Lingvistul de geniu al contemporaneităţii
Pentru tiparAm avut fericita ocazie să-l cunosc pe ilustrul nostru conaţional în timpul mai multor întâlniri desfăşurate la Chişinău şi la Iaşi. Cea mai impresionantă şi de neuitat a fost prima din toamna anului 1991, când septuagenarul Eugen Coşeriu îşi revăzuse patria sa, Basarabia, după 51 de ani de la părăsirea meleagurilor natale. Întâlnirea avea loc la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova (U.S.M.). Studenţii şi profesorii de la această facultate şi de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine l-au întâmpinat pe marele lingvist al contemporaneităţii cu buchete de flori şi aplauze. Maestrul urcă treptele de marmură ale edificiului Facultăţii de Litere trecând sub o adevărată arcadă de flori. Ochii îi sclipeau de bucurie, faţa îi radia şi cu greu îşi stăpânea emoţiile. Mai târziu mărturisise că nicăieri în lume nu a fost întâlnit ca la Universitatea chişinăuiană. Profesorul Anatol Ciobanu rostise o alocuţiune despre viaţa şi opera marelui lingvist. Luă cuvântul şi lingvistul Valentin Mândâcanu, consăteanul lui Eugen Coşeriu, al cărui tată, Roman Mândâcanu, fusese primul dascăl al viitorului lingvist.
Peste doi ani, în toamna anului 1993, profesorul Eugen Coşeriu revine la Chişinău şi ţine un ciclu de prelegeri pentru profesorii şi studenţii-filologi ai Universităţii. Tot atunci acceptă cu plăcere o invitaţie la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, unde a avut o întâlnire cu studenţii şi corpul profesoral. Ne-a mărturisit multe lucruri interesante din viaţa sa de până la 1940. Îndeosebi, îşi amintea de anii când făcea studiile la Liceul „Ion Creangă“ din Bălţi. Ne-a copleşit prin sinceritatea, generozitatea şi modestia sa. Nu uit nici azi o frază adresată studenţilor: „Măi băieţi, învăţaţi, studiaţi, eu voi să vă mărturisesc că în viaţa mea încă de pe când eram student la liceu, la Bălţi, am avut un singur vis – să ajung o zi să-i învăţ carte pe nemţi... şi visul mi s-a împlinit...“. Câtă simplitate, sinceritate şi, mai ales, demnitate în această frază! Am dialogat cu Eugen Coşeriu în mai multe rânduri: în română, spaniolă şi italiană, abordând diverse probleme. Trecea cu uşurinţă de la o limbă la alta. Te copleşea dexteritatea de a utiliza limbile. Nici umbră de superioritate, deşi conştientizai că te afli în preajma unui adevărat colos al ştiinţei lingvistice.
Ne-am revăzut apoi, în iunie 1994, la Iaşi, în Aula Eminescu a Universităţii „AI. I. Cuza“, la Congresul al V-lea al Filologilor Români. Am fost fericit să obţin autografele maestrului la cele două lucrări apărute şi la Chişinău, şi la Iaşi, concomitent, în limba română – Prelegeri şi conferinţe şi Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică, pe care le păstrez ca pe cele mai de preţ relicve în biblioteca personală.
...Acum un deceniu, la una din întâlnirile cu Eugen Coşeriu, cineva dintre vorbitori îi dorise ilustrului compatriot o sută de ani de viaţă, la care Eugen Coşeriu invocă replica unui cardinal de la Roma, rostită cu ocazia unei urări similare: „Non poniamo limite alla Provvidenza!“ (Să nu punem limită celor hărăzite de Cel-de-Sus!). Cine ar fi crezut că destinul va fi atât de crunt! Astăzi îmi vine greu să mă împac cu gândul că marele lingvist al contemporaneităţii, compatriotul şi conaţionalul nostru, Eugen Coşeriu, nu mai este printre noi. Dar i-a rămas opera mereu actuală, dovadă a harului savantului şi a forţei lui de muncă. Eugen Coşeriu a revoluţionat lingvistica secolului XX. După Ferdinand de Saussure nu a existat un alt lingvist care ar fi făcut atâta pentru dezvoltarea ştiinţei despre limbă. Având o excepţională pregătire şi cultură filologică, în sensul clasic al cuvântului (cunoştea în profunzime limbile clasice – greaca şi latina – scria şi vorbea curent mai multe limbi europene – spaniola, italiana, franceza, germana, engleza), Eugen Coşeriu a pătruns în esenţa faptelor şi fenomenelor glotice. A fost un mare filozof al lingvisticii moderne. S-a străduit permanent să pătrundă în „esenţa esenţei“ (în „quid-ul quid-ului“). Dacă în lingvistica saussuriană şi post-saussuriană s-a insistat mai mult asupra dihotomiilor limbă/vorbire, sincronie/diacronie, Eugen Coşeriu a fundamentat şi lansat ideea trihotomiei – sistem – normă – vorbire, punând îndeosebi accentul pe conceptul de normă. Deşi despre normă într-un fel sau altul s-a vorbit şi până la E. Coşeriu, conceptul în cauză era abordat oarecum izolat, în afara altor entităţi ontologice. Savantul defineşte norma în strânsă corelaţie cu conceptul sistemului glotic, ca o realizare a acestuia (a sistemului limbii), adică norma este concepută ca o realizare (sau, eventual, multiple realizări) a sistemului.
În orice compartiment sau sferă a ştiinţei lingvistice unde a activat maestrul a lansat noi teze, gânduri şi idei originale. Niciodată nu a respins din start ideile şi concepţiile predecesorilor, accentuând faptul că lingvistul sau, în genere, cercetătorul care pretinde să creeze ceva cu totul nou nesprijinindu-se pe nimic, adică respingând sau ignorând ceea ce s-a scris până la el, nu numai că nu este original, dar nici nu va fi în stare să creeze ceva, nu va spune nimic nou. Totodată, E. Coşeriu îi avertiza pe tinerii savanţi-lingvişti că ar fi o eroare de principiu să încerci să scrii şi să tratezi faptele glotice într-un mod simplist, cu un aparat terminologic rudimentar, adică „pe înţelesul tuturor“. Lingvistul, fie şi începător, nu trebuie să coboare, ci, dimpotrivă, să urce pe o treaptă superioară, aidoma unui matematician care, dacă se vrea cu adevărat savant, trebuie să abandoneze domeniul aritmeticii şi să urce cu paşi temerari în sferele matematicii superioare.
Pe parcursul a mai bine de 50 de ani de muncă ştiinţifică, Eugen Coşeriu a reuşit să abordeze practic toate sferele şi compartimentele ştiinţei lingvistice şi să trateze în profunzime probleme de lingvistică generală, semantică, tipologie, istoria limbilor şi a filologiei romanice, lexicologie, gramatică (logicism şi antilogicism în gramatică), sintaxa funcţională, filozofia limbajului, limbajul poetic. Un interes aparte în prelegerile şi conferinţele ţinute în faţa studenţilor şi profesorilor (la universităţile din Iaşi şi Chişinău) a suscitat problematica arhitectonicii şi structurii limbii, unităţii lingvistice şi unităţii naţionale în special, cea a competenţei lingvistice (el saber lingüistico), a conceptului de limbă şi limbi istorice.
Problematica ce ţine de conceptul de limbă, dialect, limbă istorică şi limbă funcţională a fost tratată în profunzime de către E. Coşeriu în lucrările sale dedicate geografiei lingvistice, în special, problemelor de dialectologie romanică şi generală. Dat fiind că problematica în cauză poate fi extrapolată şi asupra situaţiei glotice din extremitatea de est a lumii romanice, adică a limbii române, ţinem să cităm câteva opinii coşeriene în acest sens. Cu privire la conceptul şi statutul de limbă (de limbă, în general), limbă istorică şi dialect, E. Coşeriu afirmă următoarele: „... un mod comun şi tradiţional de a vorbi este un sistem de izoglose realizabil în vorbirea însăşi şi un sistem de izoglose „complet“, adică realizabil – direct sau indirect – ca activitate lingvistică, este o limbă“ (Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Chişinău, „Ştiinţa“, 1994, p. 94) şi în continuare: „Orice sistem care ar putea funcţiona în actul vorbirii (ori ar putea fi dedus din funcţionarea sa în activitatea lingvistică) este o „limbă“. Aceasta înseamnă că şi conceptul de „dialect“ cade sub incidenţa conceptului general de „limbă“ şi că între dialect şi limbă nu există o diferenţă de natură sau „substantivală“. În mod intrinsec, un dialect este pur şi simplu o limbă: un sistem fonetic, gramatical şi lexical (ibidem, p. 95). S-ar părea, la o primă lectură, că se pune semnul egalităţii între limbă şi dialect. Mai jos, însă, E. Coşeriu revine la această teză specificând şi afirmând următoarele: „Aşa încât, în sens „obiectiv“ (prin ceea ce desemnează termenul dialect – contrar unei opinii foarte răspândite – nu are altă semnificaţie decât aceea a termenului de limbă. Dar dacă orice „dialect“ este o limbă, nu orice „limbă“ este un dialect (subl. n. – I.D.). Într-adevăr, atât în uzul curent, cât şi în lingvistică, vorbim de „dialectele spaniolei“ (ale limbii spaniole), ale “italienei“, „francezei“ etc., adică subordonăm dialectele unor anumite „limbi“. În aceste cazuri folosim un concept particular de „limbă“ care cade şi el sub incidenţa conceptului general de limbă ca „sistem de izoglose“, fără a coincide însă cu acela al unui sistem lingvistic imediat realizabil în vorbire. Este vorba de conceptul de limbă istorică sau idiom, adică de limbi ale căror limite nu se stabilesc ad-hoc […], ci sunt stabilite istoriceşte ca atare de propriii lor vorbitori şi de vorbitorii altor limbi, ceea ce se manifestă de obicei prin faptul că aceste limbi „au nume“ (se desemnează printr-un adjectiv „propriu“ sau „identificator“: „limba spaniolă“, „limba portugheză“, „limba franceză“ etc.“ [ibidem]. Cu alte cuvinte „termenul de dialect, în măsura în care se opune celui de limbă, desemnează o limbă minoră care se distinge în cadrul (sau este inclusă) unei limbi majore, care este o limbă istorică (un „idiom“)* [ibidem]. Nu întâmplător, credem, în cazul limbilor romanice occidentale tradiţional s-a impus termenul de idiom care precedă glotonimul (adjectival) respectiv pentru desemnarea acestor limbi (care de obicei se omite, dar se conţine în mod implicit în respectivele glotonime), de exemplu al español (= el idioma español), o português (= o idioma português), le français (= l’idiome français), l’italiano (= l’idioma italiano) etc. Cu privire la conceptul şi termenul idiom (cu sensul de limbă istorică) E. Coşeriu într-o notă la lucrarea mai sus citată specifică următoarele: „În spaniolă cuvântul idiom are adesea exact această valoare (de limbă istorică, n.n.). Astfel, „limba lui Cervantes“ poate fi o varietate a spaniolei (modalitatea particulară a spaniolei întrebuinţate de Cervantes în operele sale), în timp ce „idiomul lui Cervantes“ este spaniola ca limbă istorică şi se opune „idiomului lui Dante“, „idiomului lui Camões”, „idiomului lui Shakespeare” care sunt, respectiv, italiana, portugheza, engleza, ca limbi istorice. Tot astfel, se spune idiomul spaniol, idiomul german etc...” [ibidem, p. 119]. Vorbind despre unitatea lingvistică şi unitatea naţională în legătură cu conceptul de limbă comună şi limbă istorică cu aplicare la arealul daco-român, E. Coşeriu subliniază următoarele fapte şi teze, demne de reţinut (mai cu seamă pentru rătăciţii şi răuvoitorii limbii noastre naţionale): „Numim limbă română limba istorică română cu toată varietatea ei şi cu toate dialectele ei din ţară şi din afara ţării. Numim apoi limbă română comună în forma ei daco-română vorbită de toţi vorbitorii, cu o anumită varietate, din Basarabia până în Banat şi din Dobrogea până în Maramureş, sau, aş spune, din Transnistria până în Banat. Numim limbă română, de exemplu, într-o gramatică de limbă română, o formă exemplară a limbii române, o formă standard a limbii române, adică de fiecare dată aceste trei straturi se numesc în acelaşi fel: limbă română, toată limba română, cu toată varietatea ei, limba română comună şi limba română care se propune ca normă pentru toate regiunile româneşti şi pentru toată extensiunea limbii istorice“ (Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 186).
Eugen Coşeriu a fost un aprig şi consecvent apărător al limbii române. În acest sens, lipsa lui se va lăsa simţită mereu în Basarabia înstrăinată. Cumpătat şi bonom din fire, Domnia Sa devenea aspru de fiecare dată când cineva atenta la adevărul ştiinţific. Îmi amintesc de replica sa necruţătoare, plină de sarcasm, la adresa susţinătorilor „limbii moldoveneşti“, care se străduiau să „descopere“ nişte diferenţe (de ordin lexical) între varianta basarabeană şi cea de peste Prut a limbii române. „Vedeţi, domniile voastre, aceşti domni-tovarăşi ne învaţă că aici, în Basarabia, se zice cleioancă şi nu muşama, baistruc şi nu bastard, sârnice dar nu chibrituri. Ce aş putea să le răspund? Cu o cleioancă, cu un baistruc şi cu trei sârnice nu faci limbă moldovenească“. În cadrul unei conferinţe, savantul accentua că problema limbii române, comune tuturor vorbitorilor acesteia, nici n-ar trebui să se mai discute: „Aceste lucruri nu le putem discuta! Dar putem arăta noi mereu că 2 + 2 nu fac 5, nici 3, nici 6, nici 8 ş.a.m.d., dat fiind că ştiu şi aceşti răuvoitori că 2 + 2 fac 4“. Mai limpede şi mai convingător nici că se mai poate spune!
În încheiere, vreau să subliniez, că e de datoria noastră şi a generaţiilor viitoare de a cinsti memoria marelui lingvist român-basarabean, să studiem şi să valorificăm vasta-i operă lingvistică, opera acestui adevărat gigant al ştiinţei filologice, conaţionalul şi patriotul acestui neam încă nedreptăţit, cel care a fost şi va rămâne mereu în ştiinţă şi în memoria noastră – Eugen Coşeriu.
Referinţe bibliografice
1. E. Coşeriu, Sistema, norma y habla, Montevideo, 1952.
2. E. Coşeriu, Teoria del lenguaje y lingüística general, Madrid, 1962.
3. E. Coşeriu, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică, Chişinău, „Ştiinţa“, 1994.
4. E. Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994.
5. A. A. Леонтьев (recenzie la:) E. Coşeriu, Systema, norma y habla, Montevideo, 1952, // Структурно-типологические исследования, М., 1962.
6. Г. В. Степанов, О двух аспектах понятия языковой нормы // Метода сравнительно-сопоставительного изучения романских языков, М, 1966.
* Este clar că dacă un dialect nu este atribuit nici unei „limbi“ de rang superior, el însuşi constituie o limbă istorică prin sine (p. 119).