Mihail Sadoveanu: de la biografia scriitorului la biografia neamului
Pentru tiparÎn volumul memorialistic Anii de ucenicieMihail Sadoveanu a încercat să răspundă la întrebarea: ce a fost la început, vânătoarea sau literatura? Apelând la înţelepciunea esopică, povestitorul susţine că prima a fost vânătoarea, dar, într-un fel, tot prima a fost şi literatura, care ar fi apărut drept expresie a sentimentelor trăite la maximă intensitate de omul pe cale de formare. Vârsta de 12 ani marchează pentru autor un eveniment semnificativ. El este „admis” în tagma vânătorilor, fiindu-i încredinţată şi o armă pe potrivă. Bineînţeles, va avea şi un învăţător în ale artei cinegetice: Pricop Şentilici, cel dintâi amic care îl va iniţia în secretele vânătorii.
Drumurile întreprinse prin toată ţara îi vor „satisface” autorului pofta de a călători, cu puşca sau cu undiţa pe umăr, dar, mai important, îi vor aprofunda cunoştinţele despre Ţară, despre oamenii ei.Din acest punct de vedere sunt relevante următoarele consideraţii critice: „A reface cu câteva date exacte biografia lui Mihail Sadoveanu este o încercare grea şi, într-o măsură, fără sens. În cazul lui, datele biografice strict exterioare nu sunt relevatoare pentru adâncul omului”. Deşi şi-a urmat destinul timp de 81 de ani (povestitorul se stinge din viaţă la 19 octombrie 1961), Mihail Sadoveanu este un om fără vârstă, indiferent în ce postură este surprins: la Academie sau în cadrul atâtor alte ocupaţiuni mai importante sau mai puţin importante.
La 24 de ani scriitorul editează, concomitent, 4 volume: Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşiteşi Crâşma lui moş Precu, care vor marca debutul excepţional al celui care urma să scrie „Decameronul”românesc. Trebuie menţionat, în această ordine de idei, că la începutul secolului al XX-lea literatura în România, inclusiv profesiunea de literat, erau considerate de lux. Faptul nu l-a împiedicat pe Mihail Sadoveanu să contribuie, în 1901, la îndemnul lui Şt. O. Iosif, la lansarea revistei Sămănătorul, iar în 1905 – să-şi abandoneze serviciul de la Ministerul Artelor, unde avea şanse reale de promovare. Aceste decizii temerare l-au determinat pe scriitor să remarce cu ironie în volumul Anii de ucenicie: „Eram ca un D’Artagnan: aveam extrem de puţini bani în buzunar, dar n-aveam cal de vânzare şi nici resursele gasconului. El avea spadă, eu eram complet dezarmat”.
Întreaga viaţă M. Sadoveanu a trăit cu gândul la baştină; adâncul fiinţei sale îl îndemna să părăsească oraşul zgomotos, să se dezică de tumult şi aglomeraţie, să revină la tihna care îi era cel mai fidel aliat. A luptat cu aceste antinomii în permanenţă: avea de ales între marea urbe, unde se plămădea cultura, şi locurile dragi ale Moldovei.
Şi-a găsit liniştea necesară pentru creaţie la Fălticeni, providenţa făcând să trăiască în casa din strada Rădăşeni, unde, pe vremuri, a locuit Ion Creangă, modelul său artistic. Aici se plimba deseori prin livada străjuită de un zăplaz de viţă-de-vie. În orele de respiro, „dura” câte un coteţ pentru găinile sale de rasă, îngrijea de stupi sau zăbovea îndelung în grădină, îndeletnicindu-se cu creşterea zarzavaturilor. Se mândrea, îndeosebi, cu pădurea „ca o streşină verde”. Amintindu-şi cu nostalgie de vremurile când făcea sfat cu argaţii, când ducea caii la apă sau stătea „călare pe păr”, când „se războia cu dihăniile născocite de dânsul”, când hoinărea zile întregi prin lunca Siretului, ori se juca de-a haiducii, Mihai Sadoveanu nota cu satisfacţie: „Mulţămesc Domnului Dumnezeu că am avut copilărie”.
Scriitorul i-a ademenit cu farmecul pescuitului şi vânatului şi pe confraţii săi de condei de la Viaţa Românească: pe George Topârceanu, Demostene Botez, Mihail Sevastos. Această pasiune a devenit atât de „contagioasă” pentru ei, încât îl însoţeau pe Sadoveanu peste tot, fiind părtaşii multor peripeţii şi martori ai schimbării faptelor de viaţă în ficţiune.
Când se îndepărta pe un timp de aceste pasiuni, Sadoveanu aduna cu migală material pentru scrierile ulterioare. Dacă se întâmpla să-l părăsească inspiraţia, ştia cum s-o ademenească. Colinda munţii (l-a condus pe scriitorul Panait Istrati la Cheile Bicazului), poposea la mănăstiri, fiind oaspetele monahilor de aici. Deseori era însoţit în aceste peregrinări şi de Al. I. Brătescu-Voineşti, şi de D. D. Pătrăşcanu.
În faţa frumuseţilor naturii, Mihail Sadoveanu rămânea, aparent, insensibil. Doar în faţa foii imaculate de hârtie se matamorfoza. Aici transfigura artistic impresiile, zugrăvind superb minunăţiile naturii: „Balta scăpăra de bulbuci şi pânza de stropi se învălui brusc – apoi rămase curgând asupra noastră, călduţă şi totuşi răcoritoare”. S-a vorbit chiar de un anume cult pe care prozatorul îl nutrea pentru „baltă”. Apa reprezenta pentru el totul, ea îl făcea să-şi recapete puterile irosite odinioară. În Ţara de dincolo de negurăautorul mărturiseşte cu multă exactitate psihologică şi plastică: „Ochii lui aţinteau zăvoaiele Siretului, pete de-o dulce culoare cafenie, sub fumegări străvezii. Era un ţărm de visuri, unde încă nu-i călcase piciorul. Dintr-acolo se întorceau de multe ori la marginea târgului vânători bărboşi, care vorbeau de vulpi, de iepuri, de vidre, de sitari şi raţe. Dintr-acolo soseau cu undiţa pe umăr, în zori de vară, pescari, ţigani cu peşte puţin, însă cu amintirea neştirbită a unui somn uriaş, pe care l-au prins cândva, sub sălcii, într-un loc ascuns pe care numai ei îl ştiu. În afară de aceste imagini şi ecouri, împletite cu bucuria tinereţii, în sufletul lui nu mai era nimic. Toate legăturile cu lumea dispăruseră. Cărţile de şcoală şi profesorii, fierberea impură a târguşorului de provincie căzuseră în întuneric, ca păpuşile în cutia lor”.
Desprindem din rândurile de mai sus o pronunţată notă autobiografică, ce emană candoarea copilăriei şi o aleasă curăţenie a sufletului. Eul artistic sadovenian se contopeşte, în foarte multe puncte, cu întreaga creaţie a autorului. Aici găsim principalele ei elemente constitutive: istorie, folclor, esoterism. G. Călinescu afirma că Mihail Sadoveanu era interesat nu de preocupări banale, cum sunt pescuitul sau vânatul, ci de avantajul de a „pândi apa şi pădurea”. Criticul literar Cornelia Ştefănescu susţine că nici unul dintre prozatorii români n-a atins o „atât de multiplă şi diversă bogăţie de exprimare plastică. Fastuoasele descrieri sadoveniene au o savoare ireductibil complexă, o întindere extraordinară şi neaşteptată, de la materia palpabilă până la fantasticele apariţii legendare din romanele istorice”.
Mihail Sadoveanu este un profund cunoscător al faunei şi florei româneşti, evocând peisaje dintre cele mai vaste, epoci istorice dintre cele mai îndepărtate, spaţii geografice de mare diversitate. Opera lui este, pe bună dreptate, o vatră legendară de eroi. Contemporanul său, romancierul Camil Petrescu, nota: „Faima lui Sadoveanu s-a tot ridicat, a depăşit zarea ţinuturilor de obârşie, integrată în edificiul literaturii româneşti ca un stâlp, devenit cu timpul stâlp de reazem. De la văpaia dintre început care mărturisea despre obârşia telurică, pe măsură ce se înălţa pe firmament, această stea a devenit mai limpede şi mai nuanţată în limpezimile ei; căci meşteşugul dintâi al povestitorului a prins să se decanteze în iscusinţe stilistice, care au scos un fruct nou din limba literară”.
Referindu-ne la biografia lui Mihail Sadoveanu, este imposibil să nu amintim de învăţătorul şcolii primare din Paşcani, N.Busuioc, rebotezat de autor „Domnu Trandafir”: „Ca dânsul, îşi aminteşte scriitorul, poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă prietene, când te gândeşti bine, au fost nişte Apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea...”.
Anul 1894 aduce scriitorului o mare pierdere, de nerecuperat: se stinge subit din viaţă mama sa. Autorul rememorează în Anii de ucenicieacest tragic eveniment. Ca să-şi aline durerea, a început să citească extrem de mult. Venise timpul cunoaşterii, familiarizării cu opera lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Cantemir, Dimitrie Bolintineanu şi, bineînţeles, Eminescu şi Creangă. Lecturile îi dezvoltă imaginaţia. Reîntors într-o iarnă acasă de la Liceul „Alecu Donici” din Fălticeni, este rugat să scrie pentru şcoala din localitate un colind. Rezultatul îl va constitui un poem despre haiducul Jianu. Deşi versurile au plăcut tuturor, fiind vorba de o creaţie calendaristică, peste un timp au fost date uitări. Abia în 1940, călătorind prin ţară, Mihail Sadoveanu a auzit, în unul din satele din jurul Iaşului, versurile pe care le-a compus în copilărie.
Încă de pe băncile şcolii viitorul scriitor îşi făcea planuri mari, propunându-şi să concureze, prin scris, lumea creată de Dumnezeu. Departe de ochii profesorilor, dar şi de ai tatălui, care vedea în faptul de a scrie o pierdere de timp, pregătindu-i fiului o profesie „sănătoasă”, cea de legiuitor, tânărul autor plăsmuieşte un „roman” din 4 părţi, cu multiple ilustraţii şi intitulat HaiduculFlorea Corbeanu. Scopul romanului, conform unor amintiri ale prozatorului, era de a contribui la unificarea tuturor provinciilor româneşti într-un stat unitar.
Soarta manuscrisului s-a dovedit a fi nu dintre cele de bun augur. Profesorul său, A. Stino, în mâinile căruia a nimerit, a zădărnicit nevinovata tentativă a autorului de a scoate la lumină întâia sa creaţie de factură istorică. Aceste prime încercări literare sunt „păcatele tinereţii” autorului şi trebuie, în consecinţă, judecate ca atare. Nici profesorul de română Nicolae Apostol n-a rămas încântat de o povestioară a lui M.Sadoveanu, prezentată de către acesta pentru lectură. El a opinat că „bucata este nepublicabilă”.
Aceste şi alte „eşecuri” n-au făcut decât să stimuleze ambiţia tânărului scriitor. Modestele încercări erau absolut obligatorii, prevestind încă de pe atunci viitoarele capodopere, care aveau să devină, cum s-a spus, demne de „realismul unui Balzac şi melancolia unui romantic, meditaţia aspră a lui Miron Costin, voluptatea senzorială a unui Rabelais”.
Experienţa amară a debutului literar este valorificată de către M. Sadoveanu în anul 1935 cu prilejul apariţiei volumului Cele mai vechi amintiri. Naraţiunile din această culegere au o structură dinamică, tinzând să păstreze cronologia vieţii autorului. Ele reprezintă o „sumă” de amintiri, de frânturi de dialog, rememorări, atitudini, accente etc., caracterizându-se prin discontinuitate, care urmăreşte scopul de a reconstitui în mod fidel evenimentele vârstei copilăriei, evocate în cheie romantică.
Din negura acelor timpuri, autorul reţine mai multe aspecte, deosebit de relevante din punctul său de vedere: cuţitul unchiului Vasile, după care tânjea atât de mult, biciul, pe care îl rupe în două pentru a stârpi răul de pe faţa pământului, „părul din ograda bunicilor”, care îl bucura nespus de mult în fiecare toamnă cu roadele lui. Aceste locuri, mărturiseşte autorul, „mă cheamă, mă mângâie; uneori suspină şi lăcrămează”.
Creaţia artistică a lui Mihail Sadoveanu este laboratorul unor experienţe lăuntrice, terenul unor explorări intense de viaţă personală. Ecoul ei îl regăsim în Otava, Cuţitul, Întâmplare cu nişte comedianţi, Domnu Trandafir,Jocuricu primăvara(ultimele două nefăcând corp comun cu celelalte scrieri). În volumul Ţi-aduci aminte, Teofile, Mihail Sadoveanu îşi propune să „reînvie oameni şi întâmplări dintr-o perioadă ceva mai târzie celei anterioare, deşi cronologic ele sunt scrise înaintea Celor mai vechi amintiri”.
Povestirea Ţi-aduci aminte, Teofileeste o evocare a primului fior de dragoste, într-o tonalitate gravă, sub formă de confesiune, ce adânceşte sentimentul iubirii. Apelând, în aparenţă, la simple artificii mnemotehnice, scriitorul pregăteşte cu minuţiozitate „introducerea” în decorul Ţării de dincolo de negurăşi al Împărăţiei apelor. Explicaţia este găsită în Foi de toamnă, dar şi în Oîntâmplare ciudată.Aici este rememorată experienţa primelor legături de prietenie şi propria-i personalitate în cristalizare.
În Catastiful păcatelorMihail Sadoveanu istoriseşte: „În iulie 1904 a apărut Povestiri. În puţinătatea de producţii şi seceta de scriitori de atunci, cartea, cu îngrijire tipărită şi frumos prezentată cu o copertă ilustrată de desenatorul V. Rolla-Piekarschi, a găsit destui cumpărători, aşa încât, în zece zile, domnul G. Filip mi-a arătat o faţă satisfăcută şi a pus imediat în lucru Şoimii. Tirajul prim al romanului a trecut în câteva săptămâni. La începutul toamnei tipăream o ediţie nouă, pentru corectura căreia editura binevoia să-mi acorde o gratificare de trei sute de lei. Această sumă mi-a fost acordată şi pentru a doua ediţie a Povestirilor. Editura îmi cerea, în acelaşi an, al treilea şi al patrulea volum, despre care ştia că le am gata. Astfel, în 1904, a continuat tipărirea Durerilor înăbuşite şi a Crâşmeilui moş Precu”.
Ancheta revistei Luceafărul din 1908 încearcă să facă lumină în culisele operei sadoveniene, însă răspunsurile scriitorului sunt extrem de succinte. Poate doar datele din cadrul conferinţei „Cum lucrează dl. Mihail Sadoveanu” explică ceva mai bine aspectele necunoscute din experienţa de creaţie a autorului. Aceste date biografice sunt îmbogăţite substanţial de Valer Donea (Profira Sadoveanu) în reportajele sale: De vorbă cu dl. Mihail Sadoveanu. Însă, după apariţia Celor mai vechiamintiri, scriitorul găseşte o soluţie salvatoare, itinerând, într-un volum separat, anii formării sale intelectuale. Începe publicarea însemnărilor cu caracter pronunţat autobiografic, memorialistic, sub titlul general Mărturisiri. Aceste creionări au fost reluate şi pe parcursul războiului.
Cărţile lui Mihail Sadoveanu de la începutul secolului trecut, ca şi volumele maturităţii, surprind şi reflectă artistic „oameni şi locuri, filtrate prin nostalgia copilăriei ireversibile şi colorate corespunzător de lirismul creatorului”. Cele mai caracteristice personaje ale debutului sadovenian sunt vardistul orăşelului, Baciu, chipurile în continuă îmbătrânire ale lui Isac Zodaru, Iosub Orbul şi David Focşăneanu, fiecare cu soarta şi îndeletnicirea sa. Pentru a-i putea surprinde pe aceşti eroi, fie în prăvălia cu mătăsuri, fie ducând gunoiul pentru câţiva bănuţi, scriitorul a trebuit să dea dovadă de curajul „de a evada din curtea părintească până în preajma acestor tărâmuri. Printre ele, «dugheniţa Mutului» rămâne locul de ispită. Pentru că aici se afla o lume de basm, mirifică, plină de taine, în care se vindea aţe pentru smeie, fluiere şi muzicuţe”.
Cercetătoarea Ovidia Babu-Buznea observă că pentru Mihail Sadoveanu târgul unde şi-a petrecut copilăria era „universul privilegiat în care ochii copilului nu identificau urâtul ca atare, nu măsurau limitarea, găseau totul firesc, chiar cu deosebire plăcut, în avantaj, prin comparaţie cu lumea satului”. În faza debutului, orizontul lui Sadoveanu cuprinde zone familiare, bine cunoscute de el. Laitmotivele, mereu reluate, sunt satul şi târgul de provincie. Aparent, această literatură poate fi considerată periferică, celulară. Dar, de fapt, închiderea nu este decât o variantă, un arhetip devenit factor al literaturii universale. Este o modalitate artistică ce ne permite efectuarea unor arheologii interioare ale personalităţii scriitorului.
Nu am spune adevărul întreg dacă l-am considera pe Mihail Sadoveanu doar autorul frescei spirituale moldave, muntene, ardelene sau dobrogene. Prozatorul a demonstrat că este un excelent cunoscător, pe orizontală şi verticală, nu numai al provinciilor istorice româneşti. El a descris cu fidelitate privelişti de pe tărâmuri îndepărtate;a pătruns în religia lui Zamolxe, rodul acestor investigaţii ştiinţifice fiind transfigurate artistic în romanul Creanga de aur. În paginile sale sunt prezente şi frumuseţile netrecătoare ale Bizanţului, precum şi ale altor locuri devenite celebre. Materialul deosebit de bogat şi variat, utilizat la istorisirea celor întâmplate, i-a facilitat autorului munca la scrierea Priveliştilor dobrogeneşi a Locului unde nus-a întâmplat nimic.
Pentru a percepe în adâncime virtuţile, dar şi metehnele neamului românesc, Mihail Sadoveanu cercetează din interior specificitatea fiinţei româneşti, în plan arhetipal, dar şi psihologic. În opera sa, geografia reprezintă doar un reper simbolic de cunoaştere şi „recunoaştere” a pământurilor străbune. Astfel, în primăvara anului 1929, vizitează Constantinopolul, însoţitor şi tovarăş de călătorie fiindu-i scriitorul Ionel Teodoreanu. Autorul îşi aduce aminte: „Pe mine mă interesau îndeosebi unele privelişti şi locuri în legătură cu istoria Moldovei. Aveam nevoie de ele pentru un roman istoric pe care tocmai îl isprăveam: Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă”.
Vânătoarea şi pescuitul l-au determinat pe Sadoveanu să înţeleagă spiritul multor oameni, să le cunoască „durerile înăbuşite”, să se bucure cu ei, să participe la obiceiurile şi datinile lor. Taifasurile, istorisirile hazoase, nararea mucalită sunt surse inepuizabile de percepere a spiritualităţii româneşti. Căutările permanente ale peregrinului Sadoveanu se transformă artistic într-un „rai al vânătorilor şi pescarilor”.
Experienţa acumulată odată cu deprinderea „probelor vieţii” l-a ajutat să-şi contureze şi să-şi precizeze principalele teme ale scrierilor ce i-au adus notorietatea. Vânătoareaca mod de existentă, de percepere, de comunicare apare nu numai în Fraţii Jderi,unde „de astăzi într-o săptămână, adică vineri 11 septembrie, dorim să ieşim sub muntele Ceahlău, la vânătoare de bouri”.
Şi în Divanul persianexperienţa cinegetică cunoaşte o abordare mai mult picturală decât mitică, fiindcă „unii vânători erau călări pe cai, purtând suliţe în mână şi junghiuri în coapsă. Alţi slujitori stăteau pe cămile, stăpânind pe genunchi copoii. Pe cămila cea mai bătrână era un slujitor vechi, care ţinea în lănţug, în foişorul lui de trestie-bambu, pe vulturul cel mare care se cheamă bercut. S-au adus şi şapte asini pentru cei şapte sfetnici; şi mulţi catâri care purtau samare grele, cu gustarea de prânz a măriei-sale şi a alaiului”. Deşi ritualul hieratic, presărat cu reminiscenţe ale culturii orientale, ne îndepărtează de „vânătoarea naţională”, apărută cu mult înainte de Dragoş Vodă şi chiar de vechii daci, Mihail Sadoveanu îşi învederează viziunea românească ontică prin descrierile-i particulare. În ele oamenii deţin chintesenţa gândirii şi comportamentului strămoşilor. „Procedeul” hăituirii fiarelor are valoare gnoseologică, fenomen perceput de scriitor prin ochii vânătorului.
Fiind un „pelerin” neobosit, lui Mihail Sadoveanu îi plăceau mult călătoriile. „Drumurile” parcurse presupuneau, în mod obligatoriu, un „rod”: acumularea iubirii, răzbunarea, pedepsirea răului, revederea celor dragi, întâlnirea cu prietenii; alteori ele, aceste drumuri, probau iscusinţa călătorului, scoţându-i în relief abilitatea, puterea, răbdarea, agerimea minţii, virtuţile morale. Aşa se face că mai toate personajele sadoveniene se află într-o eternă autocompetiţie. Caută, uneori fără voinţa lor, aventura, indiferent că se numesc Vitoria Lipan, Nicoară Potocavă, Kesarion Breb sau Paul de Marenne, Ionuţ Jder, Bogdănuţ Soroceanu. Un paradox uimitor are loc în Zodia Cancerului, unde abatele, graţie ospitalităţii fără margini a moldovenilor, devine unul „de-al casei”, pe când nefericitul beizade, din cauza iubirii pătimaşe pentru Catrina Duca, ajunge un înstrăinat. Această inversare uimitoare aminteşte de structura labirintică a sufletului omenesc, zonă în care Mihail Sadoveanu este un neîntrecut investigator.
Este insuficient a judeca debutul scriitorului doar din perspectiva celor patru volume ce au marcat anul 1904. Mai mult, creaţia sadoveniană posedă o unitate interioară atât de organică, încât a interpreta romanele fără a face referiri la publicistică, la notele de drum, la memorialistică este, practic, imposibil.
Primele scrieri ale lui Mihail Sadoveanu abordează o tematică ce pune un accent definitoriu pe ancestral, pe „vechime”, titlu preferat de autor şi pentru unul din volumele sale. Reprezentarea acestei lumi, lumea lui Sadoveanu, se produce prin prezenţa tuturor componentelor unui univers arhetipal, biologic, psihologic printr-o prismă cosmică şi profund telurică.