Dorin Cimpoeşu. Restauraţia comunistă sovietică în Republica Moldova

02.01.2010 | Pentru tipar
Dorin Cimpoeşu. <i>Restauraţia comunistă sovietică în Republica Moldova</i>
Dorin Cimpoeşu. Restauraţia comunistă sovietică în Republica Moldova
 
Editura Ars Docendi, Universitatea din Bucureşti
Bucureşti, 2008, 525 p.
 
 
Cuvânt înainte
 
În ultima vreme istoricii români s-au implicat tot mai mult în abordarea unor teme de mare actualitate, depăşind complexul documentării exhaustive. Aceasta este o tendinţă tot mai evidentă şi pe plan internaţional, istoricii neezitând să scrie, ca profesionişti, despre evenimente recente şi chiar în curs de desfăşurare.
Lucrarea de faţă analizează viaţa politică din Republica Moldova după anul 2001, caracterizată prin „restauraţia comunistă”, odată cu câştigarea alegerilor parlamentare de către Partidul Comuniştilor şi alegerea lui Vladimir Voronin în funcţia de preşedinte al acestei ţări. Victoria s-a datorat, în principal, incapacităţii liderilor partidelor democratice, naţionale, de a realiza o coaliţie şi a depune liste comune, precum şi stării de spirit a electoratului, mai ales a celui de la sate, care suportă cu greu tranziţia, râvnind după „vremurile liniştite de altădată”.
Republica Moldova deţine o performanţă unică în Europa, aceea de a fi condusă de un Partid al Comuniştilor, în timp ce toate fostele partide comuniste şi-au schimbat denumirea (în socialiste, social-democrate, democrate etc.) sau au dispărut prin implozie (cazul României). O altă caracteristică este că liderii politici comunişti pretind că ţara lor este continuatoarea „Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”, privind spre România (Moldova până la Carpaţi), dar ocolind cu grijă realitatea că, în timpul marelui Voievod, Moldova se întindea până la „Marea cea Mare” (Marea Neagră), deoarece nu vor să tensioneze relaţiile cu Ucraina, care ocupă o bună parte în trupul vechii Moldove. Teama comuniştilor este „românizarea” moldovenilor, nu însă şi „ucrainizarea” acestora. Cultivând un naţionalism specific secolului al XIX-lea, liderii de la Chişinău acreditează ideea că România ar atenta la „statalitatea” ţării lor, deşi Guvernul de la Bucureşti a fost primul care a recunoscut independenţa Republicii Moldova şi a stabilit relaţii diplomatice cu Chişinăul. „Coarda naţionalismului” are, în principal, menirea de a oculta faptul că Republica Moldova este cea mai săracă ţară din Europa, iar corupţia face ravagii în toate structurile politico-administrative ale ţării.
Cititorii vor pătrunde în intimitatea societăţii moldoveneşti, putând înţelege meandrele unei politici externe, oscilând între Est şi Vest, dar în mod cert influenţată de Moscova, faţă de care continuă să fie legată printr-un „cordon ombilical”; din acest punct de vedere, cităm două fapte semnificative: ziua de 7 noiembrie (când bolşevicii au venit la putere în Rusia) este sărbătorită în Republica Moldova; modul de prezentare a istoriei în „manualele integrate”, aproape identică cu cea din timpul lui I. V. Stalin.
Un loc important în această carte îl ocupă „problema Transnistreană”, adică a acelui teritoriu care, practic, nu mai face parte din Republica Moldova, deşi Chişinăul pledează pentru integrarea teritorială a acestuia. Evident, Transnistria este şi o problemă europeană a relaţiilor dintre „Est şi Vest”, iar rezolvarea ei are importante implicaţii geo-politice şi geo-strategice. Din această ecuaţie a fost înlăturată România, care iniţial era parte a tratativelor multilaterale pentru rezolvarea problemei Transnistrene.
Partidul Comuniştilor a trebuit să-şi găsească un „duşman extern” şi acesta a devenit România, acuzată că „atentează la statalitatea” Republicii Moldova. La rândul său, nici România nu a găsit căile cele mai adecvate pentru a dezvolta relaţiile cu Republica Moldova. Este un adevărat paradox că, după anul 2000, relaţiile României cu Ungaria – care timp de secole au fost încordate, sunt mult mai bune decât cele cu vecinul de la răsărit. Declaraţiile în favoarea aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană, susţinerea acestei ţări în diferite organisme internaţionale, acordarea de burse pentru mii de elevi şi studenţi moldoveni, care vin să înveţe în şcolile şi universităţile din România etc. etc., au adesea un „aer paternalist” care irită Chişinăul.
Domnul Dorin Cimpoeşu, autorul acestei cărţi, este un cunoscut specialist în domeniul istoriei recente, cu deosebire a istoriei Republicii Moldova, publicând mai multe lucrări pe această temă. De altfel, chiar cartea de faţă este o parte din teza sa de doctorat, care încununează o muncă desfăşurată pe parcursul unui întreg deceniu.
Convins fiind că „Restauraţia comunistă sovietică în Republica Moldova” este o contribuţie istoriografică majoră, recomand cu căldură această carte şi felicit Editura Ars Docendi pentru decizia de a o publica şi aduce astfel la cunoştinţa specialiştilor, precum şi a tuturor celor pasionaţi sau măcar interesaţi de istoria recentă, un capitol din frământata istorie a „fraţilor de peste Prut”.
 
Ioan Scurtu
 
 
În loc de prefaţă
 
Lucrarea prezentă tratează un eveniment deosebit de important din scurta istorie a Republicii Moldova, respectiv restauraţia comunistă sovietică. Evenimentul s-a produs prin alegeri democratice şi a avut loc la 10 ani de la răsturnarea dictaturii comuniste şi scoaterea în afara legii a partidului comunist, dezmembrarea fostei URSS şi declararea independenţei. Republica Moldova fiind singura ţară din fostul „lagăr socialist” în care forţele retrograde au revenit la putere. Acest lucru a fost posibil în condiţiile unei democraţii premature şi firave, a unor mentalităţi comuniste puternice şi a rezistenţei opuse de cercurile conservatoare transformărilor democratice, a eşecului guvernării de centru-dreapta în realizarea reformelor politice, economice, judiciare şi de altă natură, a crizei identităţii naţionale, precum şi a tergiversării rezolvării conflictului transnistrean.
Când mă refer la restauraţia comunistă nu am nici cea mai mică teamă de a comite vreo greşeală, deoarece Vladimir Voronin şi ceilalţi lideri comunişti nu au nimic în comun cu confraţii lor ideologici din democraţiile europene consolidate, ci reprezintă eşalonul doi al fostului PCUS, s-au născut pe timpul sovietelor, iar apoi s-au format şi au activat la şcoala „Kremlinului sovietic”, fără a cunoaşte un proces de reformare democratică profundă, aflându-se la vârsta a treia. De asemenea, electoratul care i-a adus la putere a fost cel rusofon şi rusofil, care a parcurs acelaşi drum ideologic, neavând nici o preţuire pentru valorile democratice şi, cu atât mai puţin, pentru cele ale culturii şi civilizaţiei româneşti.
Analiza perioadei (25 februarie 2001 – în prezent) de când comuniştii sovietici se află la putere a relevat faptul că Republica Moldova a cunoscut un grav recul, pierzând cel puţin 8 ani pe drumul ei firesc spre democraţie şi construcţia unui stat de drept. Conducându-se după lozinca leninistă „doi paşi înainte şi unul înapoi”, guvernarea comunistă a înregistrat serioase derapaje în edificarea instituţiilor democratice, independenţa justiţiei, libertatea mass-media, respectarea drepturilor omului, lupta împotriva corupţiei, crearea unui climat investiţional atractiv, dezvoltarea economică şi socială a statului, integrarea europeană şi altele.
Regimul comunist a consemnat un eşec lamentabil şi în soluţionarea conflictului transnistrean, deşi aceasta a constituit una dintre promisiunile principale făcute în cele două campanii electorale (2001 şi 2005). Mai mult negocierile cu Tiraspolul sunt îngheţate de peste trei ani, iar perspectiva reglementării diferendului este imperceptibilă.
În ceea ce priveşte relaţiile cu România situaţia este şi mai proastă. După o scurtă perioadă de tatonări, raporturile dintre Bucureşti şi Chişinău au intrat intr-un „con de umbră”, toate progresele realizate în timpul guvernării de centru-dreapta din Republica Moldova în relaţiile cu România fiind, practic, anulate. Din anul 2006, relaţiile dintre cele două state româneşti au cunoscut o perioadă de răcire accentuată, în prezent fiind profund îngheţate.
Precizez că prezenta lucrare reprezintă o parte extinsă a unor capitole din teza de doctorat, pe care urmează să o susţin la Şcoala doctorală a Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti.
 
Autorul