Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PURURI TÂNĂR...

Odă (în metru antic)

Mihai EMINESCU

Alte articole de
Mihai EMINESCU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Fără-ndoială că există în opera sa romantism, mai ales unul tipologic, manifestat prin expansiunea fără limite a eului. Dar trebuie să fii orb să nu observi, venind dintr-o mult mai adâncă tradiţie, dantescul şi shakespearianismul poeziei eminesciene, fascinaţia lui pentru peisaje grandioase şi onirice ca-n Altdorfer, pentru sonorităţi miltoniene. Un epos sfărâmat, ruinele stranii ale unei mari viziuni, vedutele, carcerele şi capriciile unei lumi scufundate („Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii...”) – toate acestea nu reprezintă eşecul lui Eminescu, nedesăvârşirea lui, ci triumful modernităţii lui. (...) Poetul e deodată renascentist, manierist, baroc, romantic şi, prin viziunea care unifică toate aceste căi, modern, modern în toată puterea cuvântului...
  
Mircea CĂRTĂRESCU
 
 
Odă
(în metru antic)
 
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
            Singurătăţii.
 
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
            Ne-ndurătoare.
 
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
            Apele mării.
 
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
            Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
            Mie redă-mă!
 
 
Kamadeva
 
Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindec,
L-am chemat în somn pe Kama –
Kamadeva, zeul indic.
 
El veni, copilul mândru,
Călărind pe-un papagal,
Având zâmbetul făţarnic
Pe-a lui buze de coral.
 
Aripi are, iar în tolbă-i
El păstrează, ca săgeţi,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreţ.
 
Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plâng pe patul meu deştept...
 
Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Ş-al iluziei deşerte.
 
 
Vis
 
Plutesc pe râu – pe pânza-i plană,
Pe păduri vineţi de cristal,
În urmă-mi noaptea dumbrăvană,
Nainte-mi domul cel regal.
 
Căci pe insulă ferice
Se-nalţă cupola de bronz,
A lui coloane nalt-antice
Sub norii nopţii mari şi blonzi.
 
Mă urc pe scări, intru-năuntru:
Tăcere – de-aud al meu pas,
Se-nalţ-frumoase, lucesc mândre
Chipuri de sfinţi p-iconostas.
 
Şi-n turla mare doar străluce
Un singur sâmbure de foc
Ce luminează sub o cruce
Şi naşte umbre-n orice loc.
 
Şi numai sus, din cor, apasă
Un cântec trist, prin stâlpii reci,
Ca o cerşire tânguioasă
Pentru repausul de veci.
 
Şi-n tactul muzicei ce-ntreabă
Ieşi încet un chip ca-n somn,
Cu o făclie-n mâna slabă,
C-o lungă mantie de domn.
 
Şi când mă uit în a lui faţă
Cu ochii-nchişi, căzuţi în fund,
Cu o slăbire lungăreaţă,
Cu buze vineţi strâns profund.
 
Ah! îl cunosc ast chip ce trece,
Ast sân de marmură pălit.
Ce cald-ai fost şi cum eşti rece,
Tu dulce înger ce-am iubit.
 
Când mi-ai murit tu? Cum se poate
Să nu o ştiu că nu mai eşti?
Visez? Sau moartă eşti, iubită,
Sau ambii-n groapă visăm morţi?
 
Eşti moartă tu? Sunt mort în groapă
Te văd ca-n vis, o dulce stea?
Trăim în lume? Este lumea?
Sau e o viziune-a mea?
 
Ce este lumea? Sclav şi rege...
Închipuiri a lumei sorţi,
Căci viaţa-ntreagă-a lumii-ntrege
Un vis e al eternei morţi.
 
 
Eu nu cred nici în Iehova
 
Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viaţă, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.
 
Visuri sunt şi unul ş-altul,
Şi totuna mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.
 
Toate-aceste taine sfinte
– Pentru om frânturi de limbă –
În zadar gândeşti, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.
 
Şi fiindcă în nimica
Eu nu cred – o, daţi-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Şi faceţi precum vă place.
 
Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic –
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: romantic.
 
 
Cărţile
 
Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând şi le repet mereu.
Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale,
Furtună-i azi şi linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe
Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe.
 
De-aş fi trăit când tu trăiai, pe tine
Te-aş fi iubit atât – cât te iubesc?
Căci tot ce simt, de este rău sau bine,
– Destul că simt – tot ţie-ţi mulţumesc.
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,
M-ai învăţat ca lumea s-o citesc,
Greşind cu tine chiar, iubesc greşala:
S-aduc cu tine mi-este toată fala.
 
Cu tine da... Căci eu am trei izvoară
Din care toată mintea mi-o culeg:
Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară
A lumii visuri eu ca flori le leg;
Mai am pe-un înţelept... cu-acela iară
Problema morţii lumii o dezleg;
Ş-apoi mai am cu totul pentru mine
Un alt maestru, care viu mă ţine...
 
Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e.
El e modest şi totuşi foarte mare.
Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie
La nebunii – tot înţelept îmi pare.
Şi vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie.
Nici el nu vrea să-l ştie orişicare,
Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n braţă
Şi decât tine mult mai mult mă-nvaţă!
 
 
Veneţia
 
S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri;
Pătrunde luna, înălbind pereţii.
 
Okeanos se plânge pe canaluri...
El numa-n veci e-n floarea tinereţii,
Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,
Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri.
 
Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate.
Preot rămas din a vechimii zile,
San Marc sinistru miezul nopţii bate.
 
Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,
Rosteşte lin în clipe cadenţate:
„Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!”
 
 
Se bate miezul nopţii...
 
Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.
 
 
Trecut-au anii...
 
Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,
 
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri –
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.
 
Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;
 
Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog