Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PUNCTE DE REPER

Contra limbii moldoveneşti – un altfel de argument

Oliviu FELECAN

Alte articole de
Oliviu FELECAN
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Motto:
„Veteres Daco-Romanorum litterae eaedem sunt quae Latinorum,
seu antiquorum Romanorum a quibus originem ducunt suam1”.
S. Micu, Gh. Şincai, Elementa linguae Daco – Romanae, pars prior,
De orthographia, Vindobonae, MDCCLXXX
 
Despre existenţa uneia sau a două limbi romanice în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-a scris foarte mult, cu argumente pro şi contra, încă din anii ’30 ai secolului trecut, când lingvişti puşi în slujba autorităţilor politice au elaborat şi susţinut teza stalinistă a existenţei limbii moldoveneşti2. Însă studiul de faţă nu-şi propune să inventarieze poziţiile exprimate până acum, nici să repete realităţile ştiinţifice care nu lasă loc vreunui dubiu. Nu ar avea sens să se reitereze părerile ireconciliabile ale specialiştilor, atâta timp cât cele din spaţiul ex-sovietic îşi au originea în domenii extralingvistice, legate în special de politica ultimelor decenii, când, pentru a susţine anumite idei, s-a apelat nu numai la forţă, ci şi la „veninul condeiului”. În realitate, argumentele împotriva pseudolimbii moldoveneşti sunt imbatabile, iar sprijinul pentru apartenenţa la română, din postura de subdialect al dialectului dacoromân, vine inclusiv din partea romaniştilor occidentali, aici putând fi amintiţi Carlo Tagliavini, R. E. Vidos, Kl. Heitmann, J. Kramer, Eugeniu Coşeriu. Acesta din urmă, poate şi datorită obârşiei, este cel mai tranşant: „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural” (apud ***, Enciclopedia limbii române, p. 351).
În cele ce urmează vom demonstra „fără mânie şi părtinire” că astfel de controverse nu se pot isca decât în legătură cu limbile zilelor noastre, când neînţelegerile politice, etnice, religioase etc. continuă şi pe tărâmul limbii, ducând la „naşterea” sau, mai degrabă, la separarea unor idiomuri unitare, ca sârbo-croata ori „moldoveneasca” de română3. E motivul pentru care am apelat la latină, ferită de partizanatul semenilor noştri, deoarece, ca limbă vorbită, a apus demult. Totuşi, în ciuda diferenţelor fonetice, morfologice, sintactice înregistrate pe parcursul diferitor perioade ale limbii strămoşilor noştri, nimeni nu a pus vreodată problema că ar trebui să se vorbească de mai multe limbi latine, datorită faptului că o rostim diferit, că a evoluat gramatical sau lexical altfel în diferite spaţii geografice şi în diferite etape istorice.
Pronunţarea limbii latine a suscitat controverse în rândul clasiciştilor din ultimele decenii, reflectate din plin în bibliografia de specialitate din ţara noastră. Astfel, se înregistrează trei opinii în gramaticile şi în manualele publicate în România contemporană. Autorii acestora susţin fie tradiţia românească de pronunţie, înrădăcinată de-a lungul vremii4, fie se aliniază la tendinţa europeană de unificare a pronunţării limbii latine, indiferent de ţara de origine5, fie adoptă o poziţie conciliantă, intermediară, prin prezentarea ambelor variante anterioare6 şi lăsarea la latitudinea cititorilor sau profesorilor alegerea uneia dintre ele. Privind lucrurile cu detaşare şi obiectivitate, fiecare curent are argumente pro şi contra, care nu se pot clarifica decât din perspectivă diacronică, deoarece toate pronunţiile sunt corecte, dar pentru o anumită epocă istorică şi cu un anumit dram de subiectivism. De aceea e necesar să se facă un excurs prin istoria multimilenară a limbii latine, cunoscută dintr-un foarte mare număr de documente epigrafice şi literare, ca şi din descrieri ale gramaticilor şi oamenilor enciclopedişti.
Imigrarea seminţiilor indo-europene în Peninsula Italică datează aproximativ din secolul al XII-lea ante Christum, iar, conform tradiţiei întemeierii Romei, latina era vorbită în secolul al VIII-lea în Latium, teritoriu în jurul căruia se întrebuinţau atât idiomuri indo-europene înrudite mai mult (falisca, osca, umbriana, dialectele sabelice) sau mai puţin (greaca, începând cu secolul VIII), cât şi etrusca, limbă mediteraneană neindo-europeană, cu origine incertă, probabil din Asia Mică. Acestea au influenţat latina, mai ales în urma expansiunii teritoriale a statului roman şi a convieţuirii, volens-nolens, între seminţiile de pe tărâmul italic. După 753 a. Chr., anul întemeierii legendare a Cetăţii eterne, romanii au purtat o politică de expansiune in toto orbe şi, de-a lungul câtorva secole, au reuşit să stăpânească un teritoriu imens, din Peninsula Iberică până în Balcani, din Britannia până în Arabia şi Orientul Mijlociu, de la Rin până în nordul Africii. În mare, spaţiul cucerit a fost şi romanizat, limbile autohtone fiind treptat înlocuite cu latina.
Aşa cum, din punct de vedere politic, social şi economic, romanii au cunoscut o evoluţie continuă, ajungând una dintre cele mai strălucite civilizaţii ale Antichităţii, la fel s-a dezvoltat şi limba, care însă nu a pierit odată cu Imperiul Roman de Răsărit sau cu cel de Apus, ci a subzistat până în zilele noastre. Deşi părerile specialiştilor nu sunt întru totul puse de acord, majoritatea converg către o periodizare în şapte etape a limbii latine7.
Latina arhaică datează din secolul al VI-lea, când apar primele dovezi scrise, până la sfârşitul secolului al III-lea a. Chr. În a doua jumătate a secolului al IV-lea s-a produs o ruptură, documentele primei perioade fiind aproape inaccesibile chiar şi specialiştilor (ex.: inscripţia de pe vasul Duenos), pe când cele din perioada a doua au importanţă pentru orice latinist interesat de literatura începuturilor. Se pot aminti astfel fragmentele unor imnuri şi formule religioase (Carmen Saliare, Carmen fratrum Arvalium) ori diferite prevederi legislative, cea mai însemnată fiind Lex XII tabularum.
Latina preclasică poate fi datată între sfârşitul secolului al III-lea şi mijlocul secolului I a. Chr. şi se caracterizează prin unificarea latinei, eliminarea arhaismelor şi constituirea unei limbi literare normate. Apare literatura propriu-zisă, iar cei mai importanţi scriitori ai perioadei sunt Plautus, Terentius şi Cato cel Bătrân8.
Epoca la care se fac majoritatea trimiterilor privitoare la pronunţarea limbii latine o reprezintă latina clasică, situată, temporal, între mijlocul secolului I a. Chr. şi 14 post Christum, an ce coincide cu sfârşitul primului împărat roman, Octavianus Augustus, iubitor şi sprijinitor al literelor şi literaţilor, cărora le-a asigurat cele mai prielnice condiţii pentru a-şi desfăşura activitatea. E perioada apogeului limbii literare, faţă de care limba vorbită cunoaşte o evoluţie divergentă rapidă. Printre reprezentanţii cei mai de seamă se numără Caesar, Cicero, Vergilius, Horatius, Ovidius, Titus Livius, scriitori ce au dus latina pe culmile perfecţiunii.
A patra perioadă datează între anii 14 şi aproximativ 200 p. Chr. şi e cunoscută sub denumirea de latină postclasică. Limba literară se diferenţiază tot mai mult de cea vorbită, lucru ilustrat nu doar prin numeroase inscripţii funerare, ci şi prin unele opere literare, cum ar fi Satyriconul lui Petronius. Romanul conţine „vulgarisme” voite, personaje inculte utilizând limbajul cotidian filtrat de arta şi intenţiile parodistice ale autorului. Cele două veacuri abundă de scriitori de toate genurile şi speciile, de la Seneca, Quintilianus, la Tacitus şi Suetonius, de la Lucanus, Martialis şi Iuvenalis, la Plinius cel Tânăr, Aulus Gellius ori Apuleius.
Urmează latina târzie, cu începutul prin anul 200, iar sfârşitul în 800 pentru limba scrisă şi 600 pentru aspectul vorbit al limbii, dată ce marchează în mod convenţional începutul diversificării romanice. „Elementele de limbă vorbită pătrund din ce în ce mai mult în unele texte scrise, fie tehnice, fie oficiale” (Enciclopedia limbilor romanice, p. 175), iar dovada cea mai elocventă este Appendix Probi, o mică listă a unui gramatician din secolul al III-lea, destinată elevilor săi, care sunt avertizaţi asupra a 227 de cuvinte populare ce trebuie evitate, având corespondentele lor în latina corectă. Odată cu răspândirea tot mai pregnantă a creştinismului, apare o nouă variantă stilistică, latina creştină sau patristică, dezvoltată paralel, nu fără interferenţe, cu limba literară tradiţională. Unele scrieri ecleziastice doctrinare – Predicile lui Augustin, de exemplu – se apropie intenţionat de limbajul cotidian, pentru a avea acces la marea masă a publicului. După cum se exprima Sf. Augustin, Melius est reprehendant nos grammatici quam non intelligant populi (Enarr. in Ps., 138,20)9 „Mai bine să ne certe gramaticienii decât să nu ne înţeleagă popoarele”. Deosebirea faţă de toate terminologiile anterioare e legată de larga difuzare a noii religii în rândul maselor necultivate, „ceea ce determină o separare conştientă a autorilor culţi, cel puţin în operele adresate unui public larg, de artificiile prozei şi poeziei arhaizante, compensată de o apropiere, de asemenea conştientă, de limbajul familiar” (Enciclopedia limbilor romanice, p. 177), ducând, implicit, la diferenţe de pronunţare în comparaţie cu latina clasică. Pronunţia latină evoluează şi mai mult odată cu scindarea Imperiului Roman (în anul 395) în două. Cel de Apus, latinofon, a dispărut, formal, în 476, eveniment fără consecinţe lingvistice imediate. Imperiul Roman de Răsărit, deşi elenofon, a menţinut latina ca limbă oficială cel puţin până la începutul secolului al VII-lea. După o perioadă de diglosie, între anii 600 şi 800, marcată de diferenţierea tot mai accentuată între limba vorbită şi cea scrisă, apare diversificarea teritorială în idiomuri distincte, începând perioada bilingvismului latino-romanic. Scriitorii latinei târzii se pot împărţi în două categorii, pe de-o parte cei păgâni, tot mai puţini, din veacurile III-V (Macrobius, Ammianus Marcellinus), pe de altă parte cei creştini, mult mai numeroşi: Tertullianus, Lactantius, Hieronymus, Ambrosius, Aurelius Augustinus, Boetius, Beda Venerabilis...10.
Latina medievală se întinde, temporal, din anii 800 până în secolul al XV-lea şi este principala (până în secolul al XII-lea aproape unica) limbă de cultură a Europei occidentale şi centrale. Bazată pe o încercare de revigorare a normelor latinei clasice, ea reprezintă continuarea latinei târzii culte, în condiţii şi cu forme diferite în raport cu teritoriile unde a fost folosită şi cu stilul funcţional. După cum remarcă I. Fischer, în Enciclopedia limbilor romanice (p. 178), „se procedează la o purificare a limbii scrierilor religioase şi a actelor oficiale (în mai mică măsură a celor particulare), înlăturându-se haosul fonetic şi gramatical provocat de influenţa anarhică a limbii vorbite, profund evoluate, asupra celei scrise”. Latina medievală nu este un sistem lingvistic autonom şi unitar, nici din punct de vedere stilistic, nici geografic, nici cronologic. Cu toate că se raportează la scrierile Antichităţii, apar din ce în ce mai mult diferenţe în fonetică şi grafie, morfologie, sintaxă ori lexic. Deşi artificială, latina medievală nu este o limbă „moartă”, întrucât cunoaşte o permanentă evoluţie, mai ales în adaptarea lexicului la nevoile epocii şi fiindcă dezvoltă o literatură bogată, în toate genurile: dramă, epopee, filozofie, istorie, poezie didactică şi lirică, proză narativă, teologie. Nu se poate trece cu vederea Carmina Burana – cea mai importantă culegere de poezie medievală laică, datând din jurul anilor 123011 –, iar printre autorii însemnaţi se numără Abaelard, Anselm de Canterbury, Dante Alighieri, Johannes de Salisbury, Petrarca, Roger Bacon, Toma d’Aquino12. De altfel, în Evul Mediu, Dante era cunoscut pentru scrierile sale în latină şi nu pentru Divina Comedie, ce-i va asigura nemurirea.
Utilizarea latinei medievale ca mijloc de comunicare începe să se stingă la începutul Renaşterii, cedând locul neolatinei, ultima etapă din periodizarea diacronică de faţă. Cunoscută şi sub numele de latină modernă, ea este o imitare conştientă a latinei clasice şi se dezvoltă paralel, nu fără interferenţe, cu prelungirile latinei medievale. Limbă a cancelariilor din numeroase ţări occidentale, se extinde până în Europa de Est, continuându-şi existenţa inclusiv ca limbă oficială în Imperiul Habsburgic. În Transilvania, de exemplu, documentele oficiale erau scrise în latină până în secolul al XIX-lea, în zilele noastre păstrându-se acest obicei la Vatican, sediul papalităţii. Dintre scriitorii din ultimele veacuri, care au ales latina ca limbă predilectă, se pot aminti Spinoza ori Dimitrie Cantemir, fără a mai pomeni de lucrări fundamentale apărute în latină, cum ar fi Catehismul Bisericii Catolice, ce a văzut pentru prima dată tiparul în anii ’90 ai secolului XX13.
După această privire de ansamblu asupra etapelor istorice ale limbii latine, se va înţelege mult mai bine diferenţa dintre diversele tipuri de pronunţare a oamenilor de astăzi. Dar trebuie precizat că cele mai acute deosebiri de pronunţie se înregistrează între cetăţenii unor ţări diferite ca origine (romanice, germanice, slave etc.), care au ajuns să vorbească latina în funcţie de regulile sistemului lor fonator, ceea ce a dus aproape la imposibilitatea înţelegerii aceleiaşi limbi clasice, „stâlcită” de rostirea vorbitorilor moderni. Astfel, pentru numele lui Cicero, italienii şi românii citeau cum se scrie, francezii – Siserón (ca în Céline), spaniolii – Sísero (ca în Cervantes), englezii – Saisero, germanii – Ţiţero sau Kikero, polonezii – Ţîţăro. Sau latinescul Caesar era rostit Cezar în română, Cézare în italiană, Sezár în franceză, Sízăr în engleză, Sézar în spaniolă, Kaisar în germană etc. Datorită pronunţării tot mai diverse şi a dificultăţilor tot mai mari de comunicare în latină între persoane provenind din naţiuni moderne cu tradiţii diferite, s-a luat hotărârea în anii ’60 ai secolului trecut14 să se adopte aceeaşi pronunţare a limbii latine de către toţi specialiştii, indiferent de zona de baştină. Singura variantă nepărtinitoare, dar obiectivă, a vizat acceptarea pronunţiei presupuse din epoca de aur a limbii şi literaturii latine, adică din perioada clasică, denumită pronuntio restituta. Formularea „pronunţie presupusă” are în vedere inexistenţa unei mărturii directe de atunci privitoare la fenomenul în discuţie şi s-a ajuns la ea pe baza unor metode ştiinţifice, care ţin de reconstrucţia lingvistică, de cercetarea inscripţiilor epigrafice ş.a.
În cele ce urmează se vor trece în revistă diferenţele de pronunţie ale celor 21 de litere ale alfabetului latin: A, B, C, D, E, F, H, I, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, U, X, Z15. Nici măcar asupra numărului de litere părerile specialiştilor nu sunt puse de acord. Astfel, unii susţin că au existat 22, 23, 24 sau chiar 25, fiind incluse şi G,  JV, Y. Neconcordanţele sunt legate tot de periodizarea istorică a limbii latine. Ab initio, alfabetul romanilor cuprindea 21 de semne, fiind împrumutat de la grecii din sudul Italiei16, prin intermediul etruscilor. În perioada clasică, urmaşii lui Romulus utilizau cu două litere mai mult, de vreme ce au preluat de la eleni G şi V. Litera C a redat, la început, sunetele guturale C şi G, dovada venind din pronunţia numelor proprii Caius, Cnaeus – Gaius, Gnaeus. Consoana G s-a introdus în alfabetul latin începând cu secolul al IV-lea a. Chr., însă, din respect pentru tradiţia ortografică a numelor proprii, cele două praenomina s-au notat în continuare prin iniţialele C şi Cn. „Faptul că litera C a reprezentat la început şi sunetul lui C şi pe al lui G este un indiciu mai mult că alfabetul latin a fost împrumutat de la etrusci, căci în fonetismul etrusc surda C şi sonora G se confundau” – remarcă Albert Grenier în Le génie romain, Paris, 1925, p. 34-3917.
Litera V desemna sunetul U vocală şi U consoană, deoarece, în scris, nu se făcea nici o distincţie între ele, dovadă fiind nenumăratele inscripţii din toate colţurile Imperiului Roman: AVGUSTVS, PLAVTVS, VESPASIANVS. Trebuie precizat că romanii scriau doar cu majuscule şi nu foloseau semne de punctuaţie. De abia în vremea Renaşterii (sec. XV-XVI), când marile opere ale scriitorilor latini au fost rescrise, s-au utilizat literele mici pentru toate majusculele latineşti, ceea ce înseamnă că perechea VU s-a specializat astfel: majuscula – V, iar ca minusculă – u, indiferent de valoarea iniţială. În aceeaşi epocă s-a introdus în alfabetul latin şi litera J, pentru a face distincţia între i vocală (ex.: ille „acela”, imperium „putere”) şi i cu valoare consonantică, precum în cuvintele: iocus „joc”,iugum „jug”, iustus „drept”, iuventus „tineret”, maior „mai mare”. Cele două sunete (i, u) folosite cu caracter de vocale sau de consoane se deosebeau nu doar prin capacitatea de a constitui silabe singure sau împreună cu o vocală, ci şi ca timbru. Semivocalele trebuie să fi prezentat o asperitate specială, întrucât în majoritatea limbilor romanice i consoană e moştenit ca j:
ex: lat. iurare › rom. jura, fr. jurer, it. giurare, sp. jurar, pg. jurar;
            iocare › rom. juca, fr jouer, it. giocare, sp. jugar, pg. jogar
sau u consoană se transformă într-o consoană fricativă, v:
ex. lat. venire › rom. veni, fr. venir, it venire, sp. venir, pg. vir;
            ventus › rom. vânt, fr. vent, it. vento, sp. viento, pg. vento.
Identitatea de tratament a lui i şi u pe tot domeniul romanic arată că acest fenomen lingvistic se datorează nu bazei de articulaţie a populaţiei băştinaşe, diferită în diversele teritorii, şi nici influenţei unei regiuni asupra celorlalte, ele fiind situate din punct de vedere geografic relativ departe unele de altele, ci timbrului special purtat de aceste consoane în latină, care a impus primirea lor peste tot ca fricativele j şi v.
În legătură cu y, litera în cauză a fost împrumutată de la greci în secolul I a. Chr. (împreună cu z), pentru a nota sunetul original din cuvintele preluate din elină. Apare extrem de rar şi redă litera Y, υ (y psilon) din greacă (~ü din germană ori maghiară, u din franceză), ca în rhythmus (‘ρυθμός) „ritm”, zephyrus (ζέφυρος) „un vânt”.
După această privire de ansamblu asupra numărului de litere din alfabetul latin, se impune să luăm pe rând literele care au pus probleme de pronunţie sau, mai bine spus, au cunoscut diferenţe în pronunţarea diferitor perioade ale latinei. Prima literă a alfabetului – vocala a – este interesantă doar când intră în componenţa diftongilor ae şi au. Ei vor trebui trataţi împreună cu oe şi eu, diftongi întâlniţi mai rar, dar pronunţaţi după aceleaşi reguli ca primii. Astfel, în perioada veche, ae şi oe se pronunţau aşa cum se scriu, în latina preclasică şi clasică s-au pronunţat ai, oi şi de abia în faza târzie a limbii latine s-au citit e, cu valoarea unui singur sunet: caelum „cer”, aeternum „veşnic”. Dovada că romanii epocii clasice pronunţau aceşti diftongi separând vocalele a+e şi o+e, dar într-o singură silabă, este adusă de forma sub care numele Caesar a trecut la greci – Καίσαρ – şi la popoarele germanice – Kaiser –, fiind moştenit ca apelativ al împăraţilor18. Dacă la pronunţia lui ae lucrurile sunt clare, cea a diftongului oe mai cunoaşte o variantă, unii recomandând citirea ö (ca în franceză oe, eu sau în germană, maghiară ö). Cert este că sunetul ö nu a existat niciodată în latineşte, prin urmare substantive ca oeconomia „economie” ori poena „pedeapsă” se vor citi fie oiconomia, poina, pentru perioada antică, fie economia, pena, pentru Evul Mediu şi modern. Excepţie fac situaţiile când deasupra lui e apare trema; atunci, cele două vocale sunt în hiat şi formează silabe diferite, pronunţându-se separat: aër (a-er), poëta (po-e-ta).
Au şi eu sunt, aproape întotdeauna, diftongi. Prin urmare, cuvinte ca aurum „aur”, neuter „niciun” sau audire „a auzi”, Europa au două (au-rum, neu-ter), respectiv trei silabe (au-di-re, Eu-ro-pa), chiar dacă în română, în exemplele date, au şi eu sunt vocale în hiat şi, ca atare, au o silabă în plus: ne-u-tru, E-u-ro-pa etc. Ceilalţi diftongi latineşti (ei, ui...) sunt extrem de rari şi nu pun probleme de pronunţie: de pildă, interjecţia hei! sau pronumele relativ-interogativ în cazul dativ cui.
În ordine alfabetică, următoarea literă care merită discutată este consoana c. Aceasta avea, pentru romanii din epoca clasică, acelaşi timbru ca şi g (lucru demonstrat anterior), indiferent de vocalele ce urmau după ele. Însă lucrurile nu au stat aşa dintotdeauna, deoarece, „sub influenţa etruscă, romanii întrebuinţau, la început, pe k înaintea vocalei a (Afrikanus „african”, kaput „cap”), pe c înaintea vocalelor e şi i (cecini „am cântat”), pe q înaintea lui o şi u (equos „cai”, în Ac)”19. Guturala surdă k a dispărut degrabă din uzaj în favoarea lui c, care se pronunţa la fel, indiferent de vocala următoare, ca în cazul lui g: caput „cap”, color „culoare”, cum „cu”, centum (pronunţat kentum) „o sută”, Cicero (Kikero), genus (ghenus) „neam”, gignere (ghignere) „a naşte”. Primele abateri de la pronunţarea clasică a grupurilor ce, ci, ge, gi apar către sfârşitul Imperiului Roman şi consfinţesc o realitate din ce în ce mai pregnantă în latina vulgară. Ea se perpetuează în unele limbi romanice, precum italiana şi româna, unde s-a încetăţenit obiceiul de a pronunţa ce, ci, ge, gi (č, ğ): cercus „cerc”, civis „cetăţean”, gestus „gest”, gingiva „gingie”.
O situaţie aparte se întâlneşte în cazul grupului consonantic ch, inexistent iniţial şi redat prin c simplu, dar pe care romanii l-au preluat atunci când au conştientizat că el redă litera grecească χ şi trebuie întrebuinţat în împrumuturile din elină: charta χάρτης „hârtie”, schola ‹ σχολή „şcoală”. Cea de-a doua consoană (h) era aspirată, fiind percepută corect odată cu familiarizarea eneazilor cu limba lui Homer.
Vocala e prezintă interes numai când este precedată de a sau o, fenomen prezentat anterior, în cazul diftongilor ae şi oe. În perioada preclasică, doar oamenii fără cultură pronunţau e diftongul ae, mărturii păstrându-se pe unele inscripţii vechi: Diane, pretor, questores pentru Dianae (G – D al numelui zeiţei), praetor „comandant”, quaestores „magistraţi”. De altfel, M. Terentius Varro, contemporan cu Cicero, remarcă faptul că încă din secolul al II-lea a. Chr., din timpul poetului Lucilius, rustici 20 pronunţau Cecilius, pretor în loc de Caecilius, praetor.
Litera h are un statut mai aparte, fiindcă ea nu este o consoană propriu-zisă, ci, mai degrabă, semnul unei aspiraţii (nota aspirationis), auzindu-se foarte slab în pronunţare. Aşa se explică, pe de o parte, existenţa unor forme duble în latină (harena / arena „nisip”, haruspex / aruspex „preot”) şi, pe de altă parte, pierderea din grafie sau din pronunţie a lui h în limbile romanice.
Ex: lat. homo › rom. om, fr. homme, it. uomo, sp. hombre, pg. homem21;
            hora › rom. oră, fr. heure, it. ora, sp. hora, pg. hora;
            hibernum › rom. iarnă, fr. hiver, it. inverno, sp. invierno, pg. inverno.
 
H latinesc „s-a redus de timpuriu, atât la iniţială, cât şi în interiorul cuvintelor, amuţirea lui fiind prezentată uneori ca cel mai vechi fenomen caracteristic latinei populare”22. În cuvintele româneşti h nu este moştenit, ci e preluat de la slavi, uneori chiar pentru termeni de alte origini.
În legătură cu evoluţia literelor J şi k, se poate adăuga faptul că, în cărţile unde apare23, semiconsoana j trebuie pronunţată i. Oclusiva surdă k este extrem de rară în latină şi se înregistrează în substantivul, plurale tantum, kalendae, desemnând prima zi a fiecărei luni la romani. Acest nume se mai ortografiază şi prin c şi e cunoscut mai ales din expresia ad kalendas Graecas24 „la calendele greceşti”, adică „la sfântul aşteaptă”, ştiindu-se faptul că elenii nu aveau calende. K a rămas în unele abrevieri şi în denumiri împrumutate de la diverse popoare: Karthago / Carthago.
Consoana labială p îşi poate schimba valoarea atunci când este urmată de h, deoarece, în cazul de faţă, transcrie litera φ de la sfârşitul alfabetului grecesc. Se pare că, la început, pentru a reda în scris sunetele greceşti exprimate de φ, θ, χ, romanii întrebuinţau literele f, t, c (de pildă, în loc de Antiocho, eneazii scriau Antioco). Mai târziu, când s-au familiarizat cu elina, au scris ph, th, ch, transcriind exact cele împrumutate din greacă: Delphi ‹ Δέλφις, philosophia ‹ φιλοσοφία „filozofie”, Athena ‹ Άθη̃ναι25, bibliotheca ‹ βιβλιοθήκη „bibliotecă”, chorus ‹ χορός „cor”, christianus ‹ χριστιανός „creştin”. Prin urmare, pronunţarea corectă a grupului ph este f.
Litera q se găseşte în latină doar urmată de u şi, la fel ca în cazul lui gu (precedate de n), se pronunţau cu (kw), gu (gw) în perioada clasică şi nu cv ori gv, ca în tradiţia românească: aquila „vultur”, lingua „limbă”, quintus „al cincilea” se citesc aşa cum se scriu. Litera u reprezintă o semivocală, aşa că, pentru a forma o silabă, vocala următoare este obligatorie. Dovada că nu e corectă pronunţia cu v derivă şi din transformarea celor două grupuri în limbile romanice. Astfel, lat. aqua › rom. apă, fr. eau, it. acqua, sp. agua, pg. agua;
lingua › rom. limbă, fr. langue, it. lingua, sp. lengua, pg. lingua;
quattuor › rom. patru, fr. quatre, it. quattro, sp. cuatro, pg. quatro.
Consoana r pune probleme de pronunţare atunci când e urmată de h, ca în cuvintele rhetor ‹‘ ρήτωρ „retor”, rhythmus ‹ ‘ρυθμός „ritm”. Nu se întâlnesc foarte des astfel de situaţii, ele apar la împrumuturile din alte limbi, în special din elină, unde, deasupra sonantei lichide ‘ρ se aşază întotdeauna un spirit aspru, fiind singura consoană greacă cu acest regim. Spiritul aspru are valoarea unui h aspirat şi trebuie rostit ca atare, la fel ca în cazul lui θ faţă de τ ori a lui χ faţă de κ. Precum la ch şi th, doar oamenii necultivaţi, fără cunoştinţe de elină, puteau omite pe h din scriere sau pronunţie, pe când „adepţii lui urbanitas” nu şi-ar fi permis să nesocotească uzajul normat şi elegant din punct de vedere stilistic.
Siflanta dentală s, indiferent de poziţia ori vecinătatea dintr-un cuvânt, s-a pronunţat întotdeauna în Antichitate s şi nu z, cum s-a încetăţenit în ţara noastră: casa „casă”, causa „cauză”. „Fonemul z, pe care Quintilianus îl găseşte hazliu (Quint., Inst. or., XII, 10-28: hilarior), nu apare decât în cuvinte împrumutate. Pentru a arăta că sunetul s în poziţie intervocalică nu se sonoriza, adeseori era notat de cei vechi prin geminată: caussa26. În această ordine de idei, s nu este singura consoană latinească geminată: felicissimus „foarte fericit”. În aceeaşi situaţie stau cc (ecce „iată”), ll (stella „stea), nn (Britannia), rr (terra „pământ”), tt (muttire „a bombăni”) etc., ele pronunţându-se cu o insistenţă mai mare decât în cazul aceloraşi consoane simple. La începutul perioadei imperiale geminatele se reduc, ca în cazul numeralului millia, devenit milia „mii”, dar nu întotdeauna. Mărturie stau compusele de tipul millenarius „de o mie”, ajunse cu dublu l până în limbile de astăzi, fie şi neromanice27.
Oclusiva dentală t nu a pus probleme de pronunţie anticilor, ci doar celor din perioada modernă, care au complicat lucrurile, susţinând că grupul ti urmat de o vocală se pronunţa ţi (iustitia „dreptate”, natio „popor”), însă, dacă e precedat de s, x, t sau când i este lung, se pronunţa cum se scrie: bestia „animal sălbatic”, mixtio „amestec”, Bruttius „din Bruttium”. În realitate, în latina clasică nu exista ţ; acest sunet apare târziu, odată cu inserţia „barbarismelor” în latină.
Despre literele u şi v s-a mai pomenit în paginile anterioare, ele confundându-se adesea în grafie şi având o pronunţie foarte asemănătoare. V, ca şi u din grupurile ngu şi qu, nu se pronunţa ca v din română, ci ca un u consonantic, aidoma englezescului w din water „apă”, what „ce”. Aşadar, în perioada clasică a limbii latine, cuvinte ca vanitas „deşertăciune”, virtus „bărbăţie”, votum „ofrandă”, vovere „a făgădui”, vulpes „vulpe” nu aveau pronunţia din româna contemporană, lucru consfinţit chiar prin grafie în nenumărate lucrări editate în special în Occident, dar nu numai, dintre care putem aminti Dicţionarul etimologic al limbii latinede Ernout, Meillet sau Sintaxa limbii latinede Dan Sluşanschi28. Aici litera V apare exclusiv ca majusculă, în timp ce u este utilizată în toate contextele ca minusculă, cuvintele ce le conţin fiind tratate unitar. Prima conştientizare a pronunţării diferite a lui u consonantic datează de la mijlocul secolului I p. Chr., când împăratul Claudius (aflat pe tron între anii 41-54) a creat un semn nou pentru acest sunet. Deci scrierea cu v nu reprezintă numai o necesitate a noastră de a evita confuziile, ci chiar o realitate a pronunţării din perioada latinei postclasice, când au trăit scriitori ca Seneca, Petronius, Martialis, Iuvenalis, Quintilianus.
Ultimele litere ale alfabetului latin (x, y, z) se înregistrează în puţine cuvinte, cele mai multe împrumutate din elină sau din alte limbi vorbite de populaţii cu care romanii au avut contacte. Nume proprii ca al istoricului Xenophon ori al cicălitoarei soţii a lui Socrate, Xanthippe, nu s-ar fi scris corect, decât dacă s-ar fi păstrat consoana dublă ξ din greacă: Ξενοφών, Ξανθίππη. Despre litera Y am vorbit anterior, iar z are o pronunţie controversată, apropiată uneori de dz, în funcţie de originea sa. Apare în cuvinte diverse ca obârşie: Zama (oraşul numidian unde marele general carthaginez Hannibal a fost înfrânt de Scipio Africanus), Zalmoxis ori Zamolxis29 (divinitatea supremă a Dacilor), Zenon (‹ Ζήνων, fondatorul filozofiei stoice), Zoroastres30(profet persan, fondator al zoroastrismului) ş.a.
După această prezentare in extenso a deosebirilor de pronunţie din alfabetul latin, se cuvine, la final, să se facă paralela cu aşa-zisa limbă moldovenească. Datorită unor diferenţe fonetice sau lexicale minore în comparaţie cu româna literară, ea a fost postulată de unii lingvişti partizani ai comunismului. Singura explicaţie derivă din aceea că ei nu disociază ştiinţa limbii de politică, fiind mult prea ancoraţi în polemicile contemporane de tot felul. Faptele s-ar fi putut interpreta la fel şi pentru latină, dacă se vorbea astăzi şi dacă ar fi existat interese politice, sociale, religioase ori economice. Având însă în vedere clasicitatea ei, nimeni nu a cutezat să ridice problema neunităţii limbii latine, din perspectivă sincronică, separând-o într-o latină orientală şi una occidentală, cu statut de limbi aparte. Ar fi fost o aberaţie, întrucât diferenţele de ordin fonetic, morfologic, sintactic, lexical sunt mult mai neînsemnate în comparaţie cu lucrurile comune. La fel, deosebirile dintre „moldovenească” şi română nu sunt mai mari decât cele dintre latina utilizată în Apusul ori în Răsăritul Europei.
În concluzie, pledoaria noastră vizează detaşarea faţă de orice interpretare susceptibilă de partizanat. Nu se va putea realiza consensul în ceea ce priveşte subdialectul moldovean decât atunci când vor fi lăsate deoparte implicările emoţionale şi polemicile extralingvistice, aşa cum este cazul limbii latine, asupra căreia părerile specialiştilor se pun de acord, în ciuda diferenţelor de pronunţie înregistrate la nivelul întregului continent. Obiectivitatea ar trebui să caracterizeze orice demers lingvistic şi, mutatis mutandis, după formularea istoricului Tacitus, descrierea şi aprecierea justă a evenimentelor nu se poate face decât sine ira et studio.
 
Note
1 „Vechile litere ale românilor sunt aceleaşi cu ale latinilor sau ale romanilor antici, de la care îşi trag obârşia”.
2 Devenită dogmă oficială a U.R.S.S., teoria existenţei limbii moldoveneşti a fost propovăduită de M. S. Serghievski în anii 1936-1939. Anticipată de L. A. Madan prin gramatica moldovenească din 1930, teza a fost susţinută şi detaliată de lingvişti ca I. D. Ciobanu, V. F. Şişmarev, N. G. Corlăteanu, cu anumite nuanţe, cum ar fi caracterul ei mixt, slavo-romanic. v. ***, Enciclopedia limbii române, (coord. Marius Sala), Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 348-351.
3 v. Eugeniu Coşeriu, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox, 1999, p. 38-45.
4 Pe această poziţie se situează: I. I. Bujor, Fr. Chiriac, Gramatica limbii latine, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958;
Virgil Matei, Gramatica limbii latine, Bucureşti, Editura Scripta, 1994; Vasile Tătar, Gramatica elementară a limbii latine. Dicţionar latin-român, Bucureşti, Editura Corint, 1998.
5 Aici subscriu, printre alţii: N. I. Barbu, Toma Vasilescu, Gramatica latină. Fonetica – morfologia – sintaxa, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, ediţiile 1961, 1969; Maria Pârlog, Gramatica limbii latine, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1966.
6 La această soluţie recurg majoritatea lucrărilor, dintre care amintim: Viorica Bălăianu, Constantin Marinică, Limba latină. Manual pentru clasa a VIII-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, [1987]; Nicolae Felecan, Ghid practic pentru predarea şi învăţarea limbii latine, Baia Mare, Editura Umbria, 1994; I. Fischer, Maria Morogan, Margareta Nasta, Limba latină. Manual pentru clasa a IX-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, [1991]; Cornelia Frişan, Limba latină. Manual pentru clasa a VIII-a, Bucureşti, Editura Sigma, 2001; Ecaterina Giurgiu, I. Fischer, Limba latină. Manual pentru clasa a IX-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2004; Roland Granobs, Jürgen Reinsbach, Limba latină. Gramatică, Bucureşti, Editura All, 2002; Nicolae Lascu, Manual de limba latină pentru învăţământul superior, Bucureşti, Litografia şi tipografia învăţământului, 1957.
7 *** (coord. Marius Sala), Enciclopedia limbilor romanice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 173-181.
8 Pentru trimiterile literare la autorii diverselor epoci, am utilizat ca bibliografie următoarele surse: Claudiu T. Arieşan, Cetatea literară a Romei. Întemeietorii, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2005; N. I. Barbu, Istoria literaturii latine. I De la origini până la sfârşitul Republicii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1964; Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. I-II, Bucureşti, Societatea Adevărul, 1994; Pierre Grimal, Literatura latină, Bucureşti, Editura Teora, 1997; ***, Scriitori greci şi latini, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
9 Apud Eugen Munteanu, Lucia-Gabriela Munteanu, Aeterna latinitas. Mică enciclopedie a gândirii europene în expresie latină, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p.150.
10 v. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 2001; Dan Negrescu, Literatura latină. Autori creştini, Timişoara, Tipografia Universităţii de Vest, 1995.
11 ***, Carmina Burana. Antologie de poezie latină medievală, Iaşi, Editura Polirom, 1998.
12 v. şi Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, Bucureşti, Editura Univers, 1970.
13 Ediţia română a fost editată de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti în 1993, la un an după Editio Vaticana.
14 Atunci a avut loc o întrunire internaţională a „Asociaţiei tuturor popoarelor şi naţiunilor pentru cultivarea studiului limbii şi literaturii latine” – Conventus omnium gentium ac nationum Latinis litteris linguaeque fovendis –, care reuneşte pe cei mai de seamă latinişti din toate colţurile lumii.
15 N. I. Barbu, Toma Vasilescu, op. cit., p. 9.
16 În secolul al VIII-lea, pe coastele Italiei meridionale şi ale Siciliei s-au întemeiat numeroase colonii greceşti (Taranto, Sibari etc.), care au atins maxima înflorire în secolele VII-VI a. Chr., regiunea fiind cunoscută sub numele de Graecia Magna (Mεγάλη ÒΉλλάς).
17 Apud I. I. Bujor, Fr. Chiriac, op. cit., p. 11.
18 Din secolul al XIII-lea şi până la începutul celui de-al XIX-lea, spaţiul germanic a fost organizat ca Sfânt Imperiu Roman, iar conducătorii (marea majoritate din dinastia Habsburg) purtau titulatura de Sfinţi împăraţi romani, ceea ce denotă admiraţia pentru anticii de la care au preluat şi denumirea şefului suprem – Kaiser, cu intermediarul gotic Kaisar. De altfel, latinescul Caesar desemna, cu transformările inerente din slava veche, chiar şi pe suveranul Rusiei: ţarul.
19 N. I. Barbu, Toma Vasilescu, op. cit., p. 7.
20 Rustici erau oameni simpli, fără multă carte, adepţi ai „fenomenului” rusticitas = maniera de pronunţare şi de folosire a formelor şi a lexicului specifică locuitorilor aşezărilor rurale din Italia, apropiată oarecum şi de antiquitas, tendinţa de a folosi arhaisme lexicale.
21 În ultimele două limbi, la fel ca în franceză, e un h mut.
22 Sanda Reinheimer-Rîpeanu, Lingvistica romanică. Lexic – fonetică – morfologie, Bucureşti, Editura All, 2001, p. 364.
23 De obicei lucrări vechi, editate în străinătate, ca de pildă Chrestomathiae latinae, Pars prior, Vindobonae, 1847.
24 Spre deosebire de română, în latină numele de popoare (substantive, adjective, adverbe) se scriu cu majuscule, la fel ca în engleză, franceză ori alte limbi moderne.
25 În limba greacă, numele oraşului apare întotdeauna la plural, pentru a se deosebi de zeiţa omonimă, al cărei nume stă la numărul singular.
26 Maria Pârlog, op. cit., p. 6.
27 v. A Ernout, A. Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine. Histoire des mots, Quatrième édition, Paris, Librairie C. Klinksieck, 1959, p. 403.
28 Vol. I Sintaxa propoziţiei, vol. II Sintaxa frazei, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universităţii Bucureşti, 1994.
29 Apar ambele grafii, prima prin intermediu grecesc – Ζάλμοξις (la Herodot, Platon, Diodor din Sicilia, Iordanes) –, a doua atestată la Strabon, Lukian din Samosatta, Origenes; v. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Editura Albatros, 1995, p. 684-687.
30 E denumirea preluată de la greci (Ζωροάστρης), cea originală fiind Zarathustra.
 
Bibliografie generală
1. Arieşan, Claudiu T., Cetatea literară a Romei. Întemeietorii, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2005.
2. Barbu, N. I., Istoria literaturii latine. I De la origini până la sfârşitul Republicii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1964.
3. Barbu, N. I., Vasilescu, Toma, Gramatica latină. Fonetica – morfologia– sintaxa, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, ediţiile 1961, 1969.
4. Bălăianu, Viorica, Marinică, Constantin, Limba latină. Manual pentru clasa a VIII-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1987.
5. Bailly, M. A., Dictionnaire grec-français, Treizième Édition revue, Paris, Librairie Hachette, 1929.
6. Bujor, I. I., Chiriac, Fr., Gramatica limbii latine, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958.
7. ***, Carmina Burana, Antologie de poezie latină medievală, Iaşi, Editura Polirom, 1998.
8. ***, Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993.
9. ***, Chrestomathiae latinae, Pars prior, Vindobonae, 1847.
10. Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol. I-II, Bucureşti, Societatea Adevărul, 1994.
11. Coşeriu, Eugeniu, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox, 1999.
12. Curtius, Ernst Robert, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, Bucureşti, Editura Univers, 1970.
13. ***, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005.
14. ***, Enciclopedia limbii române (coord. Marius Sala), Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
15. ***, Enciclopedia limbilor romanice (coord. Marius Sala), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 173-181.
16. Felecan, Nicolae, Ghid practic pentru predarea şi învăţarea limbii latine, Baia Mare, Editura Umbria, 1994.
17. Fischer, I., Morogan, Maria, Nasta, Margareta, Limba latină. Manual pentru clasa a IX-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991.
18. Frişan, Cornelia, Limba latină. Manual pentru clasa a VIII-a, Bucureşti, Editura Sigma, 2001.
19. Giurgiu, Ecaterina, Fischer, I., Limba latină. Manual pentru clasa a IX-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2004.
20. Granobs, Roland, Reinsbach, Jürgen, Limba latină. Gramatică, Bucureşti, Editura All, 2002.
21. Grimal, Pierre, Literatura latină, Bucureşti, Editura Teora, 1997.
22. Guţu, G., Dicţionar latin-român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
23. Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Editura Albatros, 1995.
24. Lascu, Nicolae, Manual de limba latină pentru învăţământul superior, Bucureşti, Litografia şi tipografia învăţământului, 1957.
25. Matei, Virgil, Gramatica limbii latine, Bucureşti, Editura Scripta, 1994.
26. Moreschini, Claudio, Norelli, Enrico, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
27. Munteanu, Eugen, Munteanu, Lucia-Gabriela, Aeterna latinitas. Mică enciclopedie a gândirii europene în expresie latină, Iaşi, Editura Polirom, 1996.
28. Negrescu, Dan, Literatura latină. Autori creştini, Timişoara, Tipografia Universităţii de Vest, 1995.
29. Reinheimer-Rîpeanu, Sanda, Lingvistica romanică. Lexic – fonetică – morfologie, Bucureşti, Editura All, 2001.
30. ***, Scriitori greci şi latini, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
31. Sluşanschi, Dan, Sintaxa limbii latine, Vol. I-II, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universităţii Bucureşti, 1994.
32. Tătar, Vasile, Gramatica elementară a limbii latine. Dicţionar latin-român, Bucureşti, Editura Corint, 1998.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog