constat consternat – aşa s-a întâmplat...
Pentru tiparRecent, scriitorul Vladimir Beşleagă a publicat volumul de versuri Ţipătul lăstunului (Editura Cartier, Chişinău, 2006), carte despre care, într-un scurt interviu acordat cu ocazia acestei apariţii editoriale, criticul literar Andrei Ţurcanu spunea: „Ţipătul lăstunului cuprinde nişte fulguraţii poetice care sunt mai degrabă nişte fulguraţii epice, ele concentrează stări de conştiinţă şi de spirit, senzaţii şi emoţii în forma lor de naştere şi de manifestare spontană, atunci când natura se conţine şi se exprimă în ele, în generalitatea ei frustă, nemijlocită. Beşleagă este, înainte de toate, un romancier şi un cercetător şi uite că din romanele şi din cercetările sale au rămas aceste scântei poetice – ele sunt ca un abur ce pluteşte deasupra muncii sale de-o viaţă” (Jurnal de Chişinău, 25 iulie 2006).
Publicăm în continuare câteva poezii semnate de Vladimir Beşleagă.
* * *
constat consternat – aşa s-a întâmplat:
m-a dat Dumnezeu cu capul în jos...
mă căţărasem să tai şi să bat o scândură sub streaşină
o aveam într-o mână, în alta cuţitoaia –
şi-am început s-o tai:
hârş-hârş-hârş!
(imaginaţi-vă: stau sus, pe o scară de aluminiu,
în formă de A şi retez scândura)
scara se clatină –
caaaad!
(eram pe pragul nalt din faţa uşii,
în spatele meu prispa de beton)
„Sari!» – am auzit?
şi m-am izbit, împingându-mă cu putere îndărăt
aruncând şi scândură şi cuţitoaie din mâini
şi-i-i – răsucindu-mă în aer
(cum fac pisicile – ca să cadă pe labe)
am aterizat (cam stângaci, o, da, nu avui agilitatea unei feline),
plonjând cu toată greutatea trupului, pe piciorul
stâng, în călcâi,
pe cel drept, în genunchi
da, în genunchi...
Acum – de ce toate acestea?
Simplu de tot:
am descoperit (la vârsta bătrâneţii) că am un trup...
Da, un trup!
Eu, care toată viaţa l-am ignorat
mi-am bătut joc de el
de parcă nu ar fi fost al meu...
Brusc am conştientizat că-l am
şi e numai unul
şi eu nu m-am îngrijit câtuşi de puţin de el în viaţa mea.
Ajuns infirm, beteag de un picior
m-am pomenit că nu am cu ce să port
propriul trup, acesta, singurul pe care-l am...
Vezi ce bine mi-a făcut Dumnezeu, ajutându-mă să cad?
Mi-am regăsit trupul!
De care uitasem...
De care nu-mi păsa... De care... de care... de care...
Aşa, suferind zile, săptămâni la rând,
reflectam:
Trupul? Da, trupul...
Dar pentru ce am nevoie de el?
Că, de nu l-aş avea, nici picioare nu mi-ar trebui
ca să-l port.
Acum, iată, sunt imobilizat.
Vai, ce rău e când omul nu e în stare să-şi poarte
propriul trup!
Trupul? Dar ce e, la urma urmei, acest trup?
La ce-ţi foloseşte?
Dacă te uiţi la el, din faţă, şi-i vezi gura,
numaidecât îţi vine-n ochi asemănarea lui
cu un vierme:
toată viaţa înghite mâncare
precum o râmă pământul, trecându-l / o prin
tubul digestiv...
Nu e un vierme trupul nostru?
Iar de-l priveşti din spate
îţi vin analogii şi mai deşucheate...
Am să apelez la o comparaţie
din civilizaţia noastră supratehnicizată:
E o rachetă trupul omului!
Ceea ce bagă pe gură, arde în el şi... iese cu forţă
pe... partea opusă...
De ce? Pentru ce?
Ca să se poată mişca înainte, nu?
Ei, să ziceţi acum că nu se aseamănă trupul omului
cu cea mai sofisticată maşinărie,
care năzuieşte spre înălţimi, spre Cosmos?
Da, adevărat, numai că, vai! nu ajunge acolo niciodată.
Aici, jos, rămâne.
Din ţărână se naşte, în ţărână se întoarce (Eccl.)
Cu viermele se aseamănă şi, până la urmă,
pradă viermilor ajunge... (Psm. X)
La asta, deci, m-a adus Căderea?
Halal descoperire!
Răbdare! Puţintică răbdare (n. Iancu).
Mai există o variantă:
să-l priveşti din...
de la o parte.
Aşa cum îl arată o planşă anatomică,
în care se văd toate organele
adunate în torace şi abdomen.
O imagine magnifică!
Atâtea măruntaie înghesuite într-o încăpere
îngustă:
inimă, plămâni, ficat etc. ...
Apropo de Cap.
M-o fi dat, poate, Dumnezeu cu capul în jos,
de pe scară (om prost! să tai tu scândura
sus, în loc s-o retezi jos!),
dar se afla alături de El Sfântul Pantelimon,
care s-a milostivit şi mi-a strigat:
„Sari!”
şi am sărit. Şi mi-am stâlcit numai piciorul.
Sfântul marele mucenic (greceşte: megalomartiros)
Pantelimon, căci de ziua lui mi-a fost Căderea.
El, carele, medic fiind, s-a îndurat de mine,
păcătosul...
26 august 2003, Mălăieşti
* * *
...ce idee genială!
să-l invit la mine pe măiestrul Busuioc
pentru trei zile şi trei nopţi
desigur cu consoarta!
să-i găzduiesc ca pe cei mai doriţi şi scumpi
oaspeţi
ei să fie stăpânii eu – robul lor
casa mea să fie casa lor
grădina mea grădina lor
bucatele mele cele mai alese
puse pe masă pentru ei
eu să stau şi să privesc
ca un adevărat serv...
am trăit cu acest vis minunat zile la rând
şi eram nespus de fericit
cum demult nu am mai fost...
dar astăzi...
astăzi, o, ce nenorocire...
astăzi m-am pomenit pe neaşteptate
cu visul meu făcut ţăndări!
vai! nu pot să am de oaspete pe măiestrul Busuioc!
cum de nu m-am gândit de la bun început?
o, nerodul de mine!
unde am să-l culc? în care pat?
dânsul şi doamna lui sunt de două ori mai
lungi ca mine şi doamna mea!
că doar n-o să doarmă încovrigiţi!
ori cu trunchiul în pat
şi cu picioarele pe podea...
vai! ce nenorocire, vai ce nenorocire!
ce mă fac? ce mă fac? ce mă fac?
doar n-o să le cer să-şi scurteze picioarele,
ar fi să mă comport aidoma lui Procust, nu?
mai bine am să mă duc eu la domnia sa şi am să-mi cer
iertare pentru prostia mea
am să zic aşa: Măiestre, am avut o idee genială:
să te invit la mine cu doamna să vă găzduiesc
trei zile şi trei nopţi
domnia ta să fii stăpân, eu – robul...
La care... parcă-l aud pe spiritualul, cinicul,
mereu pornitul pe glume Aureliu Busuioc:
„Spune-mi Gioni... şi am terminat palavrele”...
Aşa s-a spulberat unul dintre cele mai frumoase visuri ale mele –
înainte de a se... naşte...
5 mai 2005, Mălăieşti
* * *
Vasile, avem noi socotelile noastre, multe
Le ştii prea bine
dar!
eu la casa ta din Unţeşti am fost
cum am văzut-o cum
aşa am văzut-o
nu vreau să zic
mai bine n-aş fi văzut-o
o chichineaţă cum la mine-n sat nu se află
dar fie!
nu tu ai sclipuit-o,
acolo te-ai născut şi-i locul tău sfânt
mă închin
dar iată ce vreau să te rog, Vasile!
vino de vezi şi tu casa mea
ştiu că-ţi pregăteşti un loc de veci
la Chişinău,
dar ce-i Chişinăul?
Unţeştii ţi-e matca ta!
dar fie!
aşa a vrut-o şi Creangă:
la Iaşi, nu la Humuleşti...
Vino Vasile de-mi vezi casa
că dacă nu mi-ai văzut-o
degeaba am fost prieteni
de-o viaţă...
21 ianuarie 2005, Mălăieşti
* * *
...a ars cimitirul
e negru cimitirul
cineva i-a pus foc
şi a ars toată iarba din cimitir
şi acum e negru cimitirul
dar e primăvară
va creşte altă iarbă
şi va fi iar verde cimitirul
vor înflori vişinii
va înflori liliacul
crucile vor fi vopsite
pietrele văruite
şi va fi iar frumos cimitirul...
am venit să îngrijesc mormintele părinţilor
şi mi-am văzut locul
unde mă voi odihni şi eu
alături de mama
da alături de mama
la început am tresărit
văzând o moviliţă de pământ
care să fi... cine să-mi fi ocupat locul?
pe dată mi-am amintit că eu însumi am aruncat acel pământ
când am pus monumentul mamei
mi-am adus aminte
şi m-am bucurat
dar pe loc am observat
între nişte pomi de vişin
care ar fi să crească la picioarele
mele
doi salcâmi boiereşti
din cei cu ghimpi de-o şchioapă
ascuţiţi
de pot să-ţi ajungă până la inimă
au împânzit cimitirul
dar care să vezi
nu au ars odată cu iarba
am luat cuţitoaia
şi deşi eram obosit de-a binelea
i-am retezat
mi-am şters fruntea de năduşeală
şi-n clipa aceea am avut o revelaţie
da adevărat este
frumuseţea va salva lumea
dar nu acea frumuseţe banală
la care ne gândim mereu
purtaţi de deşertăciuni
ci profundul, inexplicabilul simţ al frumosului
care stă la baza existenţei noastre
şi care ne dictează
aruncă la o parte copacul cu spini
aruncă-l dintre pomii cu flori şi fructe
fă să triumfe pe lume frumuseţea
altfel nu vei avea
nici viaţă demnă
şi nici moarte împăcată...
28 martie 2006, Mălăieşti