vorbesc. În această ordine de idei notăm că lingvistul italian Bruno Migliorine (în lucrarea Storia della lengua e storia de la cultura. Firenze, 1561) scria: “Limba italiană din sec. al XIV-lea şi limba italiană contemporană, în esenţă, este una şi aceeaşi limbă” (7,303).
E necesar să relatăm că afirmaţia lui Bruno Migliorine e justă dacă o examinăm din punctul de vedere al unui purtător obişnuit (nefilolog) de limbă italiană, şi nu este justă dacă o privim cu ochii unui specialist filolog. Prof. E. Coşeriu aduce lumină în acest plan, subliniind: “limba care nu se schimbă este limba abstractă…Nu s-a întâmplat niciodată ca o gramatică să se modifice de la sine sau ca un dicţionar să se îmbogăţească prin propriile puteri. Iar liberă de aşa-numiţii “factori externi” este numai limba abstractă, consemnată în gramatici şi în dicţionare” (8,15). Şi în continuare autorul precizează: “Cea care se schimbă este limba reală în existenţa ei concretă. Dar această limbă nu poate fi izolată de “factorii externi” – adică de tot ceea ce constituie materialitatea, istoricitatea şi libertatea de expresie a vorbitorilor care se manifestă numai în vorbire” (8,15).
Aşadar, prof. E. Coşeriu “leagă” schimbările în limbă cu astfel de fenomene ca “factorii externi” şi “vorbirea”. Şi are perfectă dreptate, deoarece “factorii externi”, inclusiv influenţa altor limbi, îşi lasă amprenta, uneori foarte puternică, asupra idiomului dat. Strict vorbind, “factorii externi” sunt “generatori de instabilitate” într-o limbă. În această “instabilitate” se şi conţine “germenul” dezvoltării şi perfecţionării, căci limba are nevoie de noi şi noi mijloace de expresie, de cuvinte noi, care atrag după sine şi noţiuni noi. “De aceea, scrie E. Coşeriu, limba se adaptează la necesităţile de exprimare ale vorbitorilor şi continuă să funcţioneze ca limbă în măsura în care se adaptează” (8,96). Polemizând cu unii lingvişti care socoteau că limbile sunt “imuabile”, prof. E. Coşeriu consemnează: “… a te întreba “de ce se schimbă limbile” (înţelegând prin aceasta că aşa ar trebui să fie) este absurd, căci echivalează cu a te întreba de ce se reînnoiesc necesităţile de expresie, de ce oamenii nu gândesc şi nu simt decât ceea ce s-a gândit şi s-a simţit mai înainte”. Şi mai departe savantul nostru polemizează cu H. Bergson, notând: “Dacă limba ar fi făcută o dată pentru totdeauna şi nu s-ar face continuu prin activitatea lingvistică, ar trebui să admitem împreună cu Bergson că “cuvintele nu pot exprima noul decât ca o reajustare a vechiului” (9,102). Dar adevărul e că cuvintele exprimă tocmai “noul”… – prin faptul că limba e cultură – ele îl exprimă în sensul în care noutatea se manifestă în domeniul culturalului: “cultura este tradiţie, şi în cadrul tradiţiei este spontaneitate, inventivitate” (10.39).
Prof. E. Coşeriu, în repetate rânduri, invocă teza lui Aristotel, preluată de W. von Humboldt, că limba nu este ergon (produs), ci enérgeia (activitate), prin urmare schimbarea, dezvoltarea este un specific al ei, o proprietate indisolubilă care se manifestă în continuare şi permanent. Prof. E. Coşeriu scrie literalmente: “Nu există limba ca ergon. Ergon-ul există numai ca o abstracţie. Adică unde putem găsi limba? Unde putem găsi “limba română”? Într-o gramatică şi într-un dicţionar. Adică putem “extrage” limba, pe când textul îl avem” (11,66).
Opinia profesorului E. Coşeriu privind ideea că schimbarea este absolut inerentă modului de a exista al limbii a fost preluată de mulţi lingvişti din toate ţările. Astfel, acad. rus Vitali Kostomarov scria că “limba este o continuă discontinuitate” sau “o discontinuă continuitate” (12,20) intuind o perpetuă schimbare, dezvoltare, evoluţie a unui idiom. În fiecare moment limba naturală este aceeaşi, dar şi alta, căci este impregnată cu noi sau înnoite elemente (fenomene), cerute de necesităţile de exprimare a purtătorilor idiomului dat la o anumită etapă istorică.
Prof. E. Coşeriu a dezvoltat antinomia lui F. de Saussure cu privire la diacronie–sincronie, adăugându-i elementul “istoric”. Colosul de la Tübingen subliniază: “sincronia şi diacronia, în sensul lui F. de Saussure, nu epuizau ştiinţele lingvistice şi că, în realitate, trebuie să le legăm pe amândouă într-o disciplină lingvistică mai generală, care este istoria” (11, 30-31). Prof. Coşeriu adaugă la cunoscuta dicotomie sincronie-diacronie încă un element – i s t o r i a – obţinând trihotomia sincronie–diacronie–istorie, de unde şi capitala monografie Sincronía, diacronía e historia (Montevideo, 1958), scrisă în spaniolă, apoi tradusă şi editată în portugheză, germană, italiană, japoneză, română etc.
Aşadar, s-a produs o adevărată revoluţie, pentru că diacronia nu mai este “lineară” şi cu un singur obiect, linia timpului, ci este disciplina lingvistică integrală, care conţine şi descrierea… unui obiect într-un moment al dezvoltării sale istorice (11.31). Urmează concluzia generală şi capitală: “… opoziţia între descriere şi istorie este o opoziţie absurdă, fiindcă descrierea într-adevăr nu conţine istoria, pe când istoria conţine descrierea (subl. n. – A. C.). De aici Sincronía, diacronía e historia: istoria ca ştiinţă integrală” (11.31).
Mai e de menţionat că în limbă, fie chiar bine fixată, edificată, observăm procesul de reflectare a diacroniei în sincronie. În acest sens ne vorbesc “excepţiile” de ordin fonetic, morfologic etc., menţinerea unor forme vechi (tip. au fost căzut), apariţia unor structuri noi la nivel sintactic (tip. studenţilor – bursă majorată!), utilizarea unor forme arhaizante (tip. trebuiesc fac, să vază, eram să cad, patrusprezece – pentru paisprezece etc.). Prof. Coşeriu scrie în această ordine de idei, că în latină categoria timpului era predominantă în sistemul verbal, “deşi persistau şi unele modalităţi aspectuale”; tot în latină exista şi declinarea desinenţială, dar, în acelaşi timp, se întâlneau pe scară largă prepoziţiile, iar “numeroase substantive admiteau în flexiune două paradigme” (2.109).
După cum am mai spus (a se vedea supra), schimbările într-o limbă naturală se produc foarte lent, încât purtătorii acesteia aproape că nu le observă, nu le conştientizează. Prof. E. Coşeriu notează: “Vorbitorul este inconştient de schimbare, este convins că realizează mereu aceeaşi limbă, că nu vorbeşte altă limbă şi că el nu face altceva decât să continue tradiţia. Când adoptă ceva nou, adoptă fiindcă aşa “se zice”, adică el consideră că asta ţine de limbă deja, că în limbă se zice aşa” (13.87). În această ordine de idei este concludent cunoscutul paradox al lui Benedetto Croce. Iată-l: “Dacă am pune toate generaţiile de oameni din sec. I până în sec. al XX-lea, una lângă alta, şi le-am considera împreună, am vedea că totdeauna avem impresia că două generaţii succesive vorbesc aceeaşi limbă. Însă deja la distanţa de 4-5 generaţii se pare că e altă limbă, iar la 10-20 de generaţii avem impresia că e cu totul altă limbă, deşi membrii fiecărei generaţii credeau că vorbesc aceeaşi limbă. Înseamnă că ei au schimbat, au refăcut limba fără să aibă această intuiţie şi considerând că ei realizează limba, nu o schimbă” (Apud 13,87). Să apelăm la un exemplu. Dacă vom încerca să citim textele vechi româneşti, începând cu Scrisoarea lui Neacşu (1521), vom găsi acolo unele cuvinte, forme gramaticale, structuri sintactice care astăzi nu se mai utilizează, ele căzând în desuetudine. Dar acest fapt nu ne autorizează să conchidem că am avea de-a face cu o altă limbă decât cea română. Schimbările evolutive la toate nivelurile limbii nu au fost în măsură să denatureze specificul limbii române: în textele vechi de care vorbim ea (limba) a rămas tot română. Oare un vorbitor de limbă română actuală n-ar putea înţelege mesajul dintr-un text din cauza unor forme şi structuri arhaizante ca: au fost căzut(mai mult ca perfectul), au vrut scăpa (condiţionalul trecut), să fie fost (conjunctivul trecut), au fost zicând (potenţialul); carele, carii, carea (pronume relativ articulat şi acordat cu elementul regent), uşa de la spătărie(determinativul nominal analitic) etc.? Desigur că nu, pentru că schimbările produse rămân oarecum la periferia limbii, nu sunt de adâncime, ci de suprafaţă.
 
* * *
Vorbind despre dihotomiile lui F. de Saussure, prof. Coşeriu face nişte reflecţii interesante şi originale privind limba–vorbire (langue–parole). Ca să răspundem în ce constă deosebirea între cele două noţiuni, ar trebui, după E. Coşeriu, să pătrundem în esenţa verbelor a distinge şi  a separa, pentru viaţa cotidiană “se pot distinge noţiuni şi se pot separa obiecte”, iar faptul că unele obiecte nu se pot separa, nu înseamnă că nu putem distinge noţiunile, conceptele (13,29). Şi mai departe profesorul Coşeriu apelează la un argument forte: “nu putem separa ziua de noapte, fiindcă există în continuu, însă conceptele de “ziuă” şi de “noapte” le putem distinge şi sunt foarte clare. Şi tocmai faptul că vedem trăsături ale zilei şi trăsături ale nopţii în acelaşi timp, acest fapt face să putem separa obiectele. Asta în semantica structurală. Şi atunci, şi în acest caz, şi în faptul de limbă şi vorbire, tot aşa, spunem: unde este limba? Limba o găsim în vorbire, este această dimensiune… adverbială a vorbirii. Şi atunci – continuă autorul – m-am întors la concepţia veche: am arătat care era adevărul concepţiei greceşti despre limbă şi al concepţiei romane în limba latină. Anume în greceşte [limba] era un mod al vorbirii, exprimat deja într-un termen: hellçnízein “a vorbi greceşte” şi barbarízein “a vorbi ca barbarii” şi se putea separa ca adverb “a vorbi greceşte” era lalein hellenisté (sau barbaristé, adică “a vorbi ca barbarii”). În limba latină se prezintă tot aşa, ca modalitate adverbială: latine loqui, adică “a vorbi latineşte” (13,29).
Prof. E. Coşeriu subliniază în mod expres că şi “limba română menţine această construcţie: limba este un adverb, o modalitate a vorbirii, deci se găseşte în vorbire. Şi se poate delimita numai ca formă de cunoaştere a limbii la subiectul vorbitor, ca un fel de “ştiinţă” în conştiinţa fiecărui subiect vorbitor, pe când dimensiunea în concret o aflăm ca dimensiune a vorbirii. Adică ceea ce vedem aici e latineşte sau româneşte. Şi, de altfel, şi la subiectul vorbitor, ca să vadă subiectul care este “ştiinţa” lui trebuie să realizeze limba, cel puţin într-o vorbire internă, deci tot în vorbire o arată” (13,29).
Prof. E. Coşeriu mărturiseşte cum a ajuns la ideea primatului vorbirii faţă de limbă: “… primul lucru pe care l-am făcut şi care, pe urmă, e ca un fir roşu în toată activitatea aceasta lingvistică, a fost să nu plec de la limbă, ci dimpotrivă: adică să răstorn acest principiu saussurian, fără să neg valoarea distincţiilor saussuriene; să plec, dimpotrivă, de la vorbire şi să iau vorbirea ca realitatea în care trebuie să facem distincţiile şi în care să găsim şi această dimensiune, fără îndoială, esenţială, care este limba (langue). Şi atunci spun… trebuie să plecăm de la vorbire. La F. de Saussure se spune că se ia limba “ca măsură a tuturor celorlalte manifestări de limbaj”, pe când eu spun că luăm vorbirea ca “măsură” şi limba însăşi (langue) s-o găsim în vorbire. Răsturnând acest principiu, deci, imediat am văzut întâi că era nevoie să distingem aceste nivele în vorbire, în tehnica vorbirii…” (14,14).
Orice inovaţie, orice schimbare se produce, mai întâi, în vorbire şi mai apoi ajunge (sau nu ajunge) a se sedimenta în limbă. Decide de fiecare dată uzul: dacă fenomenul inovator a fost acceptat de masele de vorbitori, el va reuşi să devină un fapt de limbă, iar dacă purtătorii idiomului respectiv nu asimilează, nu primesc fenomenul inovator din vorbire, acesta nu se va ridica la rang de fapt al limbii. În acest plan, din timpurile vechi, circulă dictonul: Nihil eat in lingua, quod non fuěrit prius in oratione. “Nimic nu este în limbă, ceea ce nu ar fi fost mai întâi în vorbire”.
Profesorul E. Coşeriu vede o legătură strânsă între limbă–vorbire şi diacronie–sincronie. În opinia marelui savant “din punct de vedere real nu putem în vorbire separa sincronia de diacronie, fiindcă sincronia este funcţionare şi diacronia dezvoltare. Însă, prin creativitate, dar şi prin virtualitatea sistemului, ceea ce se creează există deja, ţine de funcţionare, ţine de sincronie. Şi, deci, în realitatea limbajului, în vorbire, aceste două momente sunt numai un singur moment: un moment văzut ca funcţionare, celălalt văzut ca dezvoltare, ca fapt nou pe linia timpului” (14,30).
În continuare, prof. E. Coşeriu explică şi mai clar, relatând că “limba se formează, “se construieşte diacronic şi funcţionează sincronic” în fiecare moment, că aceste două momente în vorbire sunt numai unul, un singur moment. Şi deci numai punctul nostru de vedere e deosebit, fiindcă considerăm nu numai funcţionarea, ci considerăm şi o funcţionare anterioară sau ulterioară” (14,30).
Se ştie că F. de Saussure presupunea că în studiile de lingvistică primează (sau ar trebui să primeze) planul sincronic. Cu alte cuvinte, se pleda pentru primatul aspectului sincronic asupra aspectului diacronic “în faptele înseşi şi/sau în studiul lor, şi, prin urmare, a primatului descrierii asupra istoriei” (15,72). În acelaşi spirit şi italianul Matteo Bartoli formulează “normele spaţiale” cu referire la distribuirea faptelor lingvistice în spaţiul geografic. Se consideră că unele forme zonale, periferice sunt cele mai vechi, “reprezentând un “strat” anterior, nesubstituit de inovaţiile care s-au difuzat din centrul acelui teritoriu lingvistic” (15,74). Aşadar, reiese că din sincronie se deduce diacronia, din “starea de lucruri” – un fapt de istorie. De exemplu, adjectivul lat. formosus în teritoriile periferice sună în felul următor: sp. hermoso şi rom. frumos, pe când în aria centrală acest adjectiv îmbracă altă formă: it. bello şi fr. beau. Un alt exemplu. Adverbul latin magis şi-a găsit loc în sp. más şi în rom. mai, pe când în franceză şi italiană s-a încetăţenit adverbul latin plus cu formele: fr. plus şi it. più.
După ce a analizat aceste fapte de limbă (vezi supra), prof. E. Coşeriu conchide că ele “ne permit să interpretăm în sens istoric un fapt sincronic”. Şi mai departe: “Punctul de plecare nu este, de fapt, succesiunea, ci, dimpotrivă, simultaneitatea formelor considerate, din aceasta deducându-se cronologia lor relativă: se prezintă mai întâi “starea de lucruri” şi “descrierea…”, iar pe această bază se ajunge la inferenţa istoriei” (15,75).
Când vorbim de dicotomia sincronie–diacronie, trebuie să ne dăm bine seama că aceste dimensiuni se află într-o indiscutabilă legătură. Diacronia “se naşte” în sincronie, iar sincronia este rezultatul diacroniei. Nu există o sincronie “neafectată” de diacronie, precum nu există diacronie în afara sincroniei.
Aceste fenomene merg mână-n mână şi constituie viaţa limbii. Dacă nu ar fi diacronie, o limbă naturală ar rămâne închistată şi încorsetată atât de puternic, încât nu ar putea “respira”.
Diacronia aduce mişcare, viaţă, momente de penetrare în sincronie, făcând-o mai “receptivă”, mai “deschisă”, mai pretabilă la necesităţile şi cerinţele purtătorilor unei limbi naturale. Probabil că cele spuse mai sus l-au făcut pe cunoscutul lingvist francez André Martinet să exclame: “Oricât de importantă ar fi sincronia, cu ea nu se termină lingvistica” (16,461).
 
* * *
Merită toată atenţia opiniile profesorului E. Coşeriu referitoare la şcolile ştiinţifice. Fiind el însuşi cap de şcoală, savant care a îndrumat activitatea de cercetare a zeci de tineri, acad. E. Coşeriu a emis un veritabil “cod” al raportului maestru–discipol. Unele postulate din acest “cod” le putem desprinde din cunoscutul interviu dat profesorului Nicolae Saramandu (vezi 11.passim). Vom menţiona câteva dintre ele:
– Şcoala este un rezultat al entuziasmului şi al convingerilor pe care profesorul ştie să le deştepte şi să le stimuleze la elevi.
– Profesorul trebuie să transmită elevilor rezultatele experienţei sale personale, pentru ca dânşii să profite de ele. În asta constă generozitatea maestrului…
– Maestrul urmează să stimuleze capacitatea şi interesul personal al elevului, să-i îndrume dezvoltarea în direcţia în care acesta este dotat. (Dacă cineva este înzestrat pentru anchetă dialectală, nu trebuie să-l obligi să facă gramatică).
– Să propună elevilor săi să se ocupe de probleme fundamentale ale ştiinţei, căci acesta e şi un drum practic către succes.
– Un profesor adevărat poate chiar să se lase convins de tezele unui discipol, dacă acesta le argumentează solid (documentar) şi cu metodă.
– Profesorul adevărat trebuie să înţeleagă că elevii îl pot depăşi şi chiar trebuie să stimuleze propria lui depăşire. El nu este mai puţin maestru dacă este depăşit de elevi.
Există, fireşte, şi unele “restricţii” ale îndrumătorului ştiinţific, unele lucruri pe care urmează să le evite în contactul său cu discipolii.
Conform opiniei prof. E. Coşeriu, acestea s-ar reduce grosso modo la trei:
– Maestrul nu trebuie să-şi impună convingerile, elevii le pot adopta în mod critic.
– Maestrul nu trebuie să-i pretindă discipolului să se ocupe de acelaşi domeniu de fapte de care se ocupă el şi nici să susţină aceleaşi teze sau aceleaşi idei.
– Profesorul urmează a fi tolerant în caz dacă ideile susţinute de elev pot fi chiar contrare celor promovate de el însuşi.
Marele maestru mai era dispus să dea din deget unor tineri cercetători, spunând că ei:
– trebuie “ţinuţi în frâu”, pentru că au adesea preocupări dispersate, prea vaste, şi prezintă proiecte nerealizabile;
– trebuie îndrumaţi către domeniile insuficient cercetate, către problemele nerezolvate, care merită să fie studiate;
– trebuie să înveţe tehnica cercetării;
– trebuie să se informeze în două direcţii: cu privire la concepţie şi cu privire la fapte;
– trebuie să îmbrăţişeze concepţiile care sunt curente într-o anumită epocă, pentru a nu confunda un singur punct de vedere cu un punct de vedere absolut;
– trebuie să înţeleagă că numai pasiunea şi munca sunt calea succesului, căci Labor improbus omnia vincit “Munca îndârjită le învinge pe toate” (Vergilius, Georgica – Georgicele);
– trebuie să-şi dea seama că teme înguste nu există. În acest sens prof. Coşeriu precizează: “La tineri supără faptul că domeniul de cercetare li se pare prea restrâns. E o eroare. Universul se poate percepe în domenii foarte restrânse de activitate. Poţi îmbrăţişa universul studiind o scoică”.
 
* * *
Încheind această expunere a unor reflecţii coşeriene, privitor la şcoală ştiinţifică–maestru–discipol, aş vrea să subliniez un gând cardinal al savantului: “În ştiinţă nu este de ajuns să ai idei izolate, ci trebuie să ai o concepţie” (11,171), iar concepţia se formează în cadrul unei şcoli ştiinţifice. Fără şcoală tânărul cercetător e tentat să facă deseori concesii teoriilor eronate sau chiar false, să devină un eclectic, adică “să ia de ici colo câte ceva” (ibidem, 121), fără nici in sistem, fără o logică fundamentală.
Profesorul E. Coşeriu notează: “Vezi tineri bine pregătiţi, cu idei, care nu se articulează într-o concepţie unitară. În fiecare articol adoptă altă concepţie, fără să se întrebe dacă această concepţie în sine e bună” (ibidem, 171). După cum vedem, un tânăr cercetător ar putea fi sigur de justeţea investigaţiilor sale numai atunci, când împărtăşeşte doctrina unei şcoli ştiinţifice concrete.
În concluzie, am vrea să trecem în revistă doar câteva aprecieri răzleţe date “gigantului de la Tübingen”. Le vom cita după cum urmează: “Lucrările lui E. Coşeriu de lingvistică generală şi romanică, bazate pe o aprofundată cunoaştere a limbilor clasice, romanice, germanice şi slave, precum şi pe o riguroasă cultură filozofică, îl impun pe plan mondial drept unul dintre cei mai originali teoreticieni ai lingvisticii” (17,102). În anul 1981, când marele nostru compatriot Eugen Coşeriu împlinea 60 de ani, profesorul german Hans Helmut Christmann scria: “Dacă e “să spunem lucrurilor aşa cum sînt”, atunci trebuie să recunoaştem că ne aflăm în prezenţa unui gigant” (18,60).
Savantul britanic N. C. W. Spence scria încă în anii ’60 că “semnificaţia cea mai profundă a aportului ştiinţific coşerian constă tocmai în performanţa unificării conceptuale a întregului domeniu al lingvisticii contemporane” (20,13). Profesorul Universităţii “Lucian Blaga” Sibiu dr. Victor V. Grecu menţionează: “Opera lui Eugeniu Coşeriu i-a adus reputaţia şi considerarea ca “unul dintre cei mai mari lingvişti ai secolului XX”. O impresionantă putere de cuprindere a materiei şi o concepţie umanistă profundă originală caracterizează gândirea lingvistică a savantului de la Tübingen. Beneficiind de o informaţie enciclopedică puţin obişnuită (lingvistică, filozofie, logică, estetică, literatură etc.), cunoscător al unui număr impresionant de limbi străine, pe firul unei tradiţii, ilustrate de eruditul Dimitrie Cantemir, E. Coşeriu a fundamentat un sistem coerent de concepte, pe care l-a îmbogăţit şi l-a nuanţat continuu, din dorinţa de a-l face cât mai adecvat obiectului de studiu – limba ca fenomen al culturii […]. Aşadar, o personalitate ştiinţifică şi universitară copleşitoare. Cele mai grăitoare mărturii sunt culegerile omagiale consacrate aniversărilor sale: Logos semantikós. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu, în 5 volume. Berlin–New York–Madrid, 1981, însumând 2500 de pagini, în care publică 108 savanţi din 31 de ţări ale lumii, precum şi Energeia und Ergon. Studia in honorem Eugenio Coseriu, în 3 volume, Tübingen, 1988, cuprinzând 2000 de pagini, în care publică studii 91 de lingvişti din 20 de ţări ale lumii. O statură care consternează şi înalţă (subl. n. – A.C.)” (20,13-14).
Profesorul clujean Mircea Borcilă relatează că trăim un sentiment de mândrie “în încercarea de evaluare lucidă a operei celui mai strălucit fiu al acestor locuri. Reconstrucţia din temelie a disciplinei “pilot” a lingvisticii, realizată de Eugen Coşeriu, reprezintă, într-adevăr, tocmai o asemenea “iniţiativă spirituală, istorică”, prin care geniul românesc se înalţă poate pentru prima oară “asupra creştetelor altor popoare” pe orbita universală a ştiinţelor umane” (subl.n. – A.C.) (21,31).
Mihăileneanul nostru, românul basarabean Eugen Coşeriu s-a învrednicit şi de alte calificative ca: “Lingvistul nr. 1 al epocii”, “Gigantul de la Tübingen”, “Regele lingvisticii”, “Colosul din Germania”, “Prinţul lingvisticii”, “Lingvistul secolului XX”, “Un lingvist pentru secolul XXI”, “Fondator al lingvisticii ca ştiinţă a culturii” (Alte aprecieri vezi 22. passim). Plecarea dintre cei vii a genialului lingvist şi filolog Eugen Coşeriu este o pierdere irecuperabilă pentru ştiinţa limbii din toată lumea. Numele şi opera sa vor rămâne în patrimoniul lingvistic şi cultural din multe ţări de pe toate meridianele. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
 
Note:
1. Grecu Victor V., Eugen Coşeriu – fondator al lingvisticii integrale // Omagiu lui Eugen Coşeriu, Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu, Editura Imprimeriei de Vest. Oradea, 2001
2. Apud: E. Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie, Bucureşti. Editura Enciclopedică, 1997.
3. E. Coşeriu, Sincronie… Op. cit., p. 14.
4. Al. Graur, L. Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.
5. Mic dicţionar enciclopedic, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971.
6. Л. К. Граудина, Вопросы нормализации русского языка. Грамматика и варианты, Москва, 1980.
7. Бруно Мильорини, История языка и история культуры – în cul. Современное итальянское языкознание. Под ред. Т. Б. Алисовой, Москва, 1971.
8. E. Coşeriu, Sincronie… Op. cit.
9. H. Bergson, La pensée et le mouvant, Paris, 1934, apud E. Coşeriu. Sincronie… Op. cit., p. 96.
10. R. Menéndez Pidal, Miscelaneia istorico-literaria, Buenos Aires, 1952, apud E. Coşeriu. Sincronie… Op. cit., p. 96.
11. E. Coseriu, Lingvistica integrală, Interviu cu Eugen Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, 1996.
12. В. Костомаров, Жизнь языка, Москва, 1984.
13. E. Coseriu, Lingvistica integrală… (vezi supra).
14. E. Coseriu, Ibidem.
15. E. Coseriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000.
16. Vezi A. Мартине, О книге “Основы лингвистической теории Ельмслева” – în “Новое в лингвистике”, вып. I, Москва, 1960.
17. Jana Balacciu şi Rodica Chiriacescu, Dicţionar de lingvişti şi filologi români, Bucureşti, 1978.
18. A se vedea: E. Coşeriu, Anotimpul ploilor, Cluj-Napoca, 1992.
19. Apud: Omagiu lui Eugen Coşeriu, Oradea, 2001.
20. Victor V. Grecu, Eugen Coşeriu – fondator al lingvisticii integrale (vezi supra).
21. M. Borcilă, Eugen Coşeriu, fondator al lingvisticii ca ştiinţă a culturii // Un lingvist pentru secolul XXI, Materiale ale Colocviului Internaţional “Filologia secolului XXI”, organizat cu prilejul a 80 de ani din ziua naşterii prof. Eugen Coşeriu, (Bălţi, 18-19 mai, 2001), Chişinău, Ştiinţa, 2002.
22. A. Ciobanu, Academicianul Eugen Coşeriu – lingvistul secolului XXI // rev. Basarabia, Chişinău, 1992, nr.3; Idem. Unele aspecte teoretico-didactice ale doctrinei prof. Eugen Coşeriu // Un lingvist pentru secolul XXI, Chişinău, 2002.