Hoţii


Hoţii
 
Vara se declina.
 
Prietenul meu Amedeo Carrocci,
la vila sa din Pontecorvo,
scăldat în muzica lui Bach, Vivaldi şi Chopin,
scria o nouă carte – Dragoste şi Moarte.
 
Ieşi în prag,
Privi lung cerul, privi şi norii,
ce-i aminteau de oameni atât de depărtaţi.
 
Din casă curgeau sunete de clavecină.
 
„Ce zici, Antonio, îl întrebă pe grădinar,
ce zici de Bach şi de Vivaldi?..”
„Nişte hoţi, signore avocat.
Sunt nişte hoţi adevăraţi! Îi ştiu eu...”
şi continua să măture frunzele uscate
ce nu-i spuneau nimic
de viaţa pierdută ca un vis.
 
Pe uşa casei vechi din Pontecorvo
ieşiră fără zgomot, fără umbră
câteva chipuri
şi toată amiaza se plăsmui
în jurul unei tristeţi
ce nu purta vreun nume.
 
 
În aşteptare
 
 

                M.

 

Când mă gândesc la femeia
plecată să-mi aducă
o scoică de mare,
inima zvâcneşte
ca pasărea ce s-a lovit
în zidul unei sticle
imaginare.
 
Când mă gândesc la femeia
plecată să-mi aducă
o floare-nălucă,
dorul meu este
precum ar fi
în deşertul fierbinte
un crenel de ulucă.
 
Când mă gândesc la femeia
plecată să-mi aducă
o cupă de uitare,
gândul se retrage
în casa bătută de vânt
şi de fosforescente
ţăndări stelare.
 
Când mă gândesc la femeia
pierdută prin ceaţa de cuvinte,
tot ce mi-a rămas
e aşteptarea tristă şi curată,
ca o floare de câmp
în amiza fierbinte,
ca o scoică ce planează lin,
suspendată
în golul albastru al mării,
ca o insomnie
de care se sparge
cupa rece-a uitării.
 
 
Răgaz
 
Venirea şi plecarea...
 
În scurtul răgaz dintre ele
încape o viaţă de om.
 
Acum,
vă rog să-mi spuneţi,
însă, sincer:
are vreun rost
să nu fim fericiţi?
 
 
Nasture la butonieră
 
Mai ştii, poate ar fi trebuit
Să păstrez amintirile toate
Şi singurătatea s-o păstrez, ca şi când
Mă zbat între viaţă şi moarte.
 
Poate, poate ar fi trebiut
Să păstrez chipul tău, fără ură,
Ca o lumină rămasă pe gând,
Cu genunchii aduşi la gură.
 
Şi să păstrez zâmbetul curat,
Ce avea un farmec aparte,
Când valul mării vuind încântat
Urmărea cum înoţi pe spate.
 
Se prea poate că ar fi trebuit
Să păstrez şi umbrele care,
Sub caişi înfloriţi, ne-au otrăvit
Cu o taină înduioşătoare.
 
Ah! precis că n-ar fi trebuit
Să car dintr-o altă eră
Aduceri-aminte, în soare sclipind,
Ca un nasture la butonieră.
 
 
Sunt stări
 
Sunt stări paradoxale
Cu gol şi oboseală,
Când clatini din sandale
Şi nu prea bagi în seamă
Secunda care trece,
Secunda care vine,
De loc nu-ţi este teamă
Că vremea-i tot mai rece
Şi că în clavecine
E multă, multă toamnă.
 
Sunt stări paradoxale
Cu supărări mocnite,
Cu lucruri ireale
Ca-n pâclă adumbrite;
Prin neorânduiala
Şi toată trăncăneala
Cu-nstrăinări de seară
Şi zumzet de insectă,
Numai durerea-i clară,
Profundă şi perfectă.
 
 
* * *
 
Ca să te simţi
cât de cât fericit,
ca să-ţi fie
comod şi bine,
iartă totul,
iartă pe toţi –
afară de tine.
 
 
Şi tu erai...
 
Îţi aminteşti
De ultimul gând dinaintea plecării
De pe ţărmul gol ca o nălucire,
Când pe scena fierbinte a mării
Mai rămăsese atâta iubire?
 
Îţi aminteşti
De pocalul spart în cioburi mărunte
În sclipătul usturător al dimineţii,
Când credeam că acele minute
Pot schimba mersul grăbit al vieţii?
 
Îţi aminteşti?..
Un pescăruş se opri pe pietrele sărate.
Furtuna de vară dansa pe terasă.
Despărţirea părea departe, departe
Şi tu erai cea mai frumoasă.
 
 
Fără a şti
 
Fără a şti,
zilnic murim
de spaimă, gelozie,
întuneric...
 
Din multe cauze
câte puţin murim;
apoi de tot –
când nu ne mai
iubim.