Eugeniu Coşeriu şi aşa-zisa „limbă moldovenească”: afinităţi hispanice (Valencia, Insulele Baleare, Galicia)


Orientarea lingvistică iniţiată de Eugeniu Coşeriu continuă să funcţioneze ca un argument incontestabil ex auctoritate în zonele academice favorabile unităţii lingvistice româneşti care, în consecinţă, resping termenul „limbă moldovenească”. Acesta este un concept propus de lingvistica sovietică, începând cu anii ’20 ai secolului trecut, care reprezintă unul dintre elementele de discordie ale singularităţii politice şi culturale a Republicii Moldova. Unul dintre numeroasele exemple este cel al lui Dungaciu (2005: 78), care-şi începe „dosarul identitar” cu faimoasa admonestare a lingvistului din Mihăileni: „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiințifică; din punct de vedere istoric și practic, o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identității etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.
În Europa de astăzi îşi croieşte drum, treptat, perspectiva comparatistă, atunci când se analizează fenomene sociologice, ideologii şi atitudini care, în ciuda diferenţelor determinate de evoluţia istorică şi de cadrul politic al fiecărei comunităţi umane, oferă o serie de afinităţi elocvente. Bochmann (1999) pleca de la premisa conform căreia Galicia şi Moldova, extreme geografice ale teritoriilor pe care se vorbesc limbi romanice, prezintă o serie de paralelisme surprinzătoare în ceea ce priveşte statutul limbii şi dezbaterile pe care aceasta le provoacă. Desigur, Spania, ţară cu un plurilingvism oficializat în anumite comunităţi autonome, dar dispunând de o singură limbă hegemonică, pe care trebuie, conform Constituţiei din 1978, să o cunoască toţi cetățenii săi, a fost, începând cu ultima etapă a franchismului, un teren propice conflictelor identitare. Iar în cadrul discursurilor de acest tip se sfârşeşte întotdeauna prin a se vorbi despre limbă drept capital social şi instrument de dominare şi, prin urmare, nu doar lumea academică sau „înţelepţii” se consideră îndreptăţiţi să-şi exprime părerea asupra subiectului. La urma urmelor, aşa cum semnalează foarte bine Kremnitz (2008: 7-8), delimitarea între „limbi” şi „varietăţi” este o problemă căreia ştiinţele limbajului nu reuşesc să-i dea o soluţie efectivă la nivel social.
În acest context sociologic, pe anumite teritorii bilingve ale statului spaniol, secesionismul (sau specificul) lingvistic a avut un rol determinant în ultimii cincizeci de ani, cu o pondere instituţională mai mare sau mai mică, în funcţie de situaţie. În termeni concreţi, acest lucru s-a întâmplat în Galicia, unde standardul oficial (galego enxebre sau constrito) coexistă cu diverse modele, mai apropiate de norma portugheză, promovate de adepţii „reintegraţionismului” (galego satelizado sau extenso) şi în principalele regiuni periferice ale zonei lingvistice catalane, cu precădere în Valencia, unde glotonimele valencià [valenciană] şi idioma valencià [limba valenciană] au dobândit aprobare legală prin statutul Comunităţii Autonome din 2006, evitându-se orice aluzie la termenul català [catalană] dar, de asemenea, într-o manieră mai subtilă şi mai puţin organizată, în Insulele Baleare1. Este vorba despre construcţii discursive care apără, de obicei, o idee foarte precisă în ceea ce priveşte Spania, centrată pe limba şi cultura originare din Castilia şi, în general, conservatoare, favorabilă menţinerii seculare a unei distribuţii diglosice a funcţiilor între spaniolă şi varietăţile locale, care văd în catalanismul politic şi cultural o gravă ameninţare la adresa structurilor de putere moştenite (Calaforra; Moranta, 2005: 71-72). Prin urmare, deoarece, conform acestui criteriu, rolul de varietate de prestigiu este asumat deja de limba spaniolă, munca secesioniştilor constă în a nega existenţa unei comunităţi lingvistice a catalanilor, valencienilor şi a vorbitorilor din Insulele Baleare şi nu în a propune un standard alternativ prin elaborare (Ausbausprache conform teoriei lui Heinz Kloss).
La declanşarea procesului de „normare lingvistică” a catalanei, aceasta a fost percepută de către unii oameni ca o anomalie, o entitate impusă, care se situa într-o poziţie intermediară între spaniolă (însuşită din sistemul de învăţământ şi mijloacele de comunicare) şi graiurile populare, fiecare cu tradiţia sa onomastică (valencià, mallorquí, menorquí etc.). Astfel, modelul de limbă, promovat de Institut d’Estudis Catalans cu sediul la Barcelona, s-a utilizat de atunci ca pretext pentru instrumentalizarea politică a sentimentelor identitare, cu o mai mare virulenţă în timpul campaniilor electorale, căci se profita astfel de o méfiance anticatalane latentă într-un segment al societăţii2. Aceasta explică anumite comportamente, precum declaraţiile exagerate ale unor politicieni de diverse ideologii sau faptul că autorităţile pun de mult timp piedici recepţionării canalului catalan TV3 pe teritoriul valencian. De exemplu, fostul preşedintele al Comunităţii Autonome a Insulelor Baleare, J. Matas, denunţa în timpul unei conferinţe susţinute la Madrid, în anul 2003, presupusele ambiţii ale Principatului Cataloniei de a anexa Insulele Baleare (ideea „Ţărilor Catalane” ca entitate politică). Se pot observa anumite reacţii comparabile în tânăra Republică Moldova, ţinând cont de diferenţele care derivă din condiţia actuală de stat şi din natura spaţiului postsovietic. Am dori să exemplificăm amintind de apelul televizat al preşedintelui V. Voronin din aprilie 2009, cu ocazia incidentelor care s-au produs la Chişinău în urma victoriei comuniste la alegerile legislative, în timpul cărora i-a acuzat pe protestatari de „românism fundamentalist şi agresiv” încurajat de autorităţile de la Bucureşti. Era o alocuţiune care aborda complexitatea relaţiilor moldo-române, respingând ideea de refacere a României Mari şi subliniind ideologia lingvistică oficială a momentului: „Vorbim aceeaşi limbă, chiar dacă o numim diferit”.
Se poate stabili o analogie evidentă între cele două situaţii, care se referă la denumirile eufemistice, sau expresiile perifrastice care au circulat adesea ca substitute ale numelui unitar sau „ştiinţific” al limbii, fie că izvorau din prudenţă, neştiinţă, respingere sau din interes strategic punctual. Astfel, evitarea numelui limbii a devenit un instrument discursiv important, ale cărui finalităţi nu erau întotdeauna convergente. Acest fenomen are loc, de exemplu, în cazul utilizării abuzive a termenului „limba de stat” în cazul moldovenesc (Bojoga, 2010). Într-o epocă de recuperare a limbii, utilizarea perifrazelor de către adepţii unităţii avea drept scop întărirea relaţiilor de identificare şi bună înţelegere între acele grupuri de populaţie care îşi menţineau reticenţa, în parte din cauza bagajului ideologic al regimului politic anterior (respectiv Moldova sovietică şi Spania franchistă). În acest context, un loc important îl ocupă expresia „limba noastră”, care contribuie la crearea unor legături emoţionale între vorbitori, până la extrema în care poezia lui Alexei Mateevici cu titlul Limba noastră a devenit, din 1994, imnul naţional al Republicii Moldova, iar sintagma „limba care ne unește” apare drept titlu al unui manual editat de Departamentul de relaţii interetnice din Chişinău (2003). De asemenea, sintagma „la nostra llengua” [limba noastră] se răspândeşte în toată zona în care se vorbeşte limba catalană, începând cu momentul tranziţiei Spaniei spre un stat democratic, dobândind mai multă forţă acolo unde denumirea de català poate stârni controverse. De exemplu, lingvistul Aina Moll a prezentat la televiziune, de-a lungul anului 1989, un program educativ cu acest titlu, destinat spectatorilor din Insulele Baleare. Această denumire alternează azi cu cea de llengua pròpia [limbă proprie], prezentă în legislaţia din Catalonia şi Insulele Baleare (şi care afirmă implicit caracterul „impropriu”, adică străin al spaniolei). În ultimul rând, fenomenul este recurent printre cei care doresc să semene confuzie în privinţa identităţii lingvistice. În această categorie putem include denumirea Acadèmia Valenciana de la Llengua [Academia Valenciană de Limbă], instituţie creată de guvernul valencian în 1998. La fel ca sintagma artificială „la llengua cooficial distinta del castellà” [limba co-oficială diferită de spaniolă], prezentă într-o solicitare recentă de subvenţii a guvernului balear, sau faptul că, într-un cunoscut centru comercial din Alicante, secţiunea dedicată cărţilor în catalană / valenciană se indică sub denumirea „lengua autonómica” [limbă a comunităţii autonome].
Un alt punct de similitudine se referă la subordonarea economică şi culturală faţă de centre extrateritoriale, pe care le putem numi simbolic Moscova şi Madrid (Bochmann, 1999: 255). Chiar şi aşa, recuperarea unor identităţi reprimate timp de decenii, cum este cazul celei româneşti (în Moldova) şi a celei catalane (din Valencia şi Insulele Baleare, reprezentative pentru prezentul studiu), au condus, în domeniul lingvistico-cultural, la apariţia altor centre extrateritoriale de referinţă, Bucureşti, respectiv Barcelona. Dar aceste noi realităţi nu au ajuns să pună sub semnul întrebării importanţa limbii ruse şi a limbii spaniole, ca limbi de uz generalizat şi adesea preferat. O consecinţă a acestei situaţii este glorificarea bilingvismului social, fenomen care a ajuns să se numească de ceva vreme „bilingvismul ca mit” (Aracil, 1982: 39-57), şi care are ca finalitate transmiterea unei concepţii ierarhice care contribuie la menţinerea unui statu quo politic sau a unor interese geostrategice. Astfel, în cazul Spaniei, se presupune că trebuie să se cunoască limba spaniolă, ca unică „limbă comună” tuturor cetăţenilor, pe lângă sublinierea insistentă a proiecţiei sale internaţionale. Aceasta în timp ce în Republica Moldova este practic indispensabil să se cunoască limba rusă, dat fiind caracterul său de „limbă de comunicare interetnică” şi de punte de legătură între ţările unei regiuni aflate încă în mare măsură sub controlul Moscovei.
S-a spus adesea că „limba moldovenească” nu e altceva decât „o română de pe stradă”, un jargon format în zonele urbane în urma contactului interlingvistic şi a introducerii a numeroase împrumuturi din limba rusă, percepută de către vorbitorii înşişi ca o varietate hibridă. Atitudinea conform căreia propriul mod de a vorbi este văzut ca o modalitate de exprimare imperfectă şi neîngrijită, în timp ce încalcă standardul românesc ca normă de prestigiu, este extrem de revelatoare pentru procesele istorice în care s-a văzut atrasă populaţia basarabeană. În mod similar, în zonele în care se vorbeşte limba catalană s-a observat cu îngrijorare numărul crescând de barbarisme cauzate de contactul cu spaniola şi care, în ultimul secol, au dus la o sărăcire a limbii, ceea ce constituie o situaţie tipică pentru limbile minoritare. Dar în discursul care insistă pe specificul balear se poate identifica adesea o idee de semn contrar, noţiunea de purism. Acesta susţine, de obicei, că graiurile insulare au un grad mai mare de „puritate” decât catalana normativă, parţial ca un efect al izolării geografice, ceea ce se manifestă sub diverse forme, considerate arhaice în zona Spaniei continentale3. Mai este demn de menţionat faptul că recurgerea la criteriul purităţii reprezintă un apel la nişte mecanisme extrem de înrădăcinate de gândire captivă şi reacţionară (Calaforra; Moranta, 2005: 65).
Unitarismul lingvistic (şi catalanismul politic) apără integritatea zonei vorbitorilor de catalană ca o comunitate culturală şi o piaţă simbolică, împărtăşită de toţi locuitorii din zonă, bazându-şi viabilitatea tocmai pe această legătură, creată între aproximativ unsprezece milioane de vorbitori. Aria românofonă cuprinde, la rândul ei, din punct de vedere istoric şi din raţiuni practice, şi spaţiul cuprins între Prut şi Nistru, iar în dialectica dintre identitate şi alteritate intelectualii români din Basarabia au ales prima opţiune. Coşeriu, aşa cum se ştie, ridiculizează eforturile celor care postulează existenţa unei „limbi moldoveneşti”, separată de dialectul daco-român. Scopul acestora este prezentat drept o imposibilitate ontologică, conform unui tip de raţionament „iluminist”, care adoptă, în anumite momente, tonuri inflamate: o asemenea pretenţie este, după Coşeriu, o himeră, o iluzie şi o inconştienţă, un lucru absurd şi ridicol, eine wissenschaftliche Verunglimpfung, „eine Täuschung, die zunehmende groteske Züge annehmen kann” (Coseriu, 1999: 205-209). În analiza coşeriană se remarcă, pe de o parte, apărarea priorităţii discursive a omului de ştiinţă în acele domenii care corespund ştiinţei; pe de altă parte, insistenţa retorică în a ignora caracterul extralingvistic (politic) a ceva ce are, fără îndoială, o amplă dimensiune politică4. În sens similar se pot citi argumentele filologului Francesc de Borja Moll într-o faimoasă polemică, publicată în paginile ziarului „Diario de Mallorca” în 1972. Acesta dădea o replică unei persoane care publica semnând cu pseudonim şi care îi acuza pe anumiţi intelectuali din insulă de dorinţa de a impune o catalană respectând prea puţin graiurile locale şi care îşi exprima părerea în chestiuni de lingvistică, fără să poată demonstra că deţine o formaţie solidă în acest domeniu (Moll, 1972: 23-35). Proclamarea „unităţii limbii” s-a afirmat de atunci ca un loc comun printre academicieni, literaţi şi educatori pro-catalanişti. Totuşi tacticile populiste şi majoritatea electorală, la fel ca ponderea demografică a populaţiei aloglote imigrante, au acţionat în direcţia fragmentării şi au plasat treptat cultura de limbă catalană din Insulele Baleare, şi mai ales din Valencia, într-o situaţie din ce în ce mai fragilă.
 
Traducere din spaniolă de Iulia Bobăilă
 
Note
1 Kremnitz (2008: 11) menţionează în legătură cu valenciana: „Surtout dans ce dernier cas, il est évident que l’opinion unanime des chercheurs est confrontée à une volonté politique contraire, qui semble actuellement trouver auprès de la population un certain appui qui toutefois est loin d’être général”.
2 În Catalonia, Comunitatea Valenciană şi Baleară coexistă, în linii mari, două discursuri identitare: cel (pan)catalan şi cel pro-spaniol. Cărăuș (2002) se referă la identităţile în conflict din Republica Moldova şi menţionează două discursuri, cel românesc şi cel moldovenesc, care se radicalizează în discursul european, respectiv în cel neosovietic.
3 Villalonga (2002: 152) sublinia următoarele aspecte într-un articol din seria „Mallorca y Cataluña” [Mallorca şi Catalonia], cu câţiva ani înainte de războiul civil spaniol: „Ignoro por qué parte de la prensa del continente se figura que Mallorca es un feudo catalán. Acaso la analogía de nuestra lengua con la catalana (repárese que digo analogía, porque el mallorquín tiene su individualidad bien característica, harto más pura que el catalán artificioso de última hora) haya contribuido a tal confusión”.
4 Afirmaţia lui Coşeriu (1999: 206) este aplicabilă pentru a amenda o teorie cel puţin generică şi convenţională a secesionismului lingvistic: „Die Befürworter einer moldauischen Sprache verwechseln das genealogische Kriterium mit dem arealen und die Sprachgeschichte mit der politischen Geschichte [...]”.
 
Bibliografie
Lluís Vicent Aracil, Papers de sociolingüística, Barcelona: La Magrana, „Els Orígens”, 9, 1982.
Klaus Bochmann, À l’Est comme à l’Ouest, où les extrêmes (géographiques) se touchent: Moldavie et Galice devant le problème de la langue, în: Álvarez, Rosario; Vilavedra, Dolores (coord.), Cinguidos por unha arela común. Homenaxe a Xesús Alonso Montero, Santiago de Compostela: Monteagudo, 1999, p. 249-263.
Eugenia Bojoga, „Limba de stat” sau deruta identitară reflectată în denumirea limbii în Republica Moldova, în: Valentová, Libuše (coord.): Ipostaze ale identității românești / Podoby rumunské identity, Praha: Ústav románských studií FFUK, 2010, p. 99-113.
Guillem Calaforra, Sebastià Moranta, Propostes i despropòsits: aspectes del gonellisme, Els Marges, 77, 2005, p. 51-73.
Tamara Cărăuș, Republica Moldova: identităţi false, adevărate sau naţionale?, „Contrafort”, 4-5 (90-91), aprilie-mai, 2002. URL: <http://www.contrafort.md/old/2002/90-91/338.html> [30.10.2012].
Eugenio Coseriu, Die östliche Latinität, în: Förster, Horst; Fassel, Horst (coord.), Kulturdialog und akzeptierte Vielfalt? Rumänien und rumänische Sprachgebiete nach 1918, Stuttgart: Thorbecke, „Schriftenreihe des Instituts für Donauschwäbische Geschichte und Landeskunde”, 8, 1999, p. 197-214. [Versiune în română: Coșeriu, Eugeniu, Latinitatea orientală, în: Alexandru Bantoș (coord.), Limba română este patria mea. Studii, comunicări, documente, ediția a II-a, Chișinău, Casa Limbii Române, 2007, p. 26-34.]
Dan Dungaciu, Moldova ante portas, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.
Georg Kremnitz, Sur la délimitation et l’individuation des langues. Avec des examples pris principalement dans le domaine roman, Estudis Romànics, 30, 2008, p. 7-38.
Francesc de Borja Moll, Polèmica d’en Pep Gonella, Palma: Moll, „Les Illes d’Or”, 104, 1972.
Llorenç Villalonga, Articles polítics (1924-1936). Red. Jeroni M. Mas Rigo, Binissalem/ Barcelona: Fundació Casa Museu Llorenç Villalonga/ Publicacions de l’Abadia de Montserrat, 2002.