Grigore Vieru: ultime lucrări exegetice
Pentru tiparPosteritatea lui Vieru nu consemnează o „uitare” după momentul afectiv declanşat de accident şi de moarte. Dimpotrivă, reacţiile critice sunt numeroase şi pline de continuitate, atât în Ţară, cât şi în Basarabia, în Ucraina, în Serbia, în Statele Unite, în Canada şi în alte spaţii unde există cultură românească, încât este foarte greu a te informa, exegetic, la zi. De aceea, voi aminti doar câteva reacţii critice mai semnificative. Daniel Corbu a realizat o bogată antologie Vieru, seria „În amintirile contemporanilor”, unde se întâlnesc nu mai puţin de 77 de personalităţi din lumea criticii, literaturii, politicii, artelor, ştiinţei1. Iată o parte dintre colaboratori, în ordinea de la Cuprins: Alex. Ştefănescu, Eugen Simion, Constantin Ciopraga, Mihai Cimpoi, Răzvan Theodorescu, Preafericitul Daniel, Nichita Danilov, Al. Husar, Traian T. Coşovei, Gheorghe Grigurcu, Alexandru Zub, Aurel Rău, Lucian Vasiliu, Nicolae Dabija, Mircea Radu Iacoban, Nicolae Busuioc, Adrian Dinu Rachieru, Petru Ursache, Ion Hadârcă, George Vulturescu, Dan Mănucă, Emilian Marcu, Viorel Dinescu, Traian Băsescu, Gheorghe Zarafu, Vasile Tărâţeanu, Ion Ţăranu, Valeriu Matei, Ion Mărgineanu, Arcadie Suceveanu, Nicolae Roibu, Ion Anton, Filip Teodorescu, Ion Ungureanu, Spiridon Vangheli, Anatol Codru, Ion Beldeanu, Ion Caţaveică, Lidia Codreanca, Teo Chiriac, Gheorghe Duca, Elena Tamazlâcaru, Lucia Olaru Nenati, Iulian Filip, Cornel Ungureanu, Alexandru Bantoş, Adrian Păunescu. Cum se vede, între scriitori şi critici, colaborări din toate generaţiile. Fireşte, cele mai multe sunt reacţii emoţionale.
În prefaţă, Daniel Corbu conchide: „Cititorul va avea revelaţia unui poet naţional şi popular, oracular-mesianic, dar şi a unui personaj fabulos, ale cărui energii s-au revărsat în şuvoaie, unul dintre rarii patrioţi ai acestor timpuri, dedicat patriei, neamului, limbii”2. Se cuvine să dau şi câteva aprecieri critice: „L-am ignorat ani la rând pe unul din cei mai sensibili poeţi din câţi au scris în limba română” (Alex. Ştefănescu); „Moartea lui a fost o moarte simbolică, aproape sacrificială. Era un om care exprima o bunătate fundamentală. (...) Este un poet important al generaţiei ’60 de dincolo de Prut, crescut într-o istorie imposibilă, un poet care şi-a asumat şi a devenit vocea tribului său, un poet cu lacrima în vers, spunea el odată, dar e lacrima unui profet, asta mi se pare mie esenţial” (Eugen Simion); „Voinţă neîncovoiată – în genul unor Ugo Foscolo şi Silvio Pellico, luptători la vremea lor pentru unificarea Italiei –, el (şi alţi confraţi) aplică practic dezideratul eminescian vizând «răscolirea» maselor” (Constantin Ciopraga); „Cu cine din istoria noastră am putea să-l asemănăm în dorinţa lui pentru întregirea şi păstrarea identităţii naţionale? O să vă miraţi, dar avea în el un amestec de emul al lui Bălcescu şi de emul al lui Eminescu, un om al altor vremuri şi tocmai de aceea atât de preţios” (Răzvan Theodorescu); „Luptător neînfricat pentru libertatea şi drepturile românilor, susţinător al conştiinţei de neam şi al valorilor creştine universale, omul de cultură Grigore Vieru rămâne permanent în memoria vie a Ortodoxiei româneşti, al cărei fiu duhovnicesc s-a considerat întotdeauna” (Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române); „Ca temperament, el era mai apropiat de Rilke, de Lorca sau de Nichita Stănescu, decât de poeţii ce animă mulţimile. Cumplita dramă istorică prin care a trecut Basarabia l-a făcut să iasă la tribună” (Nichita Danilov); „Când vorbim despre multiculturalism, trebuie să recunoaştem forţa de impact a poeziei lui Gr. Vieru şi pe plan european, semn că Prutul nu are graniţe numai cu România, dar şi cu Sena, şi cu Tamisa” (Traian T. Coşovei); „Asemenea lui Eminescu (ne cerem scuze dacă apropierea poate părea exagerată), Grigore Vieru a fost nevoit a-şi cultiva această dualitate a scrisului, a amesteca melosul reveriei cu sunetele metalice ale luptei. Combatant aşa cum a fost Octavian Goga sau Aron Cotruş sau Radu Gyr, bardul de la care ne luăm rămas bun face figura unui trubadur purtând la brâu un paloş” (Gheorghe Grigurcu); „Visul unităţii româneşti l-a făcut pe Grigore Vieru să reziste în cele mai grele împrejurări şi să afle, ingenios, modalităţi de a-şi păstra demnitatea de scriitor, alături de propensiunea civică sub dictatură” (Alexandru Zub); „Grigore Vieru a trecut, voievodal, printre cârtitori şi improvizaţi, urmând calea regală a poeziei, cu Eminescu, Bacovia, Blaga, Arghezi, Goga...” (Lucian Vasiliu); „În eterna şi fascinanta Românie, Grigore Vieru a fost copios contestat şi rănit sufleteşte, în virtutea unor mărunte considerente conjuncturale, drapate în exigenţe artistice. Poezia lui o fi inegală, dar este poezie” (Mircea Radu Iacoban); „Colocvial, plăpând şi arţăgos, cu o înfăţişare isusiacă, el scrie pentru a fi liber (spunea într-un interviu). Universul vierean împacă suferinţa şi bunătatea. Resacralizând lumea, respirând un aer mistic, invocând veşnicia «laptelui matern»...” (Adrian Dinu Rachieru); „Grigore Vieru este cel mai mare poet al Basarabiei din toate timpurile. Asta pentru că aparţine, în totalitate, ca şi marii înaintaşi citaţi, Limbii Române. El nu şi-a câştigat un loc privilegiat în tezaurul cultural doar pentru că a pus în circulaţie termeni lingvistici, ca să dea relief şi pitoresc unei zone geografice. Este şi aceasta o posibilă cale. Dar Vieru a ales alta, mai grea, care aparţine numai artei majore: a reuşit să resensibilizeze cuvintele de bază ale românei, acelea care vin de la Dumnezeu şi de la neam. Aşa înţeleg adevărata creaţie” (Petru Ursache); „Poezia lui Grigore Vieru – de o simplitate precum cea bacoviană – mi-a părut legată indestructibil de istoria Basarabiei de dincolo de Prut: de aceea nu l-am citit în cheie «tradiţionalistă», ci de poet al unui destin, identificat cu fiinţa colectivă, nu doar cu sine, cum scria profund Th. Codreanu...” (George Vulturescu); „Grigore Vieru a devenit un simbol în eternitate al luptei dure şi perpetue pentru apărarea fiinţei româneşti” (Dan Mănucă); „La mormântul măicuţei sale..., Grigore a «scrijelat» şi pentru sine un epitaf: Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi. Firul de iarbă Grigore Vieru este semnul de eternitate a creaţiei sale în Marea carte a Neamului Românesc...” (Emilian Marcu); „Grigore este, cum ne spune chiar el, un verde care ne vede, cu alte cuvinte, un simbol al vieţii şi al reînvierii prin care se adresează şi urgisitei naţii româneşti prin Armaghedonul cultural pe care îl trăim” (Viorel Dinescu); „Grigore Vieru îl avea pe Dumnezeu în suflet, el a îndumnezeit lumea. Nu mai ştiu un alt creator a cărui fiinţă să se contopească într-atât cu cele scrise. Aici este forţa cea mare a lui Vieru – creaţia lui vine dintr-un izvor divin” (Spiridon Vangheli); „Am convingerea că Grigore Vieru reprezenta şi reprezintă o excepţie din numeroase puncte de vedere, dar mai ales din cel al felului de a fi. Nu întâmplător fiinţa sa emana o blândeţe şi o frumuseţe morală de excepţie” (Ion Beldeanu); „Nimeni nu a creat priză la valorile matriciale ca Grigore Vieru. El regăseşte universul rural, patria într-un timp în care literaţii se detaşează de ea” (Cornel Ungureanu); „Grigore Vieru mărturiseşte că în literatură vine din mare singurătate şi din suferinţă, din suferinţa celor mulţi, din calvarul Basarabiei şi al Limbii Române, din teama de a nu mai regăsi drumul spre izvor. Majoritatea scrierilor sale denotă că poetul se afla permanent în căutare, într-o necontenită şi febrilă stare de reconstituire a obârşiei, a unităţii, a rădăcinilor primordiale” (Alexandru Bantoş).
O confirmare a interesului postum pentru personalitatea lui Grigore Vieru o constituie apariţia, la scurt timp după dispariţia lui, a nu mai puţin de patru cărţi datorate lui Mihai Sultana Vicol, Sava Bogasiu, Isidor Doctoreanu şi Olgăi Caia. Mihai Vicol, tumultuosul publicist şi poet de la Suceava, îşi construieşte cartea dintr-o suită de secvenţe privind biografia viereană, afinităţile cu Eminescu şi cu scriitorii de generaţie, concentrându-se îndeobşte pe evenimentele legate de moartea tragică a poetului. În acest sens, el reproduce documente, scrisori şi, cu permisiunea autorilor, texte semnificative precum articolul Asasinii lui Vieru, de Nicolae Dabija, sau poeme ale altora şi ale sale închinate regretatului poet. Găsim şi convorbiri, ale sale şi ale altora, cu Grigore Vieru, precum şi unele confesiuni ale poetului. Tonul e patetic, în consonanţă cu dramaticitatea conţinutului, dezvăluind, deopotrivă, tipul de publicistică al lui Mihai Sultana Vicol, dar şi talentul său poetic care-i permite formularea memorabilă a unor secvenţe portretistice sau care se referă la operă: „Poezia lui Grigore Vieru este un stâlp de foc într-o pulbere luminoasă. Poezia sa este totodată un ţipăt memorabil istoric, o sfântă durere a neamului românesc, a tragicei suferinţe îndurate”3. Tonul devine pamfletar şi plin de afurisenie când sunt vizaţi „asasinii” morali ai poetului, precum deja supralicitatul Mihai Conţiu: „Această pocitanie, mixtură de dulău securisto-K.G.B.-ist, dacă mai are un dram de conştiinţă, ar trebui să-şi pună ştreangul în gât ca Iuda. Jigodia nu are niciun fel de mustrări de conştiinţă. Cu banii spurcaţi pe care-i primeşte de la generalul sovietic, Vladimir Voronin, această lepădătură şi-a vândut neamul şi a ucis o conştiinţă românească fără niciun pic de căinţă sufletească. Seca-i-ar lumina ochilor lui de ticălos!”4.
Cu totul alt ton găsim în cartea părintelui buzoian Gheorghe Mincă, Grigore Vieru, Luceafărul de dincolo de Prut al Limbii Române. Autorul îşi semnează prefaţa cu numele-i de fapt, iar cartea, în ansamblu, cu pseudonimul Sava Bogasiu. Mai coerentă structural şi tematic, cartea lui Sava Bogasiu trece în revistă, nu fără un anume har şi talent critic, momente din viaţa şi opera lui Grigore Vieru. Autorului i-a venit inspirata idee ca, atunci când prezintă o anumită temă a operei vierene, să transcrie, la subsol, şi toate aforismele şi cugetările poetului pe tema respectivă. Nici el nu neglijează afinităţile dintre Vieru şi Eminescu, într-un capitol special: „Ceea ce a fost poetul Mihai Eminescu pentru România, este Grigore Vieru, ca poet naţional, pentru Basarabia, acest copil de suflet şi de dragoste al neamului nostru românesc, încarcerat şi încercuit cu sârmă ghimpată”5.
Reflecţiile critice ale lui Sava Bogasiu sunt de luat în seamă mai ales pentru abordarea operei vierene din perspectivă creştin-ortodoxă, confirmând, spiritualiceşte, sensul ontologic dat aici Duminicii Mari a lui Grigore Vieru. Nu întâmplător ultimul capitol al primei părţi se intitulează Moartea spre înviere în poezia lui Grigore Vieru. Creştină a fost mai ales neteama de moarte a poetului, subliniază autorul, moarte pe care poetul o compătimea6. Totuşi contribuţia cea mai profitabilă a cărţii părintelui Gheorghe Mincă vine de acolo că a avut ideea să reţină, într-o Addenda, o parte dintre consemnările din Cartea de condoleanţe de la înmormântarea poetului, în zilele trecerii pe lângă catafalc. Oameni simpli, profesori, elevi, oameni politici, scriitori ş.a. au lăsat pe hârtie un gând sau o lacrimă, ceea ce afirmă iarăşi cu putere că pe Vieru „l-a îngropat ţara”. Gloria Blănaru din Baznat (?): „S-a năruit asemenea unei coloane antice. De fapt se năruie doar zidurile, pietrele, pe când Coloana Românităţii noastre – Grigore Vieru, va rezista încă mult timp prin Creaţia Domniei Sale. S-a rupt o strună din Harpa neamului şi inimile noastre lăcrimează sângerând...”. Poeţii Mihai Sălcuţan, din Buzău, şi Ion Hadârcă (transcris greşit Hudârcă), dar şi unii necunoscuţi, îi dedică, ad-hoc, câte un poem. Elevul Mihai Luchian: „Doamne, s-a stins lumina lumii... Grigore Vieru n-a murit! El s-a înveşnicit prin opera sa. Eu îi mulţumesc, Doamne, că m-a făcut abia acum să înţeleg ce tezaur avem şi îl am lângă mine, familia mea, părinţii mei, Mama, Tata, Surioarele şi Fraţii”. Profesoara Iulia Ţugulea: „De la Eminescu încoace nimeni nu ne-a mai vorbit atât de dulce, de adevărat, de simplu şi de durut”. Olguţa Caia, care se prezintă ca strănepoată a lui Ion Creangă: „Ozana este învolburată de lacrimile tuturor neamurilor!”. Familia Chişnencu decide profetic: „Grigore Vieru a fost, este şi va rămâne cel mai mare poet născut pe meleagurile Basarabiei. Povaţa şi opera lui vor rămâne călăuză generaţiilor şi ne vor făuri un viitor comun cu România”. Publicista Veronica Boldişor: „Nu vom putea vieţui liniştiţi până nu vom face Unirea la care ai visat”. Viorica Guţu din satul Pererita viereană: „Am împărţit cu tine cei mai grei ani din viaţă, anii războiului şi foametei. Am fost cea mai mândră că badea Grigore a devenit cel mai mare basarabean, cel care a adus lumină acestui popor. Ştiu că ai vrut să fii în veşnicie acasă, lângă mătuşa Dochiţa şi lângă noi, şi vei fi în orice cuvânt, în orice fir de iarbă...”.
Mă opresc aici, deşi multe alte gânduri ar merita să fie reproduse. Ele ating partea cea mai adâncă a sufletului, aceea care se îneacă în lacrimi.
Tenta omagială face obiectul şi al cărţii lui Isidor Doctoreanu7, intitulată, altminteri, chiar Omagiu lui Grigore Vieru. Eteroclit, pe alocuri derutant, şi acest volum adună impresii ale autorului şi texte ale altora despre Vieru, dar substanţa propriu-zisă o constituie creaţia poetică a dlui Doctoreanu, nu lipsită de forţă emoţională şi chiar expresivă, integral dedicată lui Grigore Vieru, structurată pe o tematică foarte diversă.
Cartea preotesei Olguţa Caia se intitulează Grigore Vieru pelerin pe drumuri nemţene, beneficiind şi de o scurtă prefaţă a lui Nicolae Turtureanu. Cum spune şi titlul, volumul este interesant sub aspect biografic, portretistic, autoarea dovedind un real talent evocator, surprinzându-l pe Grigore Vieru în plenitudinea farmecului său de pelerin spre toate meleagurile locuite de români. Această carte aminteşte iarăşi de Eminescu, cel care a străbătut mai toate spaţiile românităţii, de cele mai multe ori cu piciorul. O asemenea lucrare s-ar putea să fie prima dintr-o serie viitoare care să ateste mândria culturilor locale de a-l fi avut oaspete pe unul dintre cei mai îndrăgiţi poeţi ai neamului. Tocmai un asemenea fenomen a stârnit Eminescu. Altminteri, un capitol se intitulează, grăitor, De la Eminescu la Vieru – un veac de poezie. Istoria se repetă?8
Dar, desigur, partea de exegeză propriu-zisă e în aşteptare. Nici nu putea poposi în sorbul emoţional al momentului. Critici profesionişti de la Chişinău şi din Ţară vor continua ceea ce momentul tragic a început. Deja am semnalat ediţia din 2009 a cărţii, devenită clasică, a lui Mihai Cimpoi. Apoi, chiar în aceste zile, a apărut o carte-eveniment, cu titlul Poeţi din Basarabia. Un veac de poezie românească, semnată de Adrian Dinu Rachieru9. De dimensiuni monumentale, în format academic, cartea este o istorie a poeziei basarabene, de la Mateevici la Aurelia Borzin, fiecare poet fiind antologat, totodată, cu ceea ce i se prezintă reprezentativ autorului. E o premieră în spaţiul criticii şi istoriei literare din Ţară şi din Basarabia chiar. În ce-l priveşte pe Adrian Dinu Rachieru, el a mai întreprins o experienţă similară cu poeţii din Bucovina. Fireşte, un capitol central din noua carte este dedicat lui Grigore Vieru. Criticul realizează o sinteză consistentă a scrierilor mai vechi despre autorul Legământului, rotunjindu-şi şi definitivându-şi viziunea. În ansamblu, Grigore Vieru este plasat „în galeria marilor poeţi naţionalişti” din spaţiul românesc: „Cel care, ca sol al Basarabiei victimizate, murea în fiecare clipă, hărţuit, istovit, deziluzionat de vicleniile Istoriei, vulnerat sufleteşte, înfruntând dihonia, poate fi numit, fără a greşi, un poet al neamului. Oricum, cel mai popular, foarte iubit, având numeroşi cititori, aflând în limba română un adăpost al fiinţei”10.
Criticul poposeşte, obiectiv, asupra receptării contradictorii a personalităţii şi valorii artistice a operei, sesizând că, într-o anchetă a „României literare”, revistă despre care nu se poate spune că i-a fost favorabilă în ultimele două decenii, Grigore Vieru se clasează al zecelea între marii poeţi români din toate timpurile, pe când alţii l-au catalogat „un poetastru de mâna a şaptea” (Mircea Mihăieş), sau că scrie „versuri idioate” (Marius Chivu), ambii condeieri din cercul amintitei reviste. Ca „fruntaş al şaizecismului basarabean”, continuă Adrian Dinu Rachieru, Vieru a dezvoltat „patetic linia oracular-mesianică (în filiaţia Mateevici – Goga), dar şi cantabilitatea existenţială, coborând smerit – «alb de duminică» – în timpul sacru ori ieşind în arenă, deseori, animat de viguroase pusee pamfletare”11. În spiritul sintezei critice, Adrian Dinu Rachieru preia elemente din exegeţii anteriori ai poetului, întregindu-le cu ale sale. Linia clasică, folclorică, eminesciană, în simplitatea aparentă a expresiei, pare a fi a unui „poet al locurilor comune, dar tocmai acolo – se ştie – roiesc marile întrebări, temele fundamentale mustind de sens. Nu atât experienţele estetizante, cât trăirile obsesive, întorcându-ne spre arhetipuri, definesc acest lirism de adâncime şi limpezime, turnat în tipar poporan şi îmbătat de misionarism poetic, afişând o aură mitică”12. E ceea ce-l salvează pe Vieru de riscurile „învechirii”, plasându-l în modernitatea cea mai acută. Principiul matern, recuperarea copilăriei şi a sacrului, bucuria vieţii, tenta „pedagogică” a liricii sunt permanenţe vierene reliefate şi de Adrian Dinu Rachieru. Criticul contrazice şi aici opinia unor politicieni, care au condamnat „romantismul lingvistic” al poeţilor de tip Vieru şi care ar fi dus Basarabia într-o „pseudodreaptă distrofică” aducătoare de „nefericire”: „lupta pentru limbă şi istorie ar fi cauza declinului”13. Această găselniţă aiuritoare, născută din nevoia politicienilor de a-şi masca propria incapacitate, e prezentă şi-n ideologia comuniştilor-moldovenişti, formulată, bunăoară, de către un Mihai Conţiu. Eroarea, argumentează criticul, nu aparţine poeţilor, ci acelora care au întârziat nepermis latura pragmatică a renaşterii naţionale. Desigur, Vieru n-a fost un om politic, dar a formulat crezul unirii profunde cu patria-mamă, care-şi „află reazemul şi certitudinea în Limbă şi Istorie”14.
Aceeaşi tentă a reluărilor sporitoare şi sintetice găsim şi în proaspăta apariţie a Anei Bantoş, Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică. Unul dintre cele mai substanţiale capitole este dedicat lui Grigore Vieru. Faţă de cele remarcate într-un subcapitol din cartea mea dedicată poetului, voi sublinia că autoarea extinde la întreaga tematică a operei vierene dimensiunea sacrului. Ana Bantoş sesizează că Vieru îl încarcă de sacralitate creştin-ortodoxă până şi pe zeul păgân Dionysos, chiar dacă nu o face ca poet religios propriu-zis15. Asemenea, argumentaţia duce la concluzia că spiritul său ludic se diferenţiază de al postmoderniştilor secularizaţi, ca să nu mai vorbim de orfismul funciar al liricii sale. Creştinismul vierean este cosmic, ca în viziunea lui Mircea Eliade. Mântuirea cunoaşte la el două ipostaze, pe linia deschisă de filozofarea trăiristă şi creştin-ortodoxă a lui Nae Ionescu: mai întâi, eul liric se pune în acord cu realitatea, starea fiind exprimată „printr-un sentiment al iubirii debordante faţă de tot şi de toate, venind dintr-un crez similar celui exprimat de părintele Zosima în Fraţii Karamazov: «Când veţi iubi fiecare făptură, veţi înţelege taina lui Dumnezeu prin lucrurile create»”16. Un sentiment contopitor amintind de eminesciana Sara pe deal sau de cunoaşterea luciferică blagiană: „Căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. A doua treaptă a mântuirii duce la transcenderea realului prin descoperirea imaginii lui Dumnezeu în ochii mamei. Aici Ana Bantoş descrie imaginea unui creştinism feminizat în Măicuţa Domnului, dând cea mai înaltă descifrare hermeneutică a principiului matern în opera lui Grigore Vieru, departe de tentaţia freudizării, care este antipodul creştinismului. Astfel, Ana Bantoş reuşeşte să spună ceva în plus faţă de tot ce s-a comentat până acum în legătură cu arhetipul mamei, apropiindu-se şi mai mult de ceea ce am numit sărbătoarea viereană a Duminicii Mari. Pe de altă parte, e cazul să anticipez şi să spun că Grigore Vieru contrapune, fără să ştie, spiritul profund al creştinismului ortodox ţărănesc, originar, tendinţelor actuale de a arunca asupra religiei europene anatema unui patriarhalism fundamentalist care ar fi deformat adevărata învăţătură a lui Hristos. A se vedea, în acest sens, cărţile de factură Dan Brown (Codul lui da Vinci şi altele). De aici aberaţiile vehiculate în jurul lui Iisus şi al Mariei Magdalena din perspectiva „corectitudinii politice” întrupată în ceea ce se numeşte „feminism”. Feminitatea profundă a creştinismului trimite la Maică şi la pruncul Iisus, prin care Vieru atinge exigenţele ultime ale ermetismului canonic laic în osmoză cu cel teologic, fără a fi nevoit să rătăcească pe căile ereziei. Poetul înalţă lirica până la forţa liturgică a unei religii a maternităţii, observă Ana Bantoş17. Pentru el sacrificiul iisusiac, centru iradiant al creştinismului, este pe deplin consonant cu sacrificiul Maicii, aceea care l-a născut pe Iisus, punându-i, ca şi poetului, mâna pe frunte drept „coroană împărătească”, mână care-i va îmbătrâni pe creştet: „A-mbătrânit la mine-n creştet”. E ceea ce dă unitate universului vierean: „Unitatea interioară a poeziei lui Grigore Vieru se menţine datorită substratului religios relevat prin omniprezenţa forţei maternităţii care adună în ea, ca într-un centru al sacralităţii, satul, copilăria, casa părintească, iubita, izvorul, lacrima, ploaia”18.
Note
1 Grigore Vieru în amintirile contemporanilor, antologie, itinerar biografic şi prefaţă, de Daniel Corbu, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009.
2 Ibidem, p. 8.
3 Mihai Sultana Vicol, Grigore Vieru, pontiful limbii române, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009, p. 61.
4 Ibidem, p. 19.
5 Sava Bogasiu, Grigore Vieru, Luceafărul de dincolo de Prut al Limbii Române, Editura ALPHA MDN, Buzău, 2009, p. 65.
6 Ibidem, p. 79.
7 Isidor Doctoreanu, Omagiu lui Grigore Vieru, Chişinău – Ialoveni, 2009.
8 Olguţa Caia, Grigore Vieru pelerin pe drumuri nemţene, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2010, p. 20-25.
9 Adrian Dinu Rachieru, Poeţi din Basarabia. Un veac de poezie românească, Editura Academiei Române, Bucureşti, Editura „Ştiinţa”, Chişinău, 2010, 677 p.
10 Adrian Dinu Rachieru, Grigore Vieru şi „biblioteca de rouă”, în op. cit., p. 171.
11 Ibidem, p. 172.
12 Ibidem, p. 173.
13 Ibidem, p. 175.
14 Ibidem, p. 176.
15 Ana Bantoş, Grigore Vieru: sacrul şi cunoaşterea de sine, în Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică, Editura Casei Limbii Române „Nichita Stănescu”, Chişinău, 2010, p. 130.
16 Ibidem, p. 144.
17 Ibidem, p. 146-150.
18 Ibidem, p. 150.