Poezia tânără – între contemplaţie, transfigurare şi afirmare a propriei realităţi


Cenaclul fără nume din cadrul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, U.S.M., s-a constituit dintr-o necesitate reală a studenţilor noştri. În calitate de conferenţiar eram solicitat de mulţi studenţi să-mi exprim opinia pe marginea textelor lor artistice. Din multele discuţii am înţeles că venirea în câmpul literaturii a unor tineri se arată dacă nu năvalnică, cel puţin inevitabilă. Astfel, în octombrie 2009 a luat fiinţă acest cenaclu care, pe lângă laboratoarele de creaţie desfăşurate în mod curent, i-a avut ca invitaţi şi pe scriitorii Arcadie Suceveanu, Nicolae Dabija, compozitorul şi cantautorul Igor Grosu.
Rubrica Iuventus a acestui număr de revistă găzduieşte un grupaj de poeme semnate de Mariana Colun, Laura Tugarev, Diana Istrati, Veronica Vladei, Speranţa State, Zinovia Bivol – membre ale cenaclului. Atente la dinamica interioară a sinelui, introspectiv, autoarele scriu cu cerneala melancoliei, a tristeţii, dar şi a speranţei. E remarcabil faptul că în poemele lor tristeţile niciodată nu izbucnesc, nu devin tânguiri elegiace. Neliniştile, de asemenea, rămân într-un plan secund, sugerat. Gândurile şi sentimentele, de cele mai multe ori, se acoperă cu chiciura singurătăţii, tăcerii, blestemului, interogaţiei, lacrimii.Autoarelor le place să scruteze propria lor pasiune prin contemplaţie visătoare, înzestrate fiind pentru plasticizarea lucrurilor („Un melc cu coarnele afară / Desenează-n iarbă urme de copil. / Sunt urme somnoroase. / Pe orizont se mai vede Marte. / E bine aici, / Aici sunt eu şi mirosul de înger” – Maiana Colun). Lirica lor râvneşte o experienţă a trăirilor totale, o resorbţie a biografiei interioare („Îmi lucesc stele în inimă, / căci cerul a coborât pe pământ” – Zinovia Bivol).
Unele dintre autoare par, mai degrabă, poete cuminţi, prea puţin atrase de jocurile cotidiene, de ironia rebelă, de nonconformismul ostentativ al optzeciştilor. Lirismul lor, nici original sută la sută, dar nici banal, urmează calea de mijloc a unei metaforizări moderate, capabilă să transfigureze discret şi, de ce nu!, cu fineţe trăirea. Poemele exprimă cu destulă acurateţe imagistică sensibilitatea autoarelor. Tonul reţinut, domol creează şi el o impresie de fragilitate lirică („...Din cer coborât, din albastru văzduh, / Cu pletele negre, cu dragoste-n sânge: / Un simplu fugar, un înger, un duh / Îmi bate în suflet şi-ncepe a plânge” – M. Colun). Textele, unele de densitate confesiv-meditativă (Zinovia Bivol, Speranţa State), altele cu deschidere spre narativul poetic (Mariana Colun), spre ambiguizare (Laura Tugarev) sau spre un uşor retorism (Veronica Vladei), se autonomizează într-o orchestrare verbală, eul liric fiind plasat de multe ori în contextul unui tu erotic („Dacă pleci mâine, / voi îngropa urmele tale / în ieri” – Speranţa State), al unui noi – perechea celor doi îndrăgostiţi, iar în alte cazuri el aflându-se în relaţie cu sinele („În suflet mai sunt poezie, / scot cârlige de litere / şi le aşez pe masă” – Diana Istrati). Desigur, instruite la şcoala tradiţiei (cel puţin în anii liceali), dar „înfruptate” şi din literatura postmodernistă sau, poate, mai mult ademenite de tendinţele actuale, tinerele autoare caută alte conexiuni, specializări ale poeziei, ba chiar alte domenii de absorbţie ideatică prin acţiuni mai mult simultane decât separate: printr-un proiect de asumare a specificităţii moderne de ultimă oră (Laura Tugarev, Diana Istrate) şi printr-o retorică discursivă, clasicizantă (Speranţa State, Zinovia Bivol, Veronica Vladei) şi / sau printr-o experienţă a originarităţii, a începuturilor arhetipale (Mariana Colun).
Limbaj şi univers codificat al sentimentelor, ansamblu de trăiri, reprezentări, aspiraţii, prejudecăţi şi valori, poeziile tinerelor autoare totuşi se individualizează fie printr-o explozie a sintaxei, prin dislocarea şi distorsionarea semnificaţiilor primare, de dicţionar, ale cuvintelor, fie prin estomparea sentimentalităţii sau prin îmbinarea notaţiei, impresiei şi a meditaţiei cu naturaleţea, simbioză ce scoate în evidenţă o lirică a cotidianului. Astfel, fiecare poem pare materia unei idei sau imaginea unei intuiţii aparte.
În concluzie menţionăm că, dincolo de obişnuinţa, neîntemeiată, de altfel, de a considera lirica feminină un recital de veneraţie intimă, o explozie de senzaţii / sentimente sau revărsare de confesiune viscerală, poeziile celor şase autoare prezente în acest număr al revistei noastre ne dau certitudinea că fiecare din ele se află pe un drum al devenirii, că fiecare se numără discret, dar sigur, printre poeţii cu har, dar şi cu ambiţia de a crea adevărata poezie. Nu ne rămâne decât să le mai auzim / să le mai vedem în marea casă a poeziei române.