Procesul de integrare naţională a basarabenilor este ireversibil
Pentru tipar;)
– Stimate domnule profesor Ilie Şandru, păstrez în memorie frumoasele zile petrecute acum trei ani la Topliţa cu prilejul Zilelor „Miron Cristea”. Nu voi uita niciodată pitoreştile meleaguri din preajma urbei, călătoriile făcute în proximele localităţi şi în special în fascinanta comună Bilbor. Aş vrea să povestiţi şi cititorilor noştri ce vă leagă de această pitorească localitate.
– În urmă cu 60 de ani, după absolvirea Şcolii Pedagogice Române din Reghin, am fost repartizat în fostul raion Topliţa, iar aici am fost numit învăţător la Şcoala Elementară cu 7 clase din comuna Bilbor. Nu auzisem până atunci de Bilbor şi mă tot întrebam în ce parte să apuc ca să pot ajunge acolo. Am aflat că Bilborul era o localitate izolată, situată undeva în munţi, la aproape 30 de km depărtare.
La Bilbor, pe vremea aceea, se ajungea foarte greu, singurul mijloc de transport fiind trenul forestier, fără vagoane personale, care pornea dimineaţa, în jurul orei 4, de la poarta fabricii de cherestea din Topliţa, spre gurile de exploatare forestieră din munţi. După vreo două ore, te lăsa la 7 km de comună. Se mai putea merge cu căruţa, ori cu sania, în funcţie de anotimp, sau chiar pe jos, drum făcut mai târziu nu de puţine ori. Bilborul, aflat la peste o mie de metri altitudine, era o aşezare specifică de munte, cu casele împrăştiate pe tot cuprinsul depresiunii intramontane dintre masivele muntoase ale Giurgeului, Bistriţei şi Călimanilor, din Carpaţii Orientali. Viaţa era foarte grea, fiindcă, în afară de produsele lactate şi cartofi, acolo nu se mai găseşte nimic, din cauza climei aspre şi a deficitului de pământ arabil. Dar, fiindcă aproape toţi eram tineri în colectivul didactic – vreo 15, fiindcă, în afară de şcoala din centru, cu 7 clase, mai erau două şcoli cu 4 clase, situate în cătunele mai îndepărtate –, nu prea le puneam pe toate la inimă.
Aşa am ajuns învăţător la Bilbor. Aveam doar 18 ani. Încetul cu încetul, am început să iubesc Bilborul, locuitorii săi, oameni aspri, dar drepţi, ca toţi muntenii. După doi ani, din Bilbor am plecat militar şi m-am întors tot acolo; în Bilbor m-am căsătorit, soţia mea, Paula Tănase, fiind tot dăscăliţă; în Bilbor s-au născut cei doi băieţi, Dan şi Paul-Ilie; din Bilbor am urmat apoi cursurile fără frecvenţă ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Istorie – Filozofie, Secţia Istorie – Limbă şi literatură română.
A trecut de atunci mai bine de o jumătate de veac. Acum Bilborul este o aşezare frumoasă, de munte, cu aproape o mie de gospodării şi peste trei mii de locuitori, în care a pătruns din plin ceea ce numim „civilizaţie modernă”: curent electric, aparatură audio-vizuală de toate tipurile, apa curentă, câteva sute de autoturisme, tractoare etc. Au cam dispărut, din păcate, altele: portul popular, tradiţiile şi obiceiurile noastre frumoase, jocurile populare etc.
– Legat de Bilbor este şi numele unui ilustru promotor al unirii Ardealului cu Ţara, şi anume Octavian C. Tăslăuanu. Aţi scris şi o monografie intitulată Pe urmele lui Octavian C. Tăslăuanu, ediţia a doua revăzută şi adăugită a apărut la Târgu-Mureş, în 2012. Cum aţi descoperit calea spre acest ilustru înaintaş?
– Acolo, la Bilbor, o învăţătoare, Adelina Cruceanu, mi-a vorbit despre „unchiul Tavi”. Era Octavian Codru Tăslăuanu (1876-1942), prieten intim şi sfătuitor (cu 5 ani mai mare) al poetului Octavian Goga. Totodată am avut şi şansa de a-i mai găsi în viaţă pe doi dintre fraţii săi: Petrache Tăslăuanu, învăţător, fost director al şcolii din Bilbor, şi Cornel Tăslăuanu, cel mai mic dintre cei 11 copii ai preotului Ioan Tăslăuanu şi ai soţiei sale, Anisia Tăslăuanu, n. Stan, fost de mai multe ori primar al comunei. În podul casei lui Cornel Tăslăuanu am descoperit o adevărată comoară: întreaga colecţie a revistei „Luceafărul” şi multe alte documente legate de viaţa lui Octavian C. Tăslăuanu, de editarea revistei, scrisori.
De atunci, a început să mă intereseze tot mai mult viaţa şi activitatea acestuia. Fiind primul băiat al familiei, conform tradiţiei din familiile preoţeşti, trebuia să urmeze cariera preoţească. Nu i-a plăcut, motiv de ceartă şi de neînţelegeri cu tatăl său. A pornit, astfel, în viaţă bazându-se doar pe puterile sale. A trecut graniţa în România şi a urmat cursurile Universităţii din Bucureşti, Facultatea de filologie, unde a avut dascăli renumiţi: Titu Maiorescu, Ion Bianu, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Grigore Tocilescu, Pompiliu Eliade.
După absolvirea facultăţii, a avut şansa să fie numit secretar la Consulatul General al României din capitala Ungariei, Budapesta, cunoscând foarte bine limbile maghiară şi germană.
Pe vremea aceea, la Budapesta se afla o întreagă colonie de studenţi români din Ardeal. Unii dintre aceştia, în frunte cu Octavian Goga, şi-au pus în gând să scoată o revistă, căreia să-i dea numele „Luceafărul”, în amintirea „Luceafărului poeziei româneşti”, Mihai Eminescu. I-au cerut sprijinul lui Tăslăuanu. Şi, astfel, Octavian C. Tăslăuanu şi-a legat destinul de cel al revistei, pe care a condus-o efectiv din 1903 până în 1906, la Budapesta, iar din 1906 până în 1914, la Sibiu, unde el a fost numit secretar al Astrei. Revista „Luceafărul” a devenit, alături de „Viaţa românească” din Iaşi şi „Semănătorul” din Bucureşti, una dintre cele mai importante reviste literare româneşti de la începutul secolului al XX-lea. Tăslăuanu a reuşit să obţină colaborarea la revistă a majorităţii marilor scriitori români ai vremii: Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Al. Brătescu-Voineşti, Ştefan Oct. Iosif, Ion Lupaş, Ilarie Chendi, Sextil Puşcariu etc. Iar Octavian Goga, prin poeziile sale, a fost cel care a dat strălucire revistei. „Luceafărul” era, la Budapesta, şi „o flamură de luptă naţională” a românilor transilvăneni.
Odată cu începerea Primului Război Mondial, în 1914, O. C. Tăslăuanu, ca ofiţer al armatei austro-ungare, a fost mobilizat şi trimis pe frontul din Galiţia, în fruntea unei companii de glotaşi (infanterişti) români ardeleni. Au ajuns până la Nistru. Tăslăuanu, evident, cunoştea versurile „De la Nistru, pân la Tisa...” din Doina lui Eminescu. „De-o fi să ne batem cu fraţii noştri basarabeni, ce ne facem, domnule alitnant (locotenent)?”, l-a întrebat un soldat. Nu a ştiut ce să-i răspundă. După trei luni, rănit şi bolnav, a ajuns la sanatoriul din Mehadia, de unde a reuşit să treacă munţii, în România. „Sunt în Ţara Românească, dar trăiesc cu sufletul tot în Ardeal şi aştept..., aştept mereu să aud goarnele sunând şi să mă întorc, viu sau mort, acasă, în România Mare”, scria el în Jurnalul său.
În Ţară, după multe peripeţii, reuşeşte, în cele din urmă, să intre voluntar în Armata română, fiind numit şeful biroului de informaţii al Corpului IV, Oneşti, sub comanda generalului-erou Ieremia Grigorescu, iar în 1918, după reintrarea României în război, a fost şeful serviciului de informaţii al trupelor române care au operat în Ardeal. După război, a fost ales membru în Marele Sfat al Transilvaniei, deputat de Tulgheş, senator de Mureş, ministru de două ori în guvernul condus de generalul Alexandru Averescu. Scârbit însă de mocirla politică a vremii, s-a retras la masa de scris, cu intenţia de a-şi termina ciclul „Spovedaniilor”, ce trebuia să cuprindă 15 volume, dar care a rămas neterminat din cauza morţii premature, în 1942, a autorului.
Dintre cărţile publicate în timpul vieţii amintesc: Informaţii literare şi culturale (1910), Trei luni pe câmpul de război (jurnal de front, 1915), Hora obuzelor (povestiri, 1916), Sub flamurile naţionale (vol. 1, 1935), Octavian Goga, amintiri şi contribuţiuni la istoricul revistei „Luceafărul” (vol. 1, epoca budapestană, 1939) etc.
– O altă personalitate care v-a marcat itinerarul dumneavoastră de creaţie este Patriarhul Miron Cristea. Aţi editat şi despre el o monografie. Tot dumneavoastră sunteţi iniţiatorul Zilelor „Miron Cristea”, eveniment ştiinţific şi cultural de omagiere a distinsului slujitor al Bisericii Ortodoxe Române. În continuare, vă rog să vă referiţi la personalitatea lui Miron Cristea.
– În toamna anului 1961, am fost transferat din Bilbor la Topliţa, în funcţia de director al Casei Raionale de Cultură, iar în 1962 am fost numit secretarul Comitetului pentru Cultură şi Artă de pe lângă Sfatul Popular al raionului Topliţa, funcţie în care am rămas până în 1968, la înfiinţarea judeţelor, când am reintrat în învăţământ. În această perioadă, când venea pe la Topliţa unchiul meu, avocat, doctor în ştiinţe juridice, ne duceam împreună la Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie”, ctitoria întâiului Patriarh al României Mari şi al Bisericii Ortodoxe Române (BOR), unde era stareţ PS Emilian (Dumitru) Antal, nepot de soră al Patriarhului, care fusese pe vremuri protopop la Reghin şi profesor de religie al unchiului meu. În acest fel, prin el, am început să cunosc mai bine personalitatea Patriarhului, să cercetez multe dintre documentele aflate la biblioteca mănăstirii, la Biblioteca Astra din Sibiu, la Episcopia Caransebeşului şi la Patriarhia Română. Aşa avea să se nască volumul Patriarhul Miron Cristea, pe care l-am scris împreună cu regretatul coleg şi prieten, scriitorul Valentin Borda, din Bucureşti. Volumul a fost lansat la prima ediţie a Zilelor „Miron Cristea”, organizate în 1998, la Topliţa. De atunci, această manifestare s-a organizat an de an, ajungându-se acum la cea de-a XVIII-a ediţie, cu participarea unui mare număr de oamenii de ştiinţă şi cultură din ţară şi de peste hotare, inclusiv din Republica Moldova. Comunicările ştiinţifice susţinute de aceştia sunt adunate în volumele Sangidava. În 2012 am reuşit să tipăresc ediţia a II-a a volumului Patriarhul Miron Cristea, revăzută şi adăugită. Cele două lucrări despre viaţa şi activitatea Patriarhului Miron Cristea sunt cele dintâi volume monografice complete, care cuprind întreaga viaţă şi activitate a primului Patriarh al ţării şi al BOR.
– Sunteţi unul dintre intelectualii români care, după 1989, aţi scris multe şi răscolitoare pagini despre Basarabia. Cum s-a cristalizat numele provinciei în inima şi memoria copilului Ilie Şandru?
– Din păcate, nu am avut fericirea să urmez şcoală românească în perioada interbelică, respectiv în timpul României Mari, când aş fi aflat, desigur, multe lucruri legate de Basarabia. Eu am făcut clasele primare sub ocupaţie maghiară (1941-1944), cu învăţători unguri, care nu ştiau nicio boabă româneşte. Ce e drept, nici ei nu au reuşit să ne înveţe pe noi limba maghiară, doar vreo câteva cântece ungureşti, pe care le vociferam în gura mare, fără să ştim ce cântam.
Soarta Basarabiei, aflată sub cizmă rusească, m-a preocupat însă încă din tinereţe, citind tot ce am putut găsi, fiind numai ochi şi urechi la cele povestite de unchiul meu, avocat. Alte posibilităţi de a afla ceva despre fraţii noştri basarabeni nu existau în vremea regimului comunist, fiindcă nu se spunea absolut nimic despre acest ţinut. Se organizau multe excursii în fosta U.R.S.S., însă niciuna cu destinaţia Basarabia. Şi totuşi am avut şansa, în 1981, să „prind” o asemenea excursie, pe ruta Chişinău – Kiev – Moscova (câte 3 zile în fiecare oraş). Am călcat atunci cu emoţii mari pentru prima dată pe pământul Basarabiei, la Chişinău, în ziua de vineri, 26 iunie 1981. Ne-am instalat în hotelul „Inturist” (Naţional, acum în stare de demolare). Ascultam, plin de uimire, ghidul, o domnişoară drăguţă, Ludmila Penu. Cu aceeaşi uimire, dar şi plăcere, am descoperit, la marginea parcului central, monumentul lui Ştefan cel Mare, iar în parc aleea „scriitorilor moldoveni”. Adică, nu erau români? Am intrat, cu soţia mea, în biserica din apropierea hotelului şi am întrebat pe cineva dacă e românească? Da, e românească, ne-a răspuns un bătrânel, în şoaptă şi cu teamă. Pe Bulevardul Lenin, am ajuns la fosta Catedrală a Chişinăului, transformată în sală centrală de expoziţii! Totuşi am trăit atunci bucuria de a auzi pe stradă vorbindu-se româneşte şi ne-am convins că mai trăiesc români în Basarabia. Atunci s-a născut în mine dorinţa puternică de a mă apropia mai mult de ei şi de a-i cunoaşte mai bine. Lucrul acesta nu a fost posibil decât după evenimentele din 1989. Au urmat „Podurile de flori” de la Prut. Primul a fost în 6 mai 1990. Mă aflam la Cotul Miculinţi. Dincolo, pe malul stâng, e situată comuna lui Grigore Vieru, Pererâta. S-au adunat acolo, pe cele două maluri, zeci de mii de români. Cu singura barcă ce era, Grigore Vieru a trecut pe malul drept, iar Dumnezeu parcă a vrut aşa să ajungă exact în locul unde mă aflam eu. L-am luat în braţe, lumea ne-a purtat pe amândoi pe sus, până pe o platformă de tractor, devenită ad-hoc scenă. În clipele următoare apele Prutului au fost acoperite de miile de români, care s-au întâlnit în mijlocul râului, îmbrăţişându-se, fără să se cunoască, plângând de bucurie. Au fost momente pe care le trăieşti o singură dată în viaţă şi nu se pot uita. Am dus atunci la Prut întreaga colecţie de cărţi din „Biblioteca şcolarului”, care au ajuns la şcoala din comuna Corjeuţi, trecute pe apă, cu sacul, de profesorul Vasile Bardier. În anul următor, la „Podul de flori” de la Stânca-Costeşti, din Topliţa au plecat 14 autobuze încărcate, încât i-am speriat pe poliţiştii, care, văzând tăbliţele de înmatriculare cu „HR”, au crezut că au năvălit secuii!
În vară, pe la începutul lui august, după multe peripeţii, am ajuns la Corjeuţi, invitaţi de familia prof. Bardier. De acolo, pe la 20 august am ajuns la Chişinău, unde am rămas pentru a participa la prima ediţie a sărbătorii naţionale „Limba noastră cea română”. Am trăit atunci momente înălţătoare, pe care le-am consemnat, alături de altele, în cartea Basarabia iarăşi şi iarăşi..., apărută la Editura APP Bucureşti, în 2003. Ulterior, drumurile mele basarabene au continuat an de an, participând la foarte multe manifestări de spirit şi trăire românească. Am cunoscut o mulţime de oameni, intelectuali, scriitori, artişti, ziarişti etc. Aşa s-a născut cea de-a doua carte despre Basarabia, Inima Timpului, în 2010, iar apoi Jurnal de Basarabia, în 2011.
– Grigore Vieru este poetul care a lăsat urme adânci în conştiinţa basarabenilor, dar şi a românilor din Ţară şi de peste hotare, şi care a pledat sincer pentru restabilirea podurilor / punţilor culturale / literare / spirituale pe Prut. La Topliţa a fost inaugurat unul dintre primele busturi în memoria lui Grigore Vieru. Ştiu că dumneavoastră aţi avut o contribuţie decisivă în derularea acestei acţiuni, iată de ce vă rog să rememorăm evenimentele care au precedat instalarea bustului în centrul oraşului.
– Din mai 1990 legăturile noastre au rămas permanente, fiindcă idealurile erau comune. Eu am devenit pentru Grigore, la fel ca mulţi prieteni ai lui din Ţară, „fratele Ilie”. Ne-am întâlnit de multe ori la Chişinău şi ne-am apropiat sufleteşte. În semn de mare respect şi de înaltă apreciere a meritelor poetului, în 1995, când poetul împlinea vârsta de 60 de ani, am propus Consiliului Local Topliţa să-i acorde înaltul titlu de Cetăţean de Onoare al oraşului nostru. Evenimentul s-a petrecut în ziua de 31 mai 1995. Vizibil emoţionat, Grigore Vieru a rostit câteva cuvinte memorabile: „Unii au visat toată viaţa să ajungă în Cosmos. Eu, întreaga viaţă, am visat să trec Prutul, ca să-mi văd Ţara. Iar dacă acum mi s-a acordat înaltul titlu de Cetăţean de Onoare al oraşului Topliţa şi faptul că sunt membru al Academiei Române, pentru mine contează mai mult decât Premiul Nobel. Este pentru prima dată când un oraş din România îmi acordă acest înalt titlu, care mă onorează. Cred, sunt convins, că prin oraşul Topliţa am devenit acum Cetăţean de Onoare al ţării mele, România”.
În urmă cu trei ani, la 18 iulie 2011, în prezenţa participanţilor la cea de-a XV-a ediţie a Zilelor „Miron Cristea” şi a unui mare număr de locuitori ai oraşului, în parcul central al municipiului Topliţa a fost dezvelit şi sfinţit bustul poetului Grigore Vieru, operă a artistului plastic Aurelian Antal din Dorohoi, fiu al Topliţei. Pe soclul pe care este aşezat bustul sunt înscrise cuvintele rostite de Grigore Vieru în ziua de 31 mai 1995, când i s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Topliţa.
– Aţi revenit frecvent, de-a lungul anilor, în Republica Moldova, de aceea îndrăznesc să vă întreb: ce schimbări, în opinia dumneavoastră, au survenit aici în ultimele două decenii?
– În cei 24 de ani, care au trecut din 1990, am putut urmări în timp, adică în desfăşurarea lor cronologică, schimbările petrecute dincoace de Prut. În 1990, la prima ediţie a sărbătorii „Limba noastră cea română”, aveam impresia că frumosul Chişinău este un oraş locuit numai de populaţie românească. Nu se mai auzea deloc vorbindu-se în limba rusă! Aproape nu-mi venea să cred. Din păcate, lucrurile s-au schimbat în rău în anii ce au urmat. Sărbătoarea „Limba noastră cea română” a devenit o simplă sărbătoare „a limbii”. Mâna lungă, nevăzută a Moscovei începea să-şi arate roadele otrăvite. Odată cu venirea comuniştilor la putere, tot ceea ce s-a câştigat în 1989 şi 1990, privitor la limbă, la scris, la imn etc., aproape s-a pierdut. Şi totuşi procesul pornit atunci nu a mai putut fi oprit. Schimbările sunt uriaşe peste tot, iar basna despre „poporul moldovenesc” şi „limba moldovenească” treptat se dă uitării. În vizitele recente pe care le-am făcut la câteva licee din raionul Ialoveni, am constatat că tânăra generaţie vorbeşte o frumoasă şi curată limbă românească, fie ea şi cu inflexiuni de grai moldovenesc! Eu sunt convins că procesul de integrare naţională a basarabenilor este ireversibil.
– Ce impresie lasă unui român din dreapta Prutului presa de la Chişinău, posturile de radio şi televiziune?
– Chiar dacă s-au obţinut şi aici anumite succese, atât în presa audio-vizuală, cât şi în cea scrisă, cred că este loc încă de mai mult şi de mai bine. Sunt câteva publicaţii care susţin idealul naţional al basarabenilor, dorinţa lor de integrare europeană, alături de celelalte popoare, şi, în acest context, trebuie să menţionez neapărat discursul publicistic şi ştiinţific excepţional al revistei „Limba Română”. Timp de 23 de ani, în condiţii dificile economice şi politice, revista s-a aflat pe linia întâi a mişcării pentru deşteptarea românilor basarabeni. Dar sunt şi destule publicaţii a căror prestaţie este vizibil împotriva acestui firesc drum al descătuşării spirituale, slujind intereselor străine şi dorinţei Rusiei de a nu pierde ceea ce a avut cândva în regiune. Unele dintre aceste reviste şi ziare promovează făţiş o politică de subminare a statului, iar organele competente ori nu văd, ori nu vor să aplice legea pentru a curma demersul lor destructiv şi antinaţional. Atâta timp cât românii basarabeni reprezintă circa 70 la sută din populaţia Republicii Moldova, ei trebuie să-şi impună voinţa, iar presa ar trebui să aibă un rol decisiv în această direcţie.
– Aţi vizitat în mai multe rânduri Casa Limbii Române, aţi fost oaspetele revistei „Limba Română”. Şi în 2013, pe 31 august, aţi insistat să reveniţi la Chişinău pentru a fi alături de noi...
– M-am bucurat mult, acum 16 ani, când am aflat că în Republica Moldova s-a deschis o Casă a Limbii Române, care, timp îndelungat şi neîntrerupt, organizează la Chişinău cele mai eficiente cursuri de limbă română pentru alogeni, şi că împreună cu revista „Limba Română” – două instituţii de prestigiu – desfăşoară acţiuni de amploare dedicate culturii şi literaturii române, spiritului românesc. Pe 31 august, anul trecut, am aflat cu mâhnire că „Limba Română”, o publicaţie cu mesaj identitar pronunţat şi care ani în şir a adunat în jurul său intelectuali de marcă de pe ambele maluri ale Prutului, era pe cale de a-şi sista apariţia din cauza lipsei mijloacelor financiare.
– Stimate domnule profesor, trebuie să informăm cititorii, că în 2014 situaţia revistei s-a ameliorat întrucâtva, deşi sabia lui Damocles continuă să atârne deasupra publicaţiei noastre. În acest an vom avea posibilitatea să postăm pe propriul site întreaga arhivă a revistei, făcând-o astfel disponibilă pentru toată lumea. Cu regret însă, Bucureştiul va oferi sprijin financiar doar pentru tipărirea a trei numere de revistă. Şi în acest an proiectele DPRRP sunt finanţate cu întârziere, în cea de-a doua jumătate a anului.
– Da. Cu părere de rău atitudinea faţă de presă rămâne cea veche. Ca şi în trecut, publicaţiile de cultură sunt „tratate” asemeni unor proiecte ordinare, fără a avea în vedere condiţiile specifice de funcţionare a acestor instituţii: echipă redacţională, autori, tipografie etc. În pofida tuturor dificultăţilor însă revista „Limba Română” trebuie să-şi continue existenţa şi am certitudinea că numai implicarea unor sponsori particulari, independenţi, cum a fost la începutul secolului pentru Ardeal, Vasile Stroescu (1845-1926), de altfel mare prieten cu Miron Cristea, ar putea asigura apariţia neîntreruptă a revistei. Vestitul moşier basarabean a fost unul dintre cei mai importanţi filantropi ai românilor transilvăneni: numai în perioada anilor 1910-1914, perioadă extrem de grea pentru Ardeal, a donat circa un milion de coroane (sumă extraordinară pentru vremea aceea) pentru construirea a 216 şcoli şi 96 de biserici, pentru organizarea multiplelor acţiuni culturale întru păstrarea identităţii românilor transilvăneni. Sprijinind revista „Limba Română”, noi, românii din Transilvania de azi, am putea, într-un fel, răspunde gesturilor generoase de altă dată ale cărturarului basarabean Vasile Stroescu, de la naşterea căruia în 2015 se împlinesc 170 de ani. Eu cred că în România sunt oameni de afaceri luminaţi care înţeleg rostul unei publicaţii cum e „Limba Română” şi sprijinul lor financiar, atât de necesar mai ales acum, va scoate revista din impas.
– Mult stimate domnule profesor, vă mulţumesc pentru că sunteţi alături de noi şi ne vom bucura dacă vom reuşi împreună să asigurăm continuitate şi ritmicitate revistei noastre care peste un an împlineşte un sfert de secol de apariţie neîntreruptă.