Invitaţie la singurătate cu Liliana Armaşu
Pentru tipar;)
Aşa cum nu există o poezie tipologică a supraponderaţilor sau a mustăcioşilor, de ce oare să existe o poezie feminină, dacă e să supunem unei judecăţi elementare această clasificare ce s-ar părea că are la bază criteriul meta- sau chiar nonliterar al mentalităţii autorului, al unei mentalităţi specifice? De ce oare această delimitare a mentalităţilor în scopul elaborării distincţiilor critice, când se demonstrează atât de insistent că poezia nu are limite? Şi când doar cunoscând sui-generis această neţărmurire poţi face poezie?
O sondare a singurătăţii la dimensiuni precum cele din primele versuri ale cărţii recente a Lilianei Armaşu, Singurătatea de Miercuri (Prefaţă de Eugen Lungu, Editura ARC, Chişinău, 2010), să se afle oare sub (co)incidenţa feminităţii? Dar dacă aşa este, atunci trebuie să-l credem pe cuvânt pe Einstein care spunea: „Coincidenţa este modul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”, vorba fiind, până la urmă, tot de o supraforţă: „Iartă-mă, prietene, sunt atât de singură, / încât sunt nevoită să-ţi trădez existenţa / trebuie să-i spun lumii că eşti aici, că mă-nsoţeşti mereu în lungile mele peregrinări / prin viaţă, că eşti copilul meu, tatăl meu şi omul / meu cel drag, adică tot ce-i trebuie unui însingurat ca mine” (Dezvăluire). Revoltaţii în această problemă sunt mai mulţi, iar printre ei, apropo de cazul Liliana Armaşu, se află şi Nicolae Turtureanu, cel care semnează o primă cronică a cărţii la Iaşi. Ca să încercăm o infimă explicaţie a supraforţei amintite, trebuie să observăm că este important, la nivelul instrumentarului poetic, ceea ce devine decisiv în autentificarea fiinţei revelate, lucruri incompatibile cu valabilitatea generală afişată care explică fenomenologia individualităţii poetice: „alaltăieri ai găsit un nasture vechi de la haina unui om, / iar tu crezi că ai întâlnit omul. / Ieri ai descoperit printre lucruri o jucărie stricată, / iar tu crezi că ai găsit copilul. / Azi cineva ţi-a aruncat un zâmbet, / iar tu crezi că i-ai văzut / sufletul / Îneacă-ţi bucuria în lacrimi, / căci ceva adevărat tânjeşte după tine” (Azi cineva ţi-a aruncat un zâmbet).
Volumul de singurătate al Lilianei este un joc de ping-pong care nu se mai termină. Dualitatea eului îşi întinde sieşi, întruna, cursă după cursă, din fiecare strecurându-se cu abilitate, dar, în fond, fără să se abată de la ceea ce aparent îşi reproşează. Singurătatea Lilianei nu este deloc singurăciunea lui Alexandru Lungu, de exemplu; deşi poeta acuză gravitate sau, mai bine-zis, gradualitate a stării afective (mereu o situaţie-limită), e întotdeauna ludică şi uşor ironică. În scrisul Lilianei Armaşu ludicul are o factură specială; în tandem cu ironia, care nu se naşte din complexe, nu e persiflantă, acesta e ca un balsam care subtilizează şi vaporizează reacţiile violente la singurătate – scepticismul şi încrâncenarea –, transformându-le într-o stare de graţie nevinovată şi plină de înţelegere, asemenea celei din privirea câinilor, care sunt poeţii, faţă de o soartă – stăpâna lor – poate nedreaptă cu ei.
Nimic martiric în sacrificiul singurătăţii, doar inocenţă infinită! Sau poate chiar singura stare de inocenţă din această lume, restul sunt falsuri şi compromisuri: „iar dacă uşa se va deschide, / trebuie să ratezi, n-ai încotro, / vei intra în realitate / cu iluzia că intri în istorie” (Când (nu) ţi se întâmplă nimic). O singurătate lipsită de egoism, poeta cultivă necontenit dialogul, astfel părând o singurătate oficiată pentru un celălalt, care este tot un eu propriu. O singurătate activă, vie, însufleţită, niciodată însă exaltată, departe de această poezie clovneria. Deşi atâtea păpuşi îi decorează sufletul: Cips, Williams, animăluţul Lulu, dar şi altele anonime, eul se sprijină pe acestea ca pe nişte cârje spre a-şi menţine neclintită intimitatea. Ţine totuşi la ea...
Personajul liric nu trăieşte, s-ar zice, timpul personal, timpul propriu. Mereu e prea devreme sau prea târziu spre a-l prinde pentru totdeauna. Îşi imaginează (suspendat) revizuiri „ Eh, poate de mult ţi-aş fi tras o palmă, prieteneşte, / pentru a te convinge de importanţa impactului / cu societatea (fie şi în persoana mea)”, plânge cu lacrimi „anacronice şi absolut irelevante / pentru marea misiune de a ne justifica prezenţa” (La întoarcere...) etc. Copilăria o ia ca pe ce este, ca pe un timp autentic, dar – ce mare păcat!, ar fi spus poeta – deja inexistent. Şi nostalgia unei copilării totale e de un ludic semantic lejerizant. Nici vorbă de ad-literări calamburice à la Urmuz: „încă din copilărie / când toată suflarea mă iubea / (...) / Eram fericită: mă tolăneam zile-n şir pe iarbă, / mâncam pământ şi vedeam numai soarele, / îmi plăcea să merg la înmormântări / şi să admir frumuseţea răposatului. / Nu ştiam că sub pământ nu există soare” (Mai adâncă decât o groapă...). Temporalitatea aparent continuă din acest poem, întretăiată de tristeţea care se naşte odată cu vârsta (sau conştiinţa), surpă total-itatea trăirii inocente. Nostalgia are aici, ca şi la Heidegger, sensul relevării trecutului pentru o fundamentare a prezentului deficitar, dar, în plus, relevă „ceva-ul adevărat”, din Azi cineva ţi-a aruncat un zâmbet, supratemporal. Iar supratemporalitatea care a fost cândva temporalitate este tocmai autenticul acestei poezii.
Timpul materializat nu este, în altă parte, altceva decât o mască ordinară a autenticului, necesară pentru a acoperi teama de a nu dezvălui nimicul din acesta: „Mă trezesc însă dimineaţa devreme / să îmbrac pe nevăzute / ceasul şi zâmbetul, / să nu-şi dea nimeni seama / cum toate iau încet / forma nimicului” (Sub pleoape).
Ca timp aflat sub ocheanul poetic, viitorul nu constituie o tentaţie irezistibilă decât în aparenţă (întotdeauna există un joc al aparenţelor, dar tocmai spre „a aboli graniţa dintre aparenţă şi esenţă”, aşa cum observa înainte de apariţia noului volum Adrian Dinu Rachieru), este reprezentat printr-o previziune banală faţă de care, tacit, trecutul se surplasează, pare mai autentic, pentru că dezvăluie, în inversul exerciţiului imitativ al viitorului, inflexiunile monotone ale timpului care va veni. Împăcarea, ca stare de spirit fundamentală a poemului Williams, definitorie şi pentru întreg volumul, trasează ritmul artificial al unui timp fiinţial mecanizat, în care ecstaticul cunoaşte placiditatea, rămânând însă vie plictisitoarea aproape idee regenerantă la nesfârşit a lucrurilor. Se resimte, dacă e să refacem o latură a unui proces literar, ceva din mecanismul patologic al jucăriilor stricate minulesciene din Acuarelă: „apoi visăm împreună la timpuri când vom fi mai fericiţi, / când casa noastră va fi o cutie de carton mare cât universul, / iar singurătatea noastră va fi mai bogată în amintiri / şi vom putea cumpăra cu ele alte şi alte păpuşi – / jucării pentru Williams”, în timp ce eul este un Williams, care a avut o mamă Williams, care... etc.
Graniţa dintre viitor şi visul etern al împlinirii transformă prezentul într-o nostalgică latenţă, prefigurând gesturi pregătitoare pentru coborârea visului în braţele inerte ale realităţii. Poemul Ne vedem mâine! diseacă un viitor proxim, aproape implacabil, ce nu se arată, în fond, decât ca o promisiune iluzorie. Căci „Iată stăm unul lângă altul / dar visăm încă la clipa / când ne vom întâlni. / Privim cu jind înainte / ne uităm încrezător înapoi, / dar nici urmă de noi”. Poemul este o nouă mărturie a ideii că „cel mai mare eveniment din viaţa ta este atunci când (nu) ţi se întâmplă nimic”, chiar şi în intimitatea celor care îşi intersectează (câteodată) anii: „tu vii hoţeşte dinspre anii mei / eu vin tiptil dinspre anii tăi, / ne plasăm undeva la mijloc / şi stăm aşa: muţi şi goi. / Până acum am gândit atâtea / cuvinte şi atâtea scenarii / cu timide atingeri de mâini, / cu gesturi tandre şi lungi îmbrăţişări – / nimic din toate astea”. Eul poetic se află în prizonieratul temporalităţii cu o consistenţă variabilă, pretându-se mai mult sau mai puţin palpabilităţii. Trecutul este un timp solid, pietrificat, încremenit în moarte sau... eternitate. Prezentul este lichid, reproducând dimensiunile amintirilor şi servind fluidizării trecutului. Viitorul este mereu un vapor impalpabil ca o râvnă. Interrelaţia celor trei timpuri este evidentă, aşa încât axa lor inegală nu reprezintă altceva decât o tuşă în relief, urma unei pensule prea încărcate care-şi lasă în bucla trecutului toată vopseaua ca să traverseze stoarsă prezentul şi să se târască instinctiv, fără urmă, în golul viitorului imposibil. Relevant în acest sens este şi poemul Trecerea anilor prin casă.
„Hai să vorbim acum, / că din azi în ieri am putea scăpăta / şi n-o să ne mai auzim o veşnicie” (Hai să vorbim...). Prezentul identificat printr-un imediat social („acum”) este timpul locvace, un timp al verbului, al vorbirii, al consumării, al epuizării în relaţie cu alteritatea, eul identificându-se cu un Dasein. Trecutul şi eternitatea au aceleaşi dimensiuni. Eternitatea nu este o noţiune desemnând o nebuloasă infinită, ci, prin trecutul peste care se suprapune, îşi câştigă creditul certitudinii. Dintre extazele temporale autentice, trecutul era la Heidegger invariabil în acest sens, fapt care-l determina pe gânditorul german să-l invoce întotdeauna prin sintagma „trecut esenţial”, ca pe o insulă veşnică în mijlocul unei ape tumultuoase a celorlalte ecstaze temporale care înregistrau inflexiunile imprevizibile ale fiinţei. Astfel că eternitatea nu este un viitor postum, aşa cum ar părea din Dezvăluire: „Ah, Cips, tu îmi vei supravieţui, recunoaşte, îmi vei fura visul / şi vei pluti aproape fericit cu zâmbetul meu pe buze”, ci tocmai trecutul... poetic, eternul ieri, din care curg trăirile amintirilor pentru a fi (des)cifrate în poem („timpul se câştigă prin poezie”).
Cultivarea prezentului atrage după sine teatralitatea construcţiei (deşi, avertizează pe bună dreptate Emilian Galaicu-Păun, „gestul artistic nu are nimic teatral”), monologul „dialogat” din textul poemului şi apetenţa pentru regie, care dezvăluie seninătatea în faţa unui tragism afectiv zdruncinător, în faţa sentimentului fatalităţii, dar şi puterea de a scoate în văzul tuturor şi fără anestezie dintr-un interior zăbrelit bolovanul tumorat al înstrăinării de celălalt. Un merit deosebit al poeziei singurătăţii de Liliana Armaşu îl are forţa de expresie a unei absenţe mărturisitoare. Poezia solitudinii (lexem pe care, de altfel, poeta nu-l foloseşte niciodată în conţinutul textelor sale poetice circumscrise referenţial singurătăţii) re-constituie o existenţă in absentia, dar care se dovedeşte a fi cea „adevărată”.
Caracterul temporal marcând poemele acestui volum, Singurătatea de miercuri, este determinat în mod specific de databilitatea din şirul de şapte poeme cu înregistrarea calendaristică a zilelor săptămânii prin stări interioare ritualice, dar şi, în general, în celelalte poezii în care prin „veninul elegiac” (Eugen Lungu) al afectivităţii nostalgice se subliniază unitatea tripartită a timpului. Databilitatea este gestul prin care are loc deschiderea fiinţei. În subcapitolul Temporalitatea Dasein-ului şi preocuparea care are ca obiect timpul din Fiinţă şi timp, Martin Heidegger scrie: „Rostirea care explicitează prin «acum», «cândva mai târziu» şi «cândva mai devreme» este modul cel mai originar de a indica când anume se petrece ceva. Şi deoarece în unitatea extatică a temporalităţii (înţeleasă în chip nematematic odată cu databilitatea şi fără a fi cunoscută ca atare), Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-în-lume s-a deschis deja de fiecare dată lui însuşi şi în acelaşi timp a descoperit fiinţarea intramundană, tocmai de aceea, la rândul lui, timpul explicitat are, de fiecare dată deja, o datare care provine din fiinţarea întâlnită în starea de deschidere a locului-de-deschidere: «acum, în clipa în care uşa se trânteşte», «acum, în clipa în care cutare carte îmi lipseşte» etc.” (Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006).
Databilitatea în poemele Lilianei Armaşu este şi nu este cunoscută ca atare, are şi nu are caracter matematic, pentru că fiecare zi concretă poartă eticheta universalului şi a general-valabilului, semn al putinţei de deschidere a fiinţei, în pofida introvertirii pe care o presupune în mod automat singurătatea. Contrar firii singurătăţii, vocea poetică, topind nodul sufocant, izbucneşte, explodează chiar, în mod conştient, de altfel: „ce-aş putea să-ţi ofer / în locul trupului meu lent / şi încercuit de gânduri / decât freamătul şi / explozia?!”.
Spre final, singurătatea, tristeţea, disperarea – toate se dau pe una / se preschimbă într-o dorinţă: cea a „unui timp doldora de trăit” dintr-un zis oraş în care se umblă în vârful degetelor – Ginghador.