Poetica mitului
Pentru tiparDe pe timpurile lui Platon se făcea distincţie între logos şi mythos, sau între discursul filozofic, ştiinţific (discurs direct, înţeles ca discurs despre adevăr) şi discursul poetic (discurs indirect, fondat pe ficţiune sau pe minciună)*.
Această diferenţiere vine să desemneze două moduri diferite de cunoaştere: unul legat de raţionament filozofic şi adevăr, celălalt – asociat ficţiunii şi subiectivităţii. Pentru Platon, în Protagoras, mythos era antonimul lui logos, primul numind o povestire fără demonstraţie logică, neconvingătoare, o născocire, al doilea numind discursul argumentat, convingător. Opoziţia logos–mythos era subsumată intenţiei de a ilustra două moduri de cunoaştere neechivalente, respectiv din zona inteligibilului şi din cea a sensibilului, ce operează cu instrumente diferite: concept şi, respectiv, imagine** [15, p. 19-20].
Dacă abordarea mitică este una intuitivă, poetică, funcţia mitului este cognitivă – căutarea adevărurilor profunde şi ascunse, parcurs orientat de un sistem de valori [3, p. 40].
Preluarea mitului din tradiţia orală şi transpunerea lui în creaţia poetică corespunde înscrierii lui în circuitul scriptural al culturii moderne. Scos din ordinea religiosului şi adus în ordinea artisticului, mitul se metamorfozează, devine motiv poetic.
Relaţiile între mit şi literatură trebuie să fie concepute în ambele sensuri. În articolul Qu’est ce qu’un mythe littéraire?, publicat în 1984 în Littérature, Philippe Sellier menţionează că mitul literar nu se reduce la supravieţuirea mitului etno-religios în literatură. Autorul defineşte criteriile determinante ale mitului etno-religios: povestire fondatoare, anonimă şi colectivă, considerată ca adevărată, având o funcţie socio-religioasă, guvernată de o logică a imaginarului şi care se caracterizează prin opoziţii structurale pertinente. Trecerea de la mit la mitul literar este însoţită de păstrarea/dispariţia anumitor caracteristici. Cele care dispar sunt primele trei: mitul literar nu fondează şi nu instaurează nimic; operele care îl ilustrează sunt în principiu semnate; şi, în sfârşit, mitul literar nu este considerat ca adevărat. Trăsăturile comune ale mitului religios şi ale celui literar sunt saturarea simbolică, organizarea compactă şi explicarea metafizică.
Pe măsură ce s-a perimat esenţa lui religioasă, mitul a trecut în literatură şi artă, fiind considerat ficţiune poetică (exprimând adevăruri morale eterne), sursă de inspiraţie. Dispariţia treptată a ambivalenţei universale a simbolurilor sacre, care se regăsesc în mituri, a transformat miturile în simple ficţiuni. De-a lungul timpului, caracterul iniţiatic al acestor povestiri a dispărut câte puţin îndărătul aspectului lor poetic şi romanesc.
Dacă Platon condamna drept imorale poveştile mitologice ale poeţilor folosite în educarea tineretului, afirmând că acestea sunt povestiri cărora nu trebuie să li se îngăduie accesul în Cetate (Republica, II), Georges Dumézil, la începutul lucrării sale Mit şi Epopee,este aproape de a recunoaşte că astăzi noi nu cunoaştem miturile decât prin literatură. Mai devreme sau mai târziu, miturile sunt chemate la o carieră literară proprie. Ce s-ar cunoaşte despre Ulise fără Homer sau despre Antigona fără Sofocle?
Artistul se găseşte într-un raport de „mitologizare” faţă de natură şi de societate, determinat de concepţia şi personalitatea sa. Expresie a protocreaţiei artistice a umanităţii, vigoarea imaginativă a mitului este incontestabilă. Preluând anumite motive literare, artistice, scriitorul sau artistul aduce modificări cu o mare libertate, rezervându-şi chiar dreptul de a-i adăuga semnificaţii noi. Pierre Albouy consideră chiar că această inovaţie este un criteriu esenţial: dacă o semnificaţie nouă nu se suprapune datelor tradiţiei, nu putem vorbi de mit literar [1, p. 12]. Northop Fray consideră că devin literare miturile în care nu se mai crede şi care sunt detaşate de ritual şi de cult: „Les mythes auxquelles on ne croit plus, qui ne sont plus rattachés au culte et au rituel, deviennent purement littéraires” [10, p. 54]. Autorul înţelege evoluţia literaturii ca trecere a sacrului în profan.
Pierre Brunel consideră că mitul ne parvine îmbrăcat în haină literară şi că el este deja, vrem noi sau nu, literatură [4, p. 11]. Raporturile literaturii cu mitul sunt destul de complexe: literatura împrumută, asimilează, transformă, dar şi creează mituri. Preluat de literatură, mitul se regăseşte la baza tuturor marilor teme ale literaturii, care nu face decât să dezvolte, cu posibilităţile ce-i sunt proprii, meditaţia asupra experienţelor umane. „Pentru a obţine o anumită viziune şi efectul estetic corespunzător, literatura împrumută tipuri de personaje, teme, motive, imagini, simboluri proprii mitului, împrumută, o dată cu acestea, ceva din dimensiunea sacrului acreditat de mit” [2, p. 32].
Literaturizarea miturilor constă în prelucrarea lor poetică, poetizare ce schimbă adesea ponderea simbolurilor şi introduce alte simboluri, alegorii, o mare cantitate de tropi, o recondiţionare a miturilor în perspectivă morală (Homer în Iliadaşi Odiseea, Ovidiu în Metamorfoze, Snorri Sturluson în Edda Nouăş.a.).
Alături de Panteonul miturilor clasice greco-romane, aceeaşi forţă magică o au şi personajele de ficţiune ale miturilor literare noi-născute, ale povestirilor literare prestigioase cărora le-a dat naştere Occidentul modern: Tristan şi Isolda, Don Quijote, Don Juan, Gulliver, Faust, care au căpătat, progresiv, statutul veritabililor eroi mitici. La fel ca şi în miturile originare, aceste figuri propun modele simbolice şi semnificaţii existenţiale în care putem să ne recunoaştem. Se creează impresia că mitul ia naştere chiar în sânul literaturii. Aceste mituri sunt de două ori literare, constata Pierre Brunel. Vom recunoaşte cu uşurinţă în Tristan şi Isolda, Faust şiDon Juanscenariul renumitelor povestiri cu elemente mitice: cochetarea, pactul cu Diavolul, statuia de piatră [6, p. 13]. Astfel, mitul contemporan reflectă concepte moderne suprapuse celor moştenite.
Philippe Sellier s-a arătat însă mai rezervat faţă de alte ansambluri de „mituri literare”. Alături de categoriile de mituri para-biblice (scenarii reuşite despre povestirile sacre: Golem, Lilith, Ahasfer-Jidovul rătăcitor); mituri politico-eroice (povestiri-epopei cu protagonişti istorici transformaţi în figuri mitice: Alexandru, Cezar, Ludovic al XIV-lea, Jeanne d’Arc sau Napoleon), el evidenţiază şi mituri care corespund cu ceea ce Michel Butor numea „le génie de lieu” – Veneţia, spre exemplu, care frapează, fără îndoială, imaginaţia, dar nu implică o situaţie care se dezvoltă în povestire.
Constatăm astfel că ansamblul de mituri literare s-a lărgit considerabil, comentează Pierre Brunel tipologia lui Ph. Sellier. El mai adaugă la lista lui Ph. Sellier miturile pe care Mircea Eliade le numeşte imagini-forţă (images-forces): Progresul, Rasa, Maşina etc. „Mitizarea se produce uneori în conştiinţa comună, iar literatura doar înregistrează acest fenomen. Alteori literaturii îi revine această iniţiativă. De unde o nouă categorie de mituri literare: tot ce literatura a transformat în mituri.” [4, p. 13].
Univers mitic / Univers romanesc
Marthe Robert întrevede, în spatele oricărei reprezentări romaneşti, un mit, adică o povestire care conţine o întrebare a romancierului adresată sieşi şi lumii. Universul romanesc, la fel ca şi cel mitic, presupune o relaţie de cauzalitate între om, istorie, societate, lume, oferind astfel o lectură care ordonează dezordinea realului. Literatura oferă şi ea numeroase proiecte, cum ar fi cele ale lui Balzac, Zola sau Proust, fondate pe o estetică totalizantă care conferă operei o dimensiune universală. În aceste arhitecturi complexe, fiecare roman se asociază altuia printr-o reţea de ecouri şi imagini care asigură întoarcerea personajelor şi dimensiunea alegorică a unor situaţii. Asemănarea între universul mitic şi cel romanesc conferă o dimensiune universală şi simbolică personajului, transformându-l în tip(Goriot interpretat ca un Hristos al paternităţii, iar Vautrin ca o figură satanică) şi situaţiilor, prezentându-le ca exemplare. Balzac explică, în introducerea la Comedia umană, că el reprezintă toate existenţele ca faze tipice: „Mon ouvrage a sa géographie comme il a sa généalogie et ses familles, ses lieux et ses choses, ses personnes et ses faits; comme il a son armorial, ses nobles et ses bourgeois, ses artisans et ses paysans, ses politiques et ses dandies, son armée, tout son monde enfin!” [Oeuvres complètes, t. I, Gallimard, coll. „Bibliothèque de la Pléiade”, p. 18, 19]. Astfel, miturile oferă imagini deosebit de bogate în situaţii care se regăsesc în orice societate umană şi furnizează imagini ideale ale indivizilor care înfruntă şi dezleagă aceste situaţii şi sunt eroi [1, p. 12].
Roger Callois distinge mitologia situaţiilor interpretate ca proiecţie a unor conflicte psihologice (acestea acoperind, în cele mai multe cazuri, complexele psihanalizei) şi mitologia eroilor. Erouleste cel care violează prohibiţiile sociale pentru a rezolva situaţia mitică, găsind o ieşire fericită sau nefericită [5, p. 18, 19].
Mitul asigură, menţionează J.Y.Tadié, fuziunea celor trei elemente principale ale povestirii: personajul, spaţiul şi timpul [16, p. 154].
Critica modernă dezvăluie, în spatele intrigii romaneşti, mituri, adică arhetipuri care constituie şi structurează în imaginaţia noastră „locuri comune ale eternului vis uman”. Exprimând această teză, împrumutată de la Jung, într-un limbaj care vine de la Saussure şi trimite la Antropologia structuralăa lui Lévy-Strauss, Gilbert Durand revine la „semantismul primordial al sufletului uman”.
Mitul literar oscilează între polul magic (Nerval) şi cel intelectual (Gide, Giraudoux), între polul individual (un scriitor, o operă) şi cel colectiv (arhetipurile, repercusiunea socială).
„Mitul se prezintă ca un exemplu logic de acţiune, de pasiune sau de spiritualitate, scopurile urmărite de el permiţând distingerea celor trei căi de realizare metafizică, şi anume acţiunea, dragostea şi cunoaşterea. Sub aspectul lor istoric, aceste modalităţi pot lua chipul unui erou în căutarea bogăţiei, gloriei sau a sfinţeniei. Actorii se pot schimba, funcţiile rămân, de vreme ce ştim că în existenţă situaţiile nu depăşesc un foarte mic număr de teme posibile” [Benoist, p.120]. Astfel, un început de mitologie urbană vom găsi în Biblie şi Antichitate. Miturile lui Solomon şi ale Semiramidei sunt acţiuni exemplare. Legendele lor povestesc despre cucerirea puterii temporale de către două personaje întemeietoare de oraşe, care îşi încep domnia printr-o crimă rituală, la fel cum biblicul Cain, fondator de oraş prin excelenţă, l-a ucis pe Abel şi Romulus, fondatorul Romei, l-a ucis pe Remus. Domnia lui Solomon începe cu omorârea fratelui său, Adonia, iar cea a Semiramidei – cu uciderea soţului ei, regele Ninos. Fapt ce le îngăduie să domnească şi să ducă la bun sfârşit construcţiile care i-au făcut legendari, Templul din Ierusalim şi grădinile din Babilon.
Structura şi elementele mitului
Povestirea mitică, la fel ca şi cea literară, se subordonează aceleiaşi dinamici duble: una se desfăşoară pe axa orizontală (sau sintagmatică) şi ţine de desfăşurarea istoriei, progresiei narative; cealaltă se desfăşoară pe axa verticală (paradigmatică)bazată pe relaţiile dintre elementele constitutive ale povestirii (relaţii între personaje şi diversele instanţe politice, religioase, morale, familiale etc., relaţii orientate de logica contrariilor: cea a dorinţei / respingerii, a căderii / ascensiunii, a venirii / plecării, a posesiunii / distrugerii, a pasiunii / acţiunii, a fuziunii / ţinerii la distanţă etc.).
Mitul pune în scenă evenimente majore, situaţii violente, care implică imagini şi evenimente marcante, constată Colette Astier [6, p. 1079]. El se defineşte nu doar prin intensitatea scenelor, ci şi prin organizarea pe care-o impune. Iar una dintre legităţile fundamentale ale articulării mitologiei este cea a contrastului. Orice mit poate fi citit prin prisma scenelor, imaginilor sau dualităţilor antitetice: viaţă şi moarte, plenitudine şi lipsă, satisfacţie şi frustrare etc. Mitul are tendinţa de a scoate la suprafaţă în termeni de catastrofă imposibilitatea de a fi în acelaşi timp mamă şi amantă, soţie răzbunătoare şi mamă satisfăcută, fecior şi soţ, Antigona şi Creon. „Orice mit este un condensat de „diferenţe”, constată G. Durand, de diferenţe ireductibile prin orice alt sistem de logos. Mitul este discursul ultim unde se constituie tensiunea antagonistă, fundamentală oricărui discurs, adică oricărei „dezvoltări a sensului” [7, p. 26]. Cl. Lévy-Strauss insistă asupra caracterului „dilematic” al discursului mitic. Mitul este pasibil, aşadar, de o logică a antagonismelor asemenea celei studiate de Ştefan Lupaşcu, şi pe care Derrida ar numi-o „conflictorială”. Astfel, Nietzsche stabileşte că mitul ce întemeiază gândirea civilizatoare a Greciei este povestirea despre antagonismul dintre forţele apolinice şi forţele dionisiace.
Personajul mitic
Graţie convergenţei datelor din mai multe domenii, Gilbert Durand a propus o definiţie operaţională a mitului şi a plasat noţiunea de mit în miezul oricărei perspective antropologice contemporane: „Mitul apare ca o povestire (discurs mitic) ce pune în scenă personaje, decoruri, obiecte valorizate simbolic, segmentabilă în secvenţe sau unităţi semantice mai mici (miteme) în care se învesteşte în mod obligatoriu o credinţă (contrar fabulei sau basmului) numită „pregnanţă simbolică” (E. Cassirer) [7. p. 38]. „Traseul antropologic” al lui Gilbert Durand este o combinaţie între perspectiva psihanalitică şi cea socio-culturală.
Mitul este o povestire fabuloasă care exprimă prin imagini anumite aspecte ale condiţiei umane. În lucrarea Mit. Mitogeneză. MitosferăV. Kernbach racordează definiţia mitului la dimensiunea antropologică: „Mitul este un mod de a regândi lumea, o formă specifică de a retrăi spiritual existenţa umană în lume, de a înţelege fiinţa omenească în proiecţie cosmică, fie când această proiecţie reflectă un univers finit sau infinit, dar deschis şi insondabil, fie când se limitează la un univers închis, terestru, social ” (p. 5).
Omul modern suportă ceea ce Eliade numeşte „influenţa unei mitologii difuze” care oferă numeroase modele de imitat ale eroilor reali şi imaginari: personaje de roman, eroi de război, staruri de cinema etc. „Imitaţia arhetipurilor trădează un anume dezgust de propria istorie personală şi tendinţa obscură de a transcende momentul istoric local, provincial şi de a regăsi „Marele Timp”, oricare – fie el chiar Timpul mitic al primei manifestări suprarealiste sau existenţialiste” [8, p. 135]. Această constatare se potriveşte cum nu se poate mai bine imaginii mitice a Parizienei, care este lansată şi descoperită ca model exemplar, demn de a fi imitat atât în Franţa, cât şi în străinătate.
Societatea şi-a materializat în eroii săi visele şi idealul, întotdeauna prezent, al depăşirii istoriei şi condiţiei umane.
Există în mentalitatea şi psihicul colectiv un ansamblu de visuri, de speranţe care aşteaptă doar ocazia pentru a se agăţa de o realitate, şi atunci când apare un fenomen sau un personaj învestit cu o anumită putere şi având o anumită funcţie, el cristalizează imediat toate aceste visuri şi speranţe.
Găsim la Denis de Rougemont definiţia mitului înţeles ca scenarii mitice: „mitul este o poveste, o fabulă simbolică, simplă şi tulburătoare, care rezumă un număr infinit de situaţii mai mult sau mai puţin asemănătoare. Mitul ne permite să observăm dintr-o dată anumite tipuri de relaţii invariabile şi să le desprindem din mulţimea aparenţelor cotidiene” [13, p. 26].
N. Ferrier-Caverivière subliniază că mitul trebuie să fie simplu, imaginea mitică a unui personaj este o imagine simplificată, amplificată, idealizată (sau divinizată) şi repetabilă. Toate aceste elemente nu se exclud reciproc. Totuşi nu este obligatoriu, menţionează autoarea, ca toate elementele să fie de faţă, unele putând fi lipsă [9, p. 608].
Pentru a se impune, constata
N. Ferrier-Caverivière, mitul trebuie să reia o virtute, un viciu, o tendinţă distinctă, o idee-forţă. Pornind de aici, artistului îi revine rolul de a interveni prin culorile şi nuanţele stilului său. Mitul este susţinut de imaginile reprezentative şi de şocul de contraste. Astfel, în cazul lui Napoleon, mitul este susţinut de două aspecte complementare: ascensiunea sa prodigioasă la început şi căderea vertiginoasă. Destinele extraordinare, cu dimensiuni de obicei tragice, se pretează universului mitic, ele au valoare de model pe care Providenţa îl propune genului uman [6, p. 609].
N. Ferrier-Caverivière, mitul trebuie să reia o virtute, un viciu, o tendinţă distinctă, o idee-forţă. Pornind de aici, artistului îi revine rolul de a interveni prin culorile şi nuanţele stilului său. Mitul este susţinut de imaginile reprezentative şi de şocul de contraste. Astfel, în cazul lui Napoleon, mitul este susţinut de două aspecte complementare: ascensiunea sa prodigioasă la început şi căderea vertiginoasă. Destinele extraordinare, cu dimensiuni de obicei tragice, se pretează universului mitic, ele au valoare de model pe care Providenţa îl propune genului uman [6, p. 609].
Personajul ridicat până la rangul de mit apare în lumină divină sau diabolică, el pare a avea o corespondenţă cu realul.
Otto Rank vede itinerarul obişnuit al personajului în opera romanescă în tripla secvenţă tematică: naşterea obscură, împlinirea fabuloasă a faptelor eroice, afirmarea valorii şi a diferenţei sale. Mitul eroului împrumută întotdeauna aceeaşi structură, fie că e vorba de ficţiune mitologică, de povestiri biblice, de romanul propriu-zis, de romanul poliţist sau de propaganda politică.
Se înţelege deseori prin mit un sens apropiat de cel de imagine ideală, ideal de atins – de filozof, de poet etc., cum ar fi mitul lui Rimbaud, explorat de Étiemble, sau cel al lui Lautréamont la suprarealişti. Este vorba despre folosirea cuvântului, propriu unui limbaj destul de comun, cu sensul de imagine deformantă sau înşelătoare [1, p. 14].
Arhetipuri
În literatură, mitul ţine de o istorie cristalizată, de obicei, într-o imagineprestigioasă şi exemplară, deoarece rezumă spiritul cel mai profund al unei culturi. Gândirea mitică este una arhetipală, care operează cu arhetipuri sau prototipuri. Conceptul de arhetip a fost creat de Platon şi înseamnă tip primordial, originar (gr. arche – origine; typos – tip). Orice povestire, orice imagine, demne de expresie literară, descinde dintr-un arhetip. Eva este prezentă în spatele oricărei femei prin definiţie fatală, există un rit de iniţiere în spatele fiecărui roman de aventuri, o dramă ritualică ce ţine de mimarea sacră sub orice formă teatrală. Iar în spatele marilor oraşe romaneşti, cum ar fi Petersburg de A. Belâi, Manhattan Transfer de Dos Passos sau Berlin Alexander Platz de A. Döblin, Camille Dumoulié percepe imaginea biblică şi mitică a oraşului blestemat de Dumnezeu, Babel şi Babilon. Oriunde şi întotdeauna se regăsesc aceleaşi scheme care gravitează în jurul aceloraşi poli magnetici: există întotdeauna un Sigurd pentru a ucide dragonul; Tatăl sau Patriarhul dictează Legea şi veghează la Ordinea sa, Mama sau Marea Zeiţă asigură fantezia, proliferarea şi farmecul (charme, carmen) Vieţii. Mitul este o imagine artistică multidimensională.
Tematica mitului
Tema, constata P. Albouy, este existenţială şi traduce un raport între subiect şi obiect, sub formă de adeziune sau respingere; tema este iterativă, traducând o obsesie [1, p. 13]. În interiorul unei opere temele formează o reţea.
Povestire imaginară sau de origine istorică, mitul include forţe naturale (crearea lumii, aştrii, Potopul...), condiţia umană (Fatalitatea, Moartea, lupta Binelui cu Răul...) sau marile tipuri comportamentale (Dragostea, Revolta, Războiul, Puritatea...), incarnate de divinităţi sau de eroi legendari. Dacă miturile sunt inombrabile, constată Northop Fray în La parole souveraine,există doar un număr limitat de specii de mituri: mituri ale creaţiei, ale căderii, ale exodului şi ale migraţiei, ale distrugerii genului uman în trecut (ale Potopului) sau în viitor (mituri apocaliptice), ale mântuirii.
Vom concluziona că interesul euristic şi metodologic faţă de mit, în general, şi faţă de mitul literar, în particular, manifestat pe parcursul secolului al XX-lea, este, în opinia lui Gilbert Durand, semnul unei considerabile schimbări, ea însăşi mitologică, în epistema şi ideologia secolului al XX-lea.
Bibliografie
1. ALBOUY, Pierre, Mythes et mythologie dans la littérature française, Paris, Armand Colin,1998.
2. Angelescu, Silviu, Mitul şi literatura, Bucureşti, Univers, 1999.
3. BOIA, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Bucureşti, Humanitas, 2000.
4. BRUNEL, Pierre, Dictionnaire des mythes littéraires, Paris, Editions du Rocher, 1988.
5. Callois, Roger, Mitul şi omul, Bucureşti, Nemira, 2000.
6. Dictionnaire des mythes litté-raires, Paris, Rocher, 1988.
7. DURAND, Gilbert, Introdution à la mythologie, mythes et société, Paris, 1998.
8. ELIADE, Mircea, Eseuri. Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise şi mistere, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991.
9. Ferrier-Caverivière, Nicole, Figures historiques et figures mythi-ques. În Dictionnaire des mythes litté-raires,1988.
10. Fray, Northop, Anatomie de la grammaire, Paris, Gallimard,1969.
11. Rank, Otto, Le mythe de la naissance du héros, Paris, Payot, 1983.
12. Robert, Marthe, Roman des origines et origes du roman, Paris, Gallimard, 1972.
13. Rougemont, Denis, Iubirea şi Occidentul, Bucureşti, Univers, 2000.
14. SELLIER,Philippe, Qu’est-ce qu’un mythe littéraire? În Littérature, 1984.
15. Surdulescu, Radu, Critica mitic-arhetipală. De la motivul antropologic la sentimentul numinosului, Bucureşti, Allfa, 1997.
16. TADIÉ, Jean-Yves, Le récit poétique, Paris, Gallimard,1997.
* Deseori este invocată o altă explicaţie, de ordin lexicologic. Până în epoca clasică, cuvintele greceşti mythos şi logos nu se opuneau: ambele desemnau povestiri sacre care aduceau în scenă zei sau eroi. Începând cu secolul al VI-lea î.e.n., ele se diferenţiază, logos desemnînd discursul în căutarea adevărului, construind o cunoaştere obiectivă, legată de logic şi de raţional, iar mythos – un discurs care se bazează pe iluzie, deci neverosimil sau „mincinos”. Specificitatea mitului devine ceea ce logosul nu este: rumoarea, neverificabilul.
** Dacă mythos-ul se opune în mod esenţial logos-ului, deci oricărei explicaţii raţionale a existenţei şi a lumii, el nu se poate confunda nici cu fabula (deşi acesta era cuvântul latin pentru grecescul mythos), neavând o finalitate moral-didactică nici cu legenda (care derivă de la o realitate istorică), nici cu basmul (gradul superior de complexitate în plan funcţional şi psihologic al povestirilor mitologice.