Thierry de Montbrial despre spaţiul românesc în perioada tranziţiei
Pentru tipar;)
;)
În contextul febrilelor dezbateri teoretice, desfăşurate pe parcursul ultimelor trei decenii, în ştiinţa economică, în sociologie, politologie şi în istoria relaţiilor internaţionale, numele savantului francez Thierry de Montbrial este unul de referinţă. Pe parcursul acestei perioade, când pe scena politică a lumii s-au produs schimbări majore, comparabile poate doar cu cele survenite după destrămarea Imperiului roman sau cu cele produse de Revoluţia franceză de la 1789, s-au derulat caleidoscopic, în arena dezbaterilor teoretice, strategii pe termen scurt şi pe termen lung, previziuni ce s-au adeverit sau care nu s-au adeverit şi au fost rapid înlocuite cu altele, scenarii şi contra-scenarii privind evoluţiile economice şi echilibrul geopolitic. Tezele şi teoriile economice lansate de savantul francez în cele şase cărţi de profil (de la Economie théorique, 1971 la Introduction à l’économie, 1999), viziunile sale asupra fenomenelor istorice în general (La revanche de l’Histoire, 1985) sau a evenimentelor recente (Mémoire du temps présent, 1996 şiQuinze ans qui bouleversèrent le monde. De Berlin à Bagdad, 2003),supoziţiile sale privind viitorul imediat al omenirii şi, în fine, modelele propuse referitoare la sistemul de organizare a lumii au rămas mereu în actualitate, suscitând vii dezbateri atât în spaţiul cultural francez, cât şi în cel european.
Evoluţiile politice din lume şi, în special, cele din spaţiul european au fost şi rămân o preocupare constantă a profesorului Thierry de Montbrial. Începând cu 1981, savantul a publicat anual în revista Ramses studii ample privind evoluţiile politice recente – veritabile rapoarte asupra stării lumii actuale. Adunate împreună, studiile vizând anii 1989-2004 – perioada marilor schimbări survenite în lumea posmodernă – constituie esenţa ultimei sale cărţi Quinze ans qui bouleversèrent le monde. De Berlin à Bagdad, apărută, în 2004, şi în traducere românească. Autorul nu a intervenit la momentul publicării volumului pentru a-şi ajusta sau corecta punctele de vedere, exprimate în 1990 sau 1991, din perspectiva evoluţiilor ulterioare, când unele supoziţii s-au confirmat, iar altele nu, şi aceasta îi conferă cărţii farmec şi autenticitate.
Ne vom referi aici, în special, la evoluţiile politice din spaţiul românesc (Republica Moldova şi România), văzute, cum era şi firesc, în cadrul general al noilor revoluţii din est, al dezmembrării imperiului sovietic şi al evoluţiilor ulterioare din această zonă, dar şi în contextul materializării tendinţei generale a ţărilor Europei Centrale şi de Sud-Est de a se integra în Comunitatea Europeană.
Anul 1989 a fost, într-adevăr, cel al dispariţiei vechiului sistem de organizare a lumii şi începutul apariţiei unei lumi noi, astfel că întrebarea ce şi-o punea Thierry de Montbrial, în iulie 1989: Putem noi spune ca Chateaubriand, în Mémoires d’outre-tombe, că lumea veche se sfârşeşte şi că o lume nouă începe?, era pe deplin justificată: pe parcursul a nouă luni – (de la acordurile „mesei rotunde” din Polonia, în aprilie, la revoluţia română din decembrie) sistemul socialist a dispărut. Fuga soţilor Ceauşescu şi execuţia lor pe 25 (decembrie – n.n.) pun capăt puterii celei mai apăsătoare şi celei mai tiranice din toate ţările din est (p. 42), notaThierry de Montbrial, în studiul său din decembrie 1989, caracterizând regimul lui Ceauşescu ca fiind erijat în comunism dinastic şi a cărui ideologie ţinea mai mult de polpotism şi nazism decât de marxism (p. 25). Această ultimă afirmaţie poate genera discuţii privind resorturile ideologice marxiste ale polpotismului sau ale maoismului şi, cu atât mai mult, despre similitudinile dintre nazism şi marxismul de tip stalinist, cu fenomene de genocid şi etnocid pe care le-au îndurat popoarele captive din fostul imperiu sovietic, şi, mai ales, despre experienţele diabolice unice în materie de asimilare, înfăptuite de regimul comunist de ocupaţie aici, în teritoriile româneşti anexate de sovietici în 1940. Spun toate acestea nu pentru a desculpabiliza dictatura cea mai tiranică şi mai atroce a lui Ceauşescu, precum o defineşte just Thierry de Montbrial, ci pentru a nu se crea falsa impresie că dacă ideologia acestui regim ar fi ţinut de marxismul pur esenţa lui s-ar fi schimbat. Oriunde a fost aplicat în practica socială – din Vietnam şi până în Cuba – marxismul a dus la totalitarism şi dictatură, orişiunde a fost însuşit de grupări politice sau extrapolitice – de la detaşamentele de şoc ale Kominternului stalinist la gherilele columbiene – marxismul a generat violenţă şi teroare.
În prima jumătate a anului, 1989, când în imperiul sovietic nu se întrevedeau semnele unei schimbări în bine a situaţiei economice (p. 4) şi la ordinea zilei în ţările occidentale era problema acordării de credite Uniunii Sovietice, aceasta fiind în stare să absoarbă sume astronomice (p. 5), concluziile formulate de savantul francez, demne de a fi luate în consideraţie, erau că occidentalii trebuiau să rămână extrem de prudenţi şi să-l „ajute” pe Gorbaciov doar dacă se obţineau concesii tangibile în materie militară sau regională. Mai mult decât atât, se estima just că dincolo de un anumit nivel, creditorul se află la cheremul debitorului, şi nu invers, iar creditarea nechibzuită a U.R.S.S. mai era pândită de alte două pericole: eventualitatea unui eşec al lui Gorbaciov sau extinderea fără precedent a puterilor acestuia, de care el se putea folosi într-un mod cu totul diferit de ceea ce dorim să ne imaginăm noi astăzi. Analogia ce o face Thierry de Montbrial e de remarcat: În trecut, Nicolae Ceauşescu a fost răsfăţatul celor care îl considerau ca pe un de Gaule al Pactului de la Varşovia, adică un om de stat care afirma sus şi tare independenţa ţării sale. În prezent, el nu mai e privit decât ca un despot megaloman, ţinând de o altă eră (p. 5-6).
În cea de-a doua jumătate a aceluiaşi an, 1989, când semnele dezmembrării imperiului sovietic erau tot mai clare, eventualitatea unei prăbuşiri rapide a colosului de la răsărit îi îngrijora pe occidentali prin consecinţele externe ce le putea produce. Iată de ce atitudinea faţă de mişcările de renaştere şi de eliberare naţională a popoarelor captive din imperiul sovietic era, în anii 1989-1991, una foarte reţinută, dacă nu chiar rece. Tendinţele separatiste (termen utilizat frecvent în acea vreme în cancelariile occidentale – n.n.) care se afirmă în anumite republici sovietice, mai ales în ţările baltice şi în republicile Asiei (în realitate, acestea au fost printre ultimele care s-au antrenat în proces – n.n.), ar putea pune gaz pe foc, susţinea, în decembrie 1989, savantul francez, în opinia sa în actuala stare de lucruri, singura rectificare sigură de frontiere, la capătul unui proces diplomatic complex în sine, fiind reunificarea Germaniei (p. 32). Starea de lucruri s-a schimbat şi, ulterior, s-au produs şi alte „rectificări de frontieră”, în Occident însă persista în acel moment şi teama unor revendicări teritoriale între statele din fostul lagăr socialist: ...ne-am putea imagina că ungurii vor dori să recupereze Transilvania, iar românii – fosta Basarabie, devenită Moldova Sovietică (p. 31). Paralela e inadecvată, în virtutea unor erori de percepţie şi a propagandei revizioniste a contestatarilor tratatelor internaţionale de după cel dintâi război mondial, devine un loc comun al schemelor analitice simpliste. În acest caz e binevenită şi o remarcă a aceluiaşi Thierry de Montbrial referitoare la occidentali, dar nu numai: temerile noastre sunt inspirate de propriile noastre slăbiciuni (p. 36).
Evoluţiile din spaţiul sovietic, la fel ca şi cele din fostul lagăr socialist au fost imprevizibile şi mult mai rapide, astfel că, în iulie 1991, când viitorul imperiului sovietic era mult mai previzibil, savantul francez venea cu o cu totul altfel de estimare privind acelaşi spaţiu: prăbuşirea imperiului sovietic... ridică problema... viitorului ţărilor baltice şi a Moldovei anexate la începutul celui de-al doilea război mondial (p. 65). Nesemnarea de către Republica Moldova, alături de Ţările Baltice, Armenia şi Georgia, la 23 aprilie 1991, a acordului „9+1” (încheiat între cele 9 republici care au participat la referendumul din 17 martie 1991 asupra menţinerii U.R.S.S.; denumirea acestui acord era, de fapt, şi o replică la varianta de acord propusă în cadrul negocierilor de la Novo-Ogariovo de Republica Moldova, cele trei state baltice şi Georgia cu titlul „X+0”, X fiind numărul republicilor care urmau să semneze aşa-zisul „nou tratat unional”, dar fără o reprezentare centrală stabilită apriori, variantă care a şi dus la blocarea negocierilor), ar fi fost de natură să o înscrie, ulterior, pe traiectoria europeană, la 27 august 1991 ea proclamându-şi independenţa (p. 86), dacă n-ar fi survenit, în decembrie, acelaşi an, actul de miopie politică comis de M. Snegur la Alma Ata – semnarea actelor de intrarea în aşa-zisa Comunitate a Statelor Independente – prin care Republica Moldova s-a îndepărtat atât de aliaţii ei fireşti de până atunci – Ţările Baltice şi Georgia – cât şi de procesele ce se derulau pe vechiul continent, astfel că, din acel moment, Republica Moldova nu mai prezenta un interes deosebit pentru analiştii occidentali şi, în studiile ulterioare ale lui Thierry de Montbrial e menţionată doar în cadrul problematicii din zona balcanică (p. 97), în legătură cu interesele Turciei de a dezvolta în mod special... raporturi de bună vecinătate conform realităţilor geopolitice (p. 74), sau în cazul nesemnării unor acorduri în cadrul CSI – de exemplu, a Cartei de la Minsk din 22 ianuarie 1993 (p. 117; n.m. – semnate ulterior, după instalarea în 1994 la putere a agrarienilor, însă fără clauzele militare).
Şi aprecierile privind prezenţa armatelor ruseşti pe teritoriul Republicii Moldova au fost pe parcursul anilor diferite: de la menţiunea hazardată din august 1992 că: singurul succes cu care Boris Elţin se poate lăuda este acordul privind staţionarea trupelor ruseşti. Căci unde ar fi putut fi instalaţi în Rusia soldaţii ruşi din Moldova, de exemplu, când se ştie că forţele repatriate din Europa de Est trăiesc aproape ca nişte refugiaţi? (p. 87) (cu remarca de rigoare, că Republica Moldova n-a semnat nici un acord de staţionare a trupelor ruseşti, ci doar, în iulie 1992, acordul de încetare a războiului din Transnistria, preşedintele de atunci, M. Snegur, a acceptat trupe «pacificatoare», altele decât armata a 14-a – n.n.) şi până la constatarea realistă, în august 1993: ...în Moldova, armata a 14-a îi apără pe separatiştii rusofoni din Transnistria (Republica Nistreană) (p. 120).
În rest, cât priveşte Republica Moldova – e tăcere, şi, aşa cum menţiona Thierry de Montbrial în cartea sa La Revanche de l’Histoire, istoria continuă, identică cu ea însăşi.
Ceea ce continuă cu certitudine, în alte spaţii decât cel basarabean, e procesul de extindere a Uniunii Europene, fenomen examinat cu lux de amănunte de savantul francez. Aici referirile la România nu sunt puţine. Fiind, în iulie 1990, adept al îngheţării provizorii a oricărei extinderi (p. 51), pentru ca, între timp, Comunitatea Europeană să se consolideze în interior şi să-şi determine priorităţile pe termen scurt şi pe termen lung, inclusiv în problema securităţii sale. Dar odată cu stabilirea acestor priorităţi, considera tot atunci profesorul Thierry de Montbrial, ar deveni posibil să se formuleze principiul vocaţiei Comunităţii de a se extinde la toate statele europene ale căror regimuri politice satisfac pluralismul democratic al Europei Occidentale (p. 52). Aprecierile sale privind aderarea Austriei s-au materializat în scurt timp, şi criteriile pentru trecerea de la culoarea roşie la galben, apoi la verde au fost stabilite pentru extinderile ulterioare ale Comunităţii.
Thierry de Montbrial privea cu înţelegere tendinţele ţărilor din fostul lagăr socialist de a se integra în UE, invocând, în acest caz, în studiul său din iulie 1990, exemplul României: Occidentalii nu puteau decât să condamne intervenţia brutală a minerilor la Bucureşti, în zilele de 14 şi 15 iunie 1990, aprobată, dacă nu chiar comandată, de preşedintele Ion Iliescu. Este însă cazul să fie condamnat, fără drept de apel, regimul existent în prezent? Europenii nu au făcut acest lucru şi au avut dreptate. La Eliberare, peste Franţa s-a abătut un val de epurări care nu aveau nimic democratic. Noi însă nu trecuserăm decât prin patru ani de încercări, pe când românii ies dintr-o noapte de peste patruzeci de ani, din care mai mult de cincisprezece – sub o dictatură implacabilă. De ce să ne mai mire că încă nu toate fragmentele Securităţii au fost dizolvate! Nu putem, desigur, să nu ne indignăm faţă de povestea cu minerii, dar să nu avem naivitatea de a crede că, şase luni după eliminarea lui Ceauşescu, ordinea publică din România putea fi menţinută de CRS bine instruiţi, conduşi de un înalt funcţionar imparţial, devotat cu trup şi suflet servirii statului şi perfect loial faţă de instituţiile lui! Cum să privim în acest caz poziţia Doinei Cornea care le cerea occidentalilor să facă presiuni asupra lui Iliescu refuzând să-i acorde ajutor economic? Ar fi sporit aceasta şansele democraţiei sale sau ar fi putut să-i arunce din nou pe români în prăpastia din care abia încep să iasă?
Creadă fiecare ce-o vrea. În ce mă priveşte, n-am vrut decât să arăt dificultatea subiectului. Totul e să ştii să arăţi ţărilor din Est direcţia cea bună, să le insufli speranţa într-un final fericit, să-i inciţi pe conducătorii lor la un comportament de natură să permită atingerea acestui rezultat cât de curând posibil (p. 52-53).
Analizând în studiile sale din anii următori evoluţiile din Europa Centrală şi cea de Sud-Est, sesizând dezarticulările din aceste societăţi aflate în tranziţie, vulnerabilitatea lor la tendinţele mafiote şi la discursurile demagogice (cazul Bulgariei şi al României, iulie 1995, p. 177), condiţiile economice şi sociale care nu sunt clare (p. 218) dar, bineînţeles, remarcând şi progresele obţinute, profesorul Thiery de Montbrial devenea, la 1996, un veritabil avocat al integrării României în UE: Cazul României merită, de asemenea, analizat. Ce ştiu francezii despre această ţară latină şi francofonă, înconjurată de slavi şi de unguri, în care islamul nu a reuşit niciodată să pătrundă şi a cărei unitate a fost sprijinită de două ori şi de ţara noastră (în 1861 şi după primul război mondial). Pentru majoritatea compatrioţilor noştri, după câte se pare, România nu a ieşit cu adevărat din comunism; pentru ei, zilele de decembrie 1989, care s-au încheiat cu execuţia cuplului Ceauşescu, au reprezentat nu atât o revoluţie, cât o lovitură de stat. Economia rămâne într-o stare jalnică. Imaginea dominantă întreţinută de mass-media este aceea a sinistrelor orfelinate, sechelă oribilă a unui regim infam. Pe scurt, România are o presă proastă. Ea rămâne suspectă. Elitele noastre, ca şi oamenii noştri de afaceri ezită să se ducă acolo. Mai mult sau mai puţin ostentativ, se dezinteresează de această ţară, uitând că este vorba de a doua ţară din întreaga Europă Centrală – după Polonia – ca suprafaţă (237.500 km. p.) şi populaţie (22,8 milioane locuitori).
Orice ar spune unii comentatori – menţionează în continuareThiery de Montbrial – România s-a angajat pe calea democraţiei la fel ca Polonia, Republica Cehă sau Ungaria, aducând, în acest studiu al său, din iulie 1996, mai multe argumente în acest sens: faptul că se ţin alegeri regulate, că se practică alternanţa la putere, că libertatea de expresie este incontestabilă, iar viaţa intelectuală şi ştiinţifică a ţării cunoaşte o adevărată renaştere.
Deşi situaţia economică rămâne efectiv foarte dificilă, este suficient să călătoreşti prin ţară pentru a vedea sate care arată bine, cu multe case în construcţie, precum şi unele exemple de privatizări fericite în industrie, iar potenţialul agricol al României este considerabil. Profesorul francez apreciază şi abilitatea prin care s-a reuşit... în linişte, una dintre cele mai dificile tranziţii după căderea imperiului sovietic, subliniind în continuare că nici un popor european nu a fost mai greu încercat decât românii, iar occidentalii au partea lor de vină în lanţul de evenimente care s-au succedat după anexarea de către U.R.S.S. a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, în iunie 1940, până la instaurarea şi consolidarea totalitarismului comunist”. În concluzie, Thiery de Montbrial afirmă, pe deplin justificat, că în dosare importante, cum este cel al extinderii Uniunii Europene sau cel al Alianţei Atlantice, România este îndreptăţită să ceară un tratament egal cu acela al statelor din Europa Centrală, fiindcă drepturile României nu sunt mai prejos decât cele ale ţărilor din grupul de la Vişegrad sau, fireşte, decât cele ale Bulgariei, iar în ceea ce priveşte NATO, trebuie să recunoaştem că, din punct de vedere strict geostrategic, poziţia României în raport cu fosta Uniune Sovietică este tot atât de importantă ca şi cea a Poloniei: ea controlează accesul spre Bulgaria, Turcia şi Grecia. În întreaga Europă Centrală şi Orientală – menţionează autorul – România este ţara cea mai apropiată de Franţa din punct de vedere cultural. Este timpul să luăm act de acest lucru şi să tragem de aici consecinţele în stabilirea priorităţilor noastre (p. 219-221).
Ce am putea spune în plus. Doar atât: evoluţiile ulterioare au confirmat şi confirmă pledoariile ilustrului savant francez pentru o evoluţie ascendentă a procesului de integrare europeană. Teoriile şi supoziţiile sale, aşa cum spuneam la început, sunt viabile şi rămân în arena dezbaterilor teoretice.
Cauzele rezidă în caracterul pluridisciplinar al majorităţii lucrărilor lui Thierry de Montbrial, în capacitatea savantului francez de a nu încremeni într-o schemă elaborată deja, ci de a-şi plasa elementele construcţiei sale într-un plan al acţiunilor dinamice, cu largi deschideri spaţiale şi temporale, evitând, totodată, alunecarea pe panta eclectismului.
De formaţie matematician, Thierry de Montbrial a ştiut să aplice cu iscusinţă metodele acestei discipline atât în ştiinţa economică, cât şi în toate celelalte domenii ce le-a abordat: politologie, sociologie, istorie, relaţii internaţionale. Rezultatele obţinute, vasta sa experienţă de profesor de ştiinţe economice la Şcoala Politehnică din Paris (1974-1992) şi, din 1995, la Conservatorul naţional de arte şi meserii, cea de specialist în relaţiile internaţionale (între 1973-1979 a fost directorul Centrului de analiză şi previziune al Ministerului Afacerilor Externe, este fondatorul şi, din 1979, conduce Institutul Francez de Relaţii Internaţionale), precum şi cea de autor şi coordonator al unor proiecte şi lucrări de anvergură (publicaţia pluridisciplinară anuală Ramses, menţionată mai sus, Dicţionarul de strategie, 2000, La France du nouveau siècle, 2002, Rèformes – Rèvolutions. Le cas de la France, 2003 ş.a) au dus, în mod firesc, la elaborarea şi fundamentarea de către Thierry de Montbrial a unei ştiinţe a acţiunii, a unei praxeologii – ştiinţa activităţilor umane organizate, privite din punctul de vedere al exerciţiului puterii, expusă în lucrarea sa de sinteză L’action et le système du monde, apărută în 2002 (în traducere românească: Acţiunea şi sistemul lumii, Editura Academiei Române, 2003). E, aşa cum menţionează academicianul Eugen Simion în prefaţa la ediţia românească, un studiu amplu şi sistematic despre legile vizibile şi legile secrete ale societăţii..., vizând cu precădere acţiunile colective, acelea care vor – şi uneori reuşesc – să schimbe lumea. Componentele elementare care pot produce aceste schimbări sunt unităţile active – grupurile umane ai căror membri individuali sunt legaţi prin Cultură (în sensul larg al acestei noţiuni ce comportă o multitudine de definiţii) şi printr-o Organizaţie (presupunând, de cele mai multe ori noţiunile de stat sau ţară, numite şi unităţi politice). Pornind de la aceste noţiuni, definind resursele şi elementele puterii, conflictele şi modalităţile de soluţionare a acestora, conceptul de strategie, obiectul şi natura ştiinţelor economice, examinând teorii şi sisteme în relaţiile internaţionale, precum şi aspecte importante ale ideologiei, culturii, moralei şi politicii, savantul francez îşi fundamentează teoretic praxeologia – o ştiinţă ce foloseşte mai multe instrumente de lucru: ale economiştilor, ale politologilor, ale specialiştilor în relaţii internaţionale, ale istoricilor, ale psihologilor, ale sociologilor, o ştiinţă dacă nu riguros exactă, cel puţin una verosimilă (Eugen Simion).
Deşi priveşte cu scepticism orice filozofie a istoriei care pretinde că într-o lectură directă a trecutului găseşte în esenţă cheile viitorului, remarcabil şi încurajator e optimismul autorului, că lumea nu e fatalmente sortită haosului, că dezastrele sociale, politice şi morale pot fi anticipate şi controlate, că, în perspectiva secolelor şi mileniilor ce vin, omenirea are viitor, chiar dacă, la scara timpului geologic, specia umană este sortită dispariţiei.
Conştient de imperfecţiunile inerente unui studiu de o asemenea anvergură, mai mult decât atât, considerând că tocmai lacunele ar fi de natură să-i inspire pe alţii pentru a realiza cercetări în acest sens, Thierry de Montbrial – un reprezentant de marcă al spiritualităţii franceze care ştie că în orice acţiune serioasă trebuie să pui şi o infimă doză de umor şi chiar de autoironie – rămâne în arena dezbaterilor teoretice asupra viitorului lumii ca un veritabil atlet al „ştiinţei acţiunii” – praxeologia.
Thierry de MONTBRIAL
Fondator şi director general al Institutului Francez de Relaţii Internaţionale din 1979, conduce publicaţia anuală RAMSES. Este profesor titular al Catedrei „Economie aplicată şi relaţii internaţionale” la Conservatorul Naţional de Arte şi Meserii din 1995 şi profesor la Şcoala Politehnică. Între 1973 şi 1979 a fost primul director al Centrului de Analiză şi Prognoză al Ministerului Afacerilor Externe. În 1992 este ales membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice. Membru de onoare al Academiei Române.